Sfarsitul celui de al doilea razboi mondial: disperarea a revenit cu si mai mare forta la sfarsitul ostilitatilor. Japonia nu mai era decat un camp de ruine. Doliu si ruine in inimi de asemenea. La colturile de strazi distruse, mutilatii de razboi in kimono alb de spital cantau la muzicuta pentru cativa banuti. Dar in acelasi timp se simtea prospetimea zorilor: un viitor se nastea. Transvaluarea valorilor pe care o anunta Nietzsche, japonezii au fost obligati sa o infaptuiasca in graba: tot ce in ajun era inca considerat maret, frumos, nobil, sacru a fost brusc depreciat, discreditat, calomniat.

In acel moment, Japonia isi va limita libertatea militara. Articolul 9 al Constitutiei din 1947 renunta complet la folosirea fortei militare in relatiile internationale, atribut esential al suveranitatii de stat, de care nici o tara n-a acceptat vreodata sa se priveze din principiu. La 1 ianuarie 1946, intr-o alocutiune radiodifuzata, imparatul insusi isi neaga pretinsa divinitate si declara nula suveranitatea absoluta atribuita functiei sale. 

Perioada confuza – Osamu Danzai si Haraguchi Tozo

Fara indoiala poti cauta un folos pentru orice lucru, chiar si pentru o infrangere: pentru prima data dupa Heian, Japonia se simtea eliberata de casta sa razboinica. Dar chiar nuantat de aceasta impresie, sentimentul declinului, al haosului, era coplesitor: viata continua pe dibuite parca. In literatura, o tendinta care s-a numit, cu toata sinceritatea nihilista, a dat forma derutei. „Flilosofia? Minciuni. Principiile? Minciuni. Idealurile? Minciuni. Ordinea? Minciuna. Sinceritatea? Adevarul? Puritatea? Minciuni toate.”, afirma cel mai insemnat scriitor al acelui moment, Dazai Osamu care a murit tanar la 39 de ani. El adera la Partidul Comunist pentru cateva luni in perioada de dinainte de razboiul mondial: manifeste, afise, discursuri. Apoi se razgandi si se duse sa se confeseze comisarului de politie din orasul sau natal. Din acest episod nu ramane decat cu un dezgust crescut fata de el insusi, de veleitatile sale, de nehotararea sa. A avut mai multe tentative de sinucidere dar pana la urma reuseste si moare inecat.

„Iertati-ma ca m-am nascut”, spusese Danzai. Numerosi au fost atunci tinerii japonezi care au cerut aceasta iertare mortii. Doi sau trei ani mai devreme, razboiul s-ar fi ocupat de ei. Pacea restabilita nu le-a adus alinarea: supravieturiea care le-a fost sortita le parea gratuita. Un caz din cele mai explicite este cel al unui student la universitatea din Tokyo, Haraguchi Tozo, care in 26 octombrie 1946, la varsta de 20 ani, s-a aruncat in mare. El lasa in urma cateva caiete de insemnari care ii atestau in mod stralucit luciditatea, intransigenta. Haraguchi marturiseste ca ar fi vrut sa fie fantoma unuia dintre acei razboinici de altadata, care dispretuiau tranzactiile si explicatiile.

Desi mor in acelasi fel, Danzai si Haraguchi reprezinta doua atitudini distincte reprezentative prentu confuzia din anii de dupa razboi.

Cazul Yukio Mishima

Tinerii care nu fusesera decimati in razboi, au fost amenintati de tentatia suicidara care a culminat in anii cincizeci. Mishima a fost cel mai celebru din aceasta generatie desi a supravietuit pana in 1970. „Nu, eu nu voi fi invins!”. Acesta pare sa fie legamantul de care se cramponeaza Mishima in contra sens cu infrangerea acceptata in 1945, in contra sens mai ales cu defetismul atat de raspandit printre intelectuali. Opera „Confesiunea unei masti” face din el, la numai 24 de ani, unul dintre scriitorii cei mai vestiti din epoca. Pentru Danzai pretinde ca nu are decat repulsie.

