Nationalismul arab

Categories NewsPosted on

Spre sfarsitul secolului al XIX-lea lumea araba se afla sub presiunea colonialismului occidental si a vastului Imperiu otoman. In aceste conditii, cultura araba incepea sa simta nevoia definirii in raport cu influentele externe care ajnsesera sa-i modeleze intr-un mod dramatic destinul. Constientizarea propriei identitati si specificitati culturale impunea un drum propriu al arabilor si al culturii lor comune, insa felul in care aceasta cale avea sa-si cristalizeze directia ramanea inca sa fie dezbatut.

Timp de sute de ani cea mai mare parte a teritoriilor locuite de catre arabi facusera parte din Imperiul otoman. Structura cosmopolita si relativ toleranta a imperiului a reusit sa ii integreze pe arabi in sistemul sau administrativ si valoric. Un important factor in usurarea integrarii arabilor in imperiu a fost religia musulmana cu care se idenificau atat marea majoritate a arabilor cat si statalitatea otomana. Credinta in profetul Mohamed ii lega pe arabi de populatiile etnice diferite ale imperiului, Coranul le dadea un sens comun si o structura spirituala in mare parte asemanatoare. Imperiul Otoman a reusit o lunga bucata de timp sa se foloseasca de aceasta traditie comuna spre a-si solidifica stabilitatea interna menita sa-i asigure putere pe plan extern.

In secolul XIX Imperiul Otoman incepuse sa devina tot mai slabit, puterea si maretia sa se risipeau pas cu pas. Pe acest fond de regres al institutiilor statului otoman apar si fisurile intre arabi si imperiu. In conditiile in care marile puteri europene presau tot mai mult Imperiul otoman prin actiuni directe ori prin sprijinirea nationalismului in statele crestine aflate in imperiu, calea reformarii parea inevitabila. Proasta organizare si implementare a noilor reforme de tip european au facut ca stabilitatea in vastul imperiu multietnic sa devina tot mai slabita.

La inceputul secolului XX turcii intra in contact cu ideile nationalismului romantic, in conditiile in care acest curent se raspandise rapid in tarile balcanice incorporate de Inalta Poarta. Turcii au inceput sa-si construiasca o noua identitate pe baza specificitatii etnice si a limbii, dorind sa creeze un stat de tip national dupa model european. Autoritatile otomane doreau sa impuna tot mai mult folosirea limbii turce in stat in defavoarea celorlate limbi ale imperiului, incepand astfel un amplu proces de turcificare.  

In acest context cultural, araba simte nevoia sa-si reafirme propriile valori si sa creeze modalitati de aparare, in conditiile in care supravietuirea sa era acum pusa in pericol. Comunitatile crestine vorbitoare de limba araba, influentate de cultura europeana, incearca sa dea culturii un nou sens incercand sa o adapteze marilor curente europene. Literatura araba cunoaste acum o adevarata renastere. Se fundamentau astfel principiile unei culturi seculare. In acest mediu se pun bazele nationalismului arab, a ideologiei sale.

Nationalismul arab este si rezultatul unor lupte interioare ale comunitatii arabe. Elita era divizata in doua tabere, una integrata in sistemul imperiului si o a doua care fie refuzase, fie ii fusese refuzat acest lucru. Cea de a doua tabara a imbratisat arabismul ca modalitate de a se impune in fata rivalilor si de a-si schimba soarta.

Intelectualitatea araba devenea tot mai constienta de propria sa cultura, de necesitatea promovarii identitatii arabe si a nevoii acestei comunitati de autodeterminare. Imperiul Otoman era perceput ca un organism in criza, care nu mai putea sa reprezinte interesele si nevoile arabilor: se impunea o schimbare, iar sansa schimbarii a constituit-o Primul Razboi Mondial. Arabii intrezareau crearea unui stat arab independent sau a unei federatii de state arabe.

Intrarea Imperiului Otoman in primul razboi mondial de partea Puterilor Centrale forteaza Imperiul Britanic sa caute modalitati de destabilizare a otomanilor. Astfel, britanicii au inceput sa ii incite pe arabi la revolta. Ei au reusit sa sustina o revolta araba in cadrul Imperiului Otoman, dar dorinta de autodeterminare a arabilor a ajuns sa se intoarca impotriva lor. Dupa incheierea Primului Razboi Mondial izbucnesc rascoalele din Egipt (1922) si din Irak (1932). Lupta de autodeterminare nu s-a concretizat insa in formarea unui singur stat centralizat si puternic, divizarea fiind destul de puternica si sustinuta de puterile europene, care nu doreau un nou jucator redutabil in zona. Au aparut noi state precum Siria, Liban, Iordania, Palestina si Irak.

Societatile arabe erau puse in postura de a alege intre doua cai diferite de organizare politico-administrativa: pe de-o parte exista ideea pan-arabismului care postula crearea unui singur stat arab, iar pe de alta parte exista ideea statelor nationale independente si suverane. Istoria, cultura, religia si limba comuna puteau oferi arabilor acel fundament pe care sa se cladeasca o institutie statala puternica care sa ii reprezinte pe toti arabii. Aceasta cale comuna parea plauzibila, insa traditia statala si institutionala a unor tari precum Egipt, Tunisia, Maroc, Yemen si Oman facea ca solutia pan-arabista sa fie destul de greu de pus in practica. Un stat comun presupunea angajarea pe calea unor eforturi imenese de cladire a unor institutii noi, viabile, capabile sa reprezinte o populatie si un teritoriu imens. Era nevoie de un efort politic comun si de o sincronizare perfecta pe plan decizional, asa incat trecerea spre statul comun sa fie lina si lipsita de mari rupturi socio-politice.

