Una dintre remarcabilele figuri ale istoriei neamului românesc, luptător pentru libertatea românilor transilvăneni şi apoi reper moral în politica României Mari, marele patriot Iuliu Maniu se stingea acum 60 de ani, la 5 februarie 1953, în temniţa comunistă de la Sighet. Deşi promotor al unei doctrine politice în multe aspecte diferite de cea legionară, patriotismul şi moralitatea lui Iuliu Maniu s-au bucurat de mult respect, fiind evidenţiate de Căpitan ( care i-a şi îndemnat pe legionarii din Ardeal să îl voteze atunci când Mişcarea fusese împiedicată de guvern să depună liste proprii) şi de Comandant cu diferite ocazii.
În circulara nr. 10 din 26 noiembrie 1935, Corneliu Zelea Codreanu observa referindu-se la ziarul “Porunca vremii”:”Atacuri necontenite şi nedrepte la adresa domnului Iuliu Maniu. Într-unul din numere se cerea chiar arestarea tuturor maniştilor aducându-li -se acuzaţia, destul de perfidă, ca atacă monarhia. Pentru respectul adevărului, însă să se ştie de toţi că domnul Maniu atacă nu pe Rege, ci vâscul din jurul său, care omoară pe Rege şi nimiceşte monarhia românească. M-am simţit umilit când pe pagina întâi eram lăudat eu sau noi iar pe ultima era insultat Iuliu Maniu…Domnul Maniu ne este adversar, dar după dogma legionară nu ne este permis a ne purta fără onoare cu niciun adversar…”În circulara nr. 62 din 4 martie 1937, Căpitanul, combătând un articol din ziarul “Buna Vestire”, afirma despre Iuliu Maniu: “Peste alte deosebiri, noi credem că domnul Maniu este un om corect şi de ţinută morală, într-o ţară care moare în fiecare zi din lipsă de ţinută morală şi de corectitudine interioară. Că pentru această ţinută în contra sa se unelteşte după cum se unelteşte ceas de ceas şi în contra tineretului.“În privinţa pactului de neagresiune dintre legionari şi naţional-ţărănişti (împreună cu alte partide) dinaintea alegerilor parlamentare din 1937, Căpitanul, după ce a evocat diferenţele doctrinare dintre cele două formaţiuni, atât în politica internă cât şi în cea externă, a precizat: ”Cu toate aceste diferenţe mari de idei şi de păreri (între mine şi d. Maniu), nu înseamnă că nu putem voi împreună alegeri libere tocmai pentru a vedea care este şi părerea ţării şi în orice caz nu înseamnă că dacă suntem de păreri diferite, să vie un al treilea să ne fure voturile şi mie şi lui şi ţării.” (declaraţie de presă publicată la 30 noiembrie 1937)Şi din nou, în circulara din 15 decembrie 1937, Căpitanul ia apărarea lui Iuliu Maniu, atacat brutal de aparatul de propagandă al regimului carlist: “Duminică s-au ţinut în ţară, în capitală şi la radio, zeci de discursuri, toate lovind în Iuliu Maniu, în timp ce el a fost impiedicat, cu gaze lacrimogene, de a vorbi. A ataca din zece părţi un om – orice păreri ar avea el – punându-i în sarcină mai mult decât merită, şi în acelaşi timp interzicându-i a se apăra, este un act de laşitate care înalţă pe cel atacat şi înjoseşte pe atacatorii lui.”Comandantul Horia Sima explică natura relaţiilor dintre Mişcarea Legionară şi Partidul Naţional Ţărănesc în momentele importante ale istoriei interbelice: “În istoria Partidului Naţional Ţărănesc au predominat, rând pe rând, una ori alta din aceste două tendinţe – ideea naţională (a ramurii ardeleneşti) sau ideea de clasă (a ramurii valahe) – dând impresia unei nave fără cârmă, care pluteşte dusă de valuri. Relaţiile Mişcării Legionare cu Partidul Naţional Ţărănesc au suferit aceleaşi fluctuaţii: erau bune atunci când predomina în sferele conducerii naţional – ţărăniste curentul naţionalist şi proaste când ramura marxist – ţărănistă guverna destinele partidului. Nu trebuie să uităm că prima dizolvare a Gărzii de Fier a fost decretată de Ion Mihalache în 1931, pe când el era Ministru de Interne. Dar, abstracţie făcând de toate aceste oscilaţii, Corneliu Codreanu a manifestat mereu un mare respect pentru Iuliu Maniu, considerându-l drept un om corect şi un ireproşabil patriot. Căpitanul a întreţinut cu el contacte permanente, prin intermediul anumitor personalităţi…” (Horia Sima, Istoria Mişcării Legionare).
