In timpul Republicii Romane, ocuparea magistraturii consulului era aceea de a ocupa pozitia de cea mai mare putere politica la Roma. Actiunile si deciziile sale au fost pentru si mai presus de cele ale tuturor celorlalte functii si magistraturi. La inceput, deciziile sale puteau fi restranse sau anulate doar in rare ocazii cu un veto consular oficiat de celalalt consul, sau printr-o revolta majora in Senat. La fel, consulii aveau suficienta putere pentru a modifica hotararile luate de pretori, edili, chestori si alte magistraturi importante.
O alta limitare a puterii de decizie a consulului a avut loc in cazul in care hotararea respectiva a contrazis cele stabilite de o lege anterioara. Odata cu infiintarea tribunilor plebei, raportul de putere a inceput sa fie echilibrat, intrucat acestia aveau avantajul ca deciziile lor aveau o anumita imunitate fata de vetourile consulare.
Din nou observam o reducere a puterii consulilor in secolul al IV-lea i.Hr. C. , cand puterea sa judecatoreasca este transferata pretorilor. Cu toate acestea, consulii puteau exercita puterea judiciara in cazuri extraordinare, cum ar fi crimele impotriva demnitarilor, prin formarea unui senatus consultum . Nu ar trebui sa vedem acest lucru drept o limitare a figurii sale de putere. Sa tinem cont de faptul ca Roma crescuse considerabil in dimensiune si extindere, fiind necesara diversificarea sarcinilor in mai multe magistraturi pentru a garanta buna functionare a statului roman.
Functiile consulilor in Republica
Functiile consulilor erau ample si de anvergura. Acestea au variat de la naturi politice, cum ar fi convocarea sedintelor Senatului si formarea adunarilor, pana la caracterul juridic, cum ar fi in principal formarea si propunerea de noi legi -fapt care a adus multe discutii in randul clasei politice romane- . O alta sarcina principala a acestora era sa fie arhitectii deciziilor luate de Senat si de popor.
Militar aveau un grad comparabil cu cel al actualilor presedinti si desemnarea lor de „comandanti sefi” , de asemenea, actiunile lor includeau si recrutarea si repartizarea legiunilor – putem gasi, cel putin in primele zile ale Republicii, mai multe anecdote si conti de consuli stand intr-un atrium indemnand cetatenii sa se alature armatei. Ceea ce ne spune ca, la randul sau, rezultatul unui razboi depindea de carisma Consulului .
Consulii romani au oficiat la randul lor ca generali. Cand razboiul a batut la usile Romei, ei obisnuiau sa imparta armata in doua jumatati, cate una pentru fiecare dintre cei doi consuli, si mergeau la lupta impreuna cu trupele lor. Daca armata nu era impartita, atunci comanda armatei alterna intre cei doi consuli. Un exemplu din cele de mai sus poate fi vazut in timpul dezastrului colosal care a fost batalia de la Cannae impotriva lui Hannibal Barca. In timpul acestei batalii, consulul Gaius Terence Varro , care era comandantul armatei, a mers impotriva sfaturilor lui Lucio Emilio Paulo si, ca urmare, mii de legionari si-au pierdut viata.
Nu era neobisnuit sa vezi un consul alaturandu-se la lupta alaturi de legiunile sale, ceea ce a dus la pierderea vietii unui numar considerabil de legiuni inainte de sfarsitul mandatului si trebuind sa fie inlocuite. Revenind la exemplul Bataliei de la Cannae, Lucius Emilio Paulo insusi isi pierde eroic viata refuzand sa paraseasca campul de lupta dupa ce chiar si un tribun ii ofera calul sau pentru a incerca sa scape. Daca ambii consuli au murit in lupta, Senatul a declarat un Interrex .
In general, consulii din lupta s-au distins de restul trupelor datorita penelor lor albe . Ei indeplineau si o functie religioasa in armata, erau insarcinati cu recitarea prevestirilor inainte de a intreprinde o noua campanie militara.