Pana spre inceputul anilor ‘50 nationalismul arab si-a castigat intaietatea in peisajul ideologic al lumii arabe. O serie de lovituri de stat in Egipt, Siria, Irak sau Yemen au adus conducatori noi, legati profund de viziunile propuse de nationalismul arab care incepea sa-si cristalizeze tot mai clar obiectivele si “metodologia” punerii in practica a viziunilor sale.

Societatile arabe aveau probleme interioare profunde, se simtea din nou nevoia unei reinnoiri si revizuiri a viziunii asupra rolului pe care arabii trebuiau sa-l joace in istorie. Multe dintre monarhiile arabe erau considerate aservite intereselor marilor puteri, tradatoare ale intereselor si aspiratiilor noilor generatii. Daca pana acum marile probleme ale arabismului aveau cauze externe, acum problema se regasea in chiar sanul societatii. Tinerii militari de cariera erau hotarati sa sfideze destinul si sa rastoarne o stare de fapt pe care ei o considerau nedreapta si nedemna pentru arabi. Revolutia era vazuta ca singura cale de urmat. Doreau o reformare din temelii care sa genereze prosperitate si unitate.

In 1952 monarhia pro-britanica din Egipt e eliminata de la putere printr-un puci. Acum iese in evidenta personalitatea ofiterului Gamal Abdel Nasser, considerat azi una dintre cele mai mari personalitati din istoria moderna a arabilor. Influenta lui Nasser asupra nationalismului arab si pan-arabismului e una profunda, ideea revolutiei nationaliste extinzandu-se rapid in majoritatea statelor arabe. Nasser a pus capat prin negocieri pasnice unei perioade de 72 de ani de prezenta britanica in Egipt. Reformele sociale, economice, nationalizarea industriei si a Canalului de Suez, au creat imaginea unui conducator puternic care avea capacitatea necesara sa materializeze obiectivele nationalismului arab si sa lupte impotriva imperialismului occidental.

Un alt curent percutant in randul arabilor a fost Baa’th-ismul, curent pan-arabic care s-a exprimat pe scena politica prin intermediul filialelor Partidului Socialist Baath din Siria si Irak. Baathismul avea o abordare ideologica mult mai accentuata, si asta datorita pregatirii intelectuale a membrilor sai fondatori, intelectuali sirieni cu studii la Sorbona. Baa’th insemna renastere, revolta, iar mijlocul prin care reinnoirea avea sa triumfe era revolutia. Pentru baathisti nu mai exista timp de pierdut, orice intarziere insemna abatere de la telul miscarii. Ei considerau diferentele dintre arabi accidentale si neimportante, iar in virtutea acestui fapt existenta unui stat arab unitar era fireasca si necesara. Baathismul a reusit sa-si atinga telurile prin intermediul cadrelor militare care au ajuns la putere prin lovituri de stat in Siria si in Irak.

Nasserianismul si Baathismul au insemnat apogeul nationalismului arab. In anul 1958 conducerea partidului Baath din Siria si Nasser au creat Republica Araba Unita. Sentimentul pan-arab era puternic in Siria, iar figura carismatica a lui Nasser se bucura de larga popularitate. Pe data de 22 februarie 1958 presedintii Siriei si ai Egiptului au semnat un pact de uniune, dupa ce in prealabil fusese consultata opinia populatiei prin intermediul unui referendum. Nasser era ales presedinte, iar capitala era stabilita la Cairo. Cetatenia siriana si egipteana au fost inlocuite cu cetatenia araba: se incerca crearea unuei identitati comune sub un steag comun.

Uniunea nu a durat mult, diferentele dintre populatiile celor doua tari dovedindu-se a fi mari. Elita economica siriana era nemultumita de subordonarea fara de Egipt, programul de nationalizare initiat de Nasser le periclita perspectivele economice. Planurile de centralizare ale lui Nasser afectau autonomia siriana, iar acest fapt a condus catre o agravare prunda si finalmente letala pentru noua constructie statala. Separarea s-a facut in urma unei lovituri de stat din Siria. Nasser a hotarat sa nu intervina militar si a retras trupele egiptene din Siria.

Azi nationalismul arab pare un experiment esuat, ideile sale s-au dovedit a fi departe de aplicabilitate practica, nasserianismul a subrezit dupa razboiul de 6 zile cu Israelul (soldat cu un rasunator esec pentru Egipt), iar baathismul a sucombat sub presiunea defectelor proprii, dictatura si coruptia.

Caracterul secular al nationalismului arab a atras in special populatia urbana, intelectuala, societatile arabe traditionale avand o viziune diferita asupra propriei identitati, bazata pe familie, clan si Islam. Pentru ei, ideile nationalismului arab erau destul de abstracte. Erau greu de schimbat cutume vechi de secole care, pana la urma, erau definitorii pentru comunitatile arabe. Realitatile locului si mecanismele de functionare a societatilor arabe au facut ca arabismul national sa se dovedeasca a nu fi altceva decat un esec pe termen lung, un construct ideologic lipsit de fundamentare practica, caci bazele curentului isi gasesc originea intr-un model romantic european de secol XIX si nu intr-un set de idei proprii locului.