Facuse, in 1952, o calatorie care-l coplesise de entuziasm. El, la inceput elegiac si plapand, l-a descoperit in Grecia pe Apollo, zeul artei, zeul sanatatii, zeul soarelui. Suntem fantome grecizante, spusese Nietzsche, „dar intr-o zi, sa speram, vom deveni fizic greci”! Mishima se straduia sa implineasca literalmente, in carnea sa, dorinta nietzscheana. La 30 de ani, in 1955, incepe sa frecventeze scoli sportive si stadioane. Trupul sau disciplinat s-a impodobit treptat cu acei muschi pe care statuile din Olimpia si de la Partenon ii imortalizasera. O ideologie a vitalitatii justifica aceasta vointa de succes, de forta, de sanatate, de fericire.

In 1960, dupa ce a s-a amuzat si a jucat rolul unui vagabond intr-un film prost si a scris in 1956 „Pavilionul de aur”, incepe sa scrie o lunga nuvela, „Patriotism”. Dupa „Soarele si Otelul” isi atribuie o misiune: sa reintroduca doctrina imperiala, renegata la 1 ianuarie 1946 de insusi imparatul, si sa apere bushido-ul atat de discreditat.

In perioada razboiului presupusa fragilitate a plamanilor sai ii permisese sa evite serviciul militar. In 1945 nu era destul de sanatos ca sa moara. Sacrificiul, care nu-l dorise, pare sa-l reclame, acum ca vigoarea l-a facut demn de el. Se gandeste la generatia sa: decimata, jertfita Imperiului, apoi tradata de imparat cand acesta si-a dezavuat suveranitatea, pentru a sfarsi uitata in prosperitatea prezenta. Acum se contureaza proiectul sau, inspirat din efervescenta maoista, dar sustine contrariul: „revolutiei culturale” ii opune „apararea culturala”, pentru a restaura sub autoritatea imperiala unitatea crizantemei si a sabiei.

Impotriva egalitarismului destructiv, el se afirma nietzschean prin simtul ierarhiilor si mai ales romantic prin nostalgia unui trecut glorios. Dar o cauza nu e de ajuns, ea cere o comunitate care sa i se consacre. Mishima va impune unui grup activ principiul datoriei si euforia solidaritatii. In cursul anului 1967 el recruteaza cateva zeci de baieti de 20 de ani, majoritatea studenti, cu care formeaza un grup, „Societatea Scutului” (Take no kai), destinat sa-l protejeze pe imparat si mai ales sa-i reabiliteze transcendenta, prin exemplul sacrificiului si credintei. Membrii aveau uniforme concepute de Mishima si erau de culoarea mustarului. Mishima nu aproba terorismul si ia in deradere deopotriva partidele de dreapta ca si cele de stanga, el fiind altundeva, mai sus: principiul imperial transcede politica si furnizeaza o garantie impotriva oricarei forme de totalitarism introduse de domnia unui partid. Odata cu miscarile studentesti din 1969 grupul lui Mishima se declara impotriva comunismului.

Din 1965 s-a dedicat scrierii unei opere de mari dimensiuni, „Marea fertilitatii”, compusa din patru romane succesive. Dar, pe masura ce acest ambitios proiect avanseaza, simte crescand in el dezgustul fata de cuvinte si fabule. Un individ poate deveni atatia indivizi prin intermediul imaginatiei! Dar numai prin faptele sale va afla ce este cu adevarat! Mai mult decat o opera majora, Mishima simte nevoia sa produca un act decisiv. Mishima nu-si face iluzii, dar in esec, moartea nu va avea mai putina stralucire decat intreprinderea. Precum Icar, cel care tinteste mai sus poate accepta abisul care-l asteapta.

In cursul anului 1970 se fac planuri in secret pentru a da o lovitura de gratie societatii moderne. Mishima a adunat in jurul lui 4 tineri camarazi care sunt devotati fara limite: mai intai Morita, apoi Chibi-Koga, Ogawa, Furu-Koga. Cu trei saptamani inainte de ziua fixata, Mishima le ceru lui Ogawa si celor doi Koga sa jure ca vor supravietui, numai Morita il va urma in moarte.

Trecerea la fapta

Dupa lungile preparative, actiunea a fost iute si promta, in ceva mai mult de o ora totul era terminat. In 25 noiembrie 1970, la ora 11 dimineata, Mishima, acum in varsta de 45 de ani, s-a prezentat cu cei patru camarazi ai sai, la o baza militara de la Ichigaya, in centrul Tokyoului. Fusese stabilita o intrevedere cu generalul Mashita, seful armatelor din est, in biroul sau de la cartierul general al Fortei de Autoaparare. Zece minute mai tarziu, spre totala sa stupefactie, generalul Mashita, cu calus in gura, legat, luat ca ostatec, cu cutitul la gat, se gasea la discretia lui Mishima.