Respectul lui Iuliu Maniu faţă de Corneliu Zelea Codreanu s-a manifestat în mai multe ocazii dar în mod special prin mărturia pe care Maniu a depus-o în favoarea acestuia la procesul din 1938, gest de curaj şi mare demnitate într-un moment riscant şi care nu-i putea aduce lui Maniu decât dezavantaje politice în timpul dictaturii carliste. A fost de altfel ultimul moment când cele doua mari destine s-au intersectat aici, în plan terestru imediat, ele unindu-se mai târziu şi pe planul superior al dăruirii martirice depline în numele idealului creştin şi naţional. Viziunea politică a lui Iuliu Maniu şi cea legionară s-au aflat însă pe poziţii ireconciliabile în privinţa loviturii de stat de la 23 august 1944, Maniu fiind unul dintre principalii artizani ai acesteia, considerând-o un act de salvare naţională în timp ce pentru legionari ea este o capitulare ruşinoasă şi o catastrofă naţională (ceea ce Maniu avea să conştientizeze treptat mai târziu, când va vedea că încrederea sa în anglo-americani fusese crunt înşelată).
În pregătirea loviturii de stat, Iuliu Maniu a avut mai multe contacte cu lideri legionari rămaşi în ţară, în special cu George Manu, pe filiera Horaţiu Comaniciu. Maniu propunea legionarilor să se alăture loviturii de stat, ca singura soluţie de salvare a ţării, motivând că aliaţii occidentali ar aprecia faptul că întreg spectrul politic s-ar coaliza pentru răsturnarea regimului antonescian, inclusiv legionarii – foşti susţinători ai Germaniei, sugerând chiar faptul că astfel soarta postbelică a legionarilor ar fi mult uşurată. Legionarii au refuzat participarea (deşi credeau în sinceritatea propunerii lui Maniu şi nu aveau nicio simpatie pentru Antonescu), considerând pericolul bolşevic rusesc ca răul cel mai mare căruia merită să i te opui până la capăt. Dacă Maniu şi ceilalţi autori ai loviturii de stat şi ai capitulării României au înţeles situaţia proastă a Germaniei din punct de vedere militar nu au înţeles însă soarta tragică rezervată României de către învingători, deşi informaţii existau (vezi Mihail Sturdza, România şi sfârşitul Europei). Maniu şi regele Mihai doreau sincer salvarea ţării, dar n-au făcut decât să o predea pe tavă ruşilor, având o încredere naivă în promisiunile anglo-americane ce s-au dovedit total mincinoase. Sute de mii de ostaşi români au fost practic predaţi inamicului, România şi-a pierdut independenţa pe multă vreme iar poporul român a fost supus celei mai crunte terori din istoria sa, coşmar din care nu s-a trezit pe deplin nici până astăzi. Deşi a dat alte sute de mii de jertfe pe frontul anti-german (până în mai 1945), România nu a câştigat o soartă mai bună decât a Ungariei (care a luptat până la capăt alături de Germania), ba dimpotrivă, Ungaria se bucură permanent de mai mult respect şi nu doar din partea Germaniei (pe care noi am trădat-o) ci şi din partea SUA şi Angliei (pe care le-am ajutat să obţină victoria). Miopia deciziei de la 23 august o descrie şi Comandantul Horia Sima în cuvintele următoare: ”Din nefericire pentru ţara noastră nici în rândurile clasei conducătoare, a partidelor de opoziţie, nu se găsea nici un lider care să-şi dea seama de valoarea strategică a României şi să o negocieze în relaţiile cu Aliaţii. România reprezenta poziţia cheie în sud – estul european şi această poziţie putea fi valorizată pentru salvarea independenţei naţionale. Maniu şi Brătianu erau nişte ignoranţi în materie de politică externă, având încredere oarbă în “marile”democraţii occidentale, care la vremea aceea, cum spunea Căpitanul, deveniseră nişte anexe ale comunismului.”(Horia Sima, Prizonieri ai Puterilor Axei). Inutil a mai preciza că atât Maniu cât şi ceilalţi autori politici şi militari ai actului de la 23 august au fost exterminaţi în temniţele comuniste de către beneficiarii sovietici ai acestui act (cu excepţia regelui Mihai care a fost alungat din ţară şi a trăit umilit şi desconsiderat 50 de ani în exil), sub privirile indiferente ale marilor puteri occidentale.
Ar fi însă nedrept să desconsiderăm eforturile şi lupta constantă (chiar dacă fară rezultat) dusă de Iuliu Maniu în perioada 1944 -1947 pentru a împiedica instaurarea comunismului. Toate forţele anticomuniste din ţară au văzut în Iuliu Maniu adevăratul lider al opoziţiei, al României care se apăra de agresiune. Pentru salvarea democraţiei, a independenţei ţării dar şi a valorilor creştine călcate în picioare de ateismul bolşevic, poporul român (în proporţie de peste 70%, după datele reale) l-a susţinut pe Iuliu Maniu la alegerile (falsificate de comunişti) din noiembrie 1946. Fără deosebire de simpatii politice, pentru români Maniu a simbolizat atunci demnitatea românească, identitatea naţională la cel mai înalt nivel. Eliminarea politică şi apoi fizică a lui Maniu ilustrează clar voinţa regimului comunist de a elimina din societate valorile naţionale, creştine şi democratice pe care acesta le reprezenta. Din perspectiva istoriei noastre, moştenirea politico – spirituală a lui Iuliu Maniu se intersectează fericit pe mai multe planuri cu tezaurul de gândire şi simţire al Mişcării Legionare. De amândouă sufletul românesc are mare nevoie.
De Preot prof. Marius Vişovan – Permanente