Consulii si Senatul
Este important sa nu se confunde puterea consulului cu cea a unui rege. Desi detinea controlul total asupra trupelor, modelul de guvernare roman a asigurat ca consulul era complet de acord cu Senatul, deoarece fara aprobarea acestuia i-ar fi fost imposibil sa desfasoare o campanie sau o actiune politica.
Dupa ce am explicat cum este impartita Republica Romana in trei tipuri de guvernare, sa vedem acum cum se pot opune sau se pot ajuta reciproc. Consulul, dupa ce s-a imbracat in aceasta demnitate, iese in campanie in fruntea unei armate, desi pare absolut in ceea ce priveste succesul expeditiei, totusi are nevoie de popor si de Senat, fara de care nu-si poate indeplini scopurile. Pentru a fi precis, proviziile trebuie trimise armatei fara intrerupere, deoarece fara un ordin din partea Senatului; Nu i se pot trimite hrana, imbracaminte sau salariu, astfel incat hotararile consulilor sa ramana fara efect daca Senatul intentioneaza sa nu intre in vizorul lor sau sa li se opuna. Daca consulii isi desavarsesc sau nu ideile si proiectele, depinde de Senat, deoarece este la latitudinea lor sa trimita succesori la sfarsitul anului,
Pe de alta parte, din moment ce oamenii au autoritatea de a pune capat razboiului, oricat de indepartati ar fi de Roma, tot au nevoie de favoarea ei. Pentru ca, asa cum am afirmat mai inainte, oamenii sunt cei care pot anula sau ratifica pactele si tratatele. Si mai mult decat toate, odata ce sunt inlaturati de la comanda, este la latitudinea oamenilor sa-si judece actiunile. Asa ca in nici un fel nu pot ignora in siguranta nici autoritatea Senatului, nici favoarea poporului.
Functiile consulilor in Imperiu
Deja inainte de formarea Imperiului Roman, in timpul crizei din ultimul secol al Republicii, importanta magistraturii consulare era in scadere, mai ales odata cu venirea lui Iulius Cezar .
Una dintre primele masuri ale lui Augustus ca imparat a fost, intr-adevar, reducerea puterii consulilor, inlaturand un numar mare de obligatii si privilegii. Detinerea functiei de consul a devenit doar o functie de onoare fara nicio putere reala. In mod invariabil, aceste actiuni au condus la consulatul sa devina o magistratura temporara pentru Cursus honorum sau un simplu premiu din partea imparatului – intrucat unii imparati obisnuiau sa rasplateasca senatorii si prietenii cu o functie de consul- . De exemplu, in timpul imperiului lui Commodus, la sfarsitul secolului al II-lea existau 25 de consuli.
Aceasta devalorizare a functiei a dus la schimbarea duratei medii de la anul obisnuit in Republica la doar doua luni, consulii obisnuiau sa demisioneze si altii le-au luat locul. Pur si simplu au cautat sa ocupe postul la inceputul anului pentru a fi Ordinarri , deoarece anul a luat numele acestor doi consuli. Mijloacele de desemnare a consulului nu mai erau exclusiv ale adunarii, dar era si foarte normal ca ele sa fie alese cu mana de insusi imparatul.
Trebuie facuta o observatie, intrucat justitia s-a revitalizat momentan odata cu moartea fiecarui imparat, cand se intampla acest lucru consulii stapaneau pana la stabilirea unui succesor.
Consuli in Imperiul Roman de Rasarit
Constantin aduce noi schimbari, reforma sa atribuie un consul la Roma si un alt consul la Constantinopol (care se numea atunci Noua Roma), ceea ce a adus evident si mai multe discrepante. Chiar si in impartirea Imperiului in Imperiul de Apus si Imperiul de Rasarit, fiecare imperiu si-a ales un consul, numit de imparat corespunzator fiecaruia dintre acestia.
De-a lungul anilor, ambele magistraturi au variat considerabil ca importanta intre Imperiul de Vest si Imperiul de Rasarit.