Cativa dintre subordonatii sai, care au incercat sa-i vina in ajutor, au fost respinsi cu lovituri de sabie – o sabie de pret, din secolul al XVI-lea, care, impreuna cu doua-trei sabii scurte, alcatuiau tot arsenalul comandoului: precum insurgentii Ligii Vantului Divin atacand in 1876 castelul Kumamoto, Mishima isi facea un punct de onoare din a nu folosi decat arme albe. El isi expune atunci conditiile: viata ostatecului va fi crutata daca militarii bazei, circa o mie de oameni, se vor aduna pentru a asculta in liniste un discurs care le va fi adresat din balconul in care dadeau, la primul etaj, ferestrele biroului.

Cu mainile in solduri Mishima isi incepu discursul. Linistea absoluta pe care o ceruse nu mai face parte din epoca noastra: elicopterele politiei si ale presei, zgomotul masinilor, sirenele ambulantelor, i-au acoperit de mai multe ori discursul. Dupa ce soldatii nu l-au luat in seama cand i-a chemat sa i se alature, acesta le-a strigat: „Vad ca nu sunteti barbati. Nu veti face nimic. Nu-mi fac iluzii in ceea ce va priveste”. In final striga de trei ori: „Tenno Heika banzai! Traiasca imparatul!” – cu bratele departate.

Se intoarse in biroul generalului Mashita. Fara sa astepte, isi deschide tunica: torsul sau, pe care varsta nu avusese timp sa il ofileasca, era gol. Isi scoase pantofii, ingenunchie pe jos, la doi metri de ostatecul inca legat de scaun. Isi desfacu cureaua si isi indoi pe pulpe partea de sus a pantalonilor. Toate aceste gesturi, adesea visate si repetate – acum pentru ultima oara. Se instala in pozitia asezat, pe calcaie. Apuca o daga, al carei varf il lipi de piele in partea stanga. In spatele lui, Morita, cu fruntea nadusita, rotea sabia, gata sa-i dea lovitura de gratie. De trei ori, Mishima scoase strigatul ritual: Teno Heika banzai! Apoi trase aer in piept. Expirand cu un strigat violent, infipse daga. Cu amandoua mainile, el impinse otelul in pantec, pe sub buric, spre partea dreapta. Interminabil traseu de cativa centimetri, prin tumultul durerii, in sange, in organe, in materiile din intestine. In sfarsit, Morita ii dadu o lovitura de sabie, dar mana ii tremura si trupul lui Mishima se prabusi: otelul ii taiase adanc umarul. O a doua lovitura gresita patrunse in carnea inca vie. La a treia incercare, grumazul fu taiat – si tresaririle trupului devastat incetara. La randul sau, Morita isi scoase tunica, se aseza pe calcaie, apuca daga insangerata. Nu-si facu decat o usoara taietura – dintr-o singura miscare, Furu-Koga il decapita. Supravietuitorii comandoului luara capetele, le asezara langa cele doua trupuri, in mirosul violent al carnagiului savarsit. Apoi il dezleaga pe generalul Mashita si se predara politiei.

Evenimentul a devenit imediat hrana pentru presa si socul s-a repercutat in multiple ecouri asupra societatii nipone. Sa dispari la apogeu, frumoasa decizie. Pentru un suflet care se consacra grandorii, ca Mishima, fericirea nu-i poate fi de ajuns, datoria suprema e de a trai, conform perceptului nietzschean, in asa fel incat sa poti avea la timp vointa de a muri si onoarea de a desavarsi cu propria mana cercul perfect al unui destin ales. Moartea sa va fi reprosul care se refera la toate si pe care il adreseaza tuturor: imparatului in primul rand, infidel fata de suveranitatea sa, natiunii decazute din traditia sa, soldatilor nedemni de armele lor, lumii moderne injosite si degradate, tuturor celor care cred ca traiesc si nu stiu sa moara. Sursa: fragmente din cartea „Moartea voluntara in Japonia – de la harakiri la kamikaze”, de Maurice Pinguet, Editura Ararat, Bucuresti 1997

Articole cu temă similară: Legenda pilotilor kamikaze ; Pentru gloria Imperiului: 30 de ani la datorie

Popularity: 7% [?]