In lumea hiper-tehnologica de astazi, aproape orice dispozitiv nou (chiar si un frigider, daramite telefoane sau computere) se naste suficient de „inteligent” pentru a se conecta cu usurinta la reteaua globala. Acest lucru este posibil deoarece la baza acestei infrastructuri mondiale pe care o numim Internet este un set de standarde, proceduri si formate de comunicare partajate numite protocoale.
Cu toate acestea, cand la inceputul anilor 1970, primele patru noduri ale ARPANET-ului au devenit complet functionale, lucrurile au fost putin mai complicate. Schimbul de date intre diferite computere (daramite diferite retele de calculatoare) nu a fost la fel de usor ca in prezent. In cele din urma, a existat o retea de comutare de pachete fiabila la care sa se conecteze, dar nici un limbaj universal pentru a comunica prin ea. Fiecare gazda, de fapt, avea un set de protocoale specifice si pentru a se autentifica utilizatorii trebuiau sa cunoasca propria „limba” a gazdei.
In mod previzibil, noua retea a fost foarte putin utilizata la inceput. Excluzand, de fapt, cercul restrans de oameni direct implicati in proiect, o multime mult mai mare de potentiali utilizatori (ex. studenti absolventi, cercetatori si multi altii care ar fi putut beneficia de el) parea complet neinteresat sa foloseasca ARPANET. Singurul lucru care a mentinut reteaua in functiune in primele luni a fost oamenii care isi schimba locul de munca. In realitate, atunci cand cercetatorii s-au mutat pe unul dintre celelalte site-uri de retea – de exemplu de la UCLA la Stanford – atunci si numai atunci, utilizarea resurselor acelor site-uri a crescut. Motivul a fost destul de simplu: migrantii providentiali au adus cu ei cunostintele de dar. Ei cunosteau procedurile utilizate in celalalt site si, prin urmare, stiau cum sa „vorbeasca” cu computerul gazda din vechiul lor departament.
Pentru a gasi o solutie la aceasta problema frustranta, Roberts si personalul sau au stabilit un grup specific de cercetatori – cei mai multi dintre ei inca studenti absolventi – pentru a dezvolta software-ul de la gazda la gazda. Grupul a fost numit initial Network Working Group (NWG) si a fost condus de un student absolvent al UCLA, Steve Crocker. Mai tarziu, in 1972, grupul si-a schimbat numele in International Network Working Group (INWG), iar conducerea a trecut de la Crocker la Vint Cerf.
Grupul de lucru al retelei este format din persoane interesate de pe site-urile retelei ARPA existente sau potentiale. Calitatea de membru nu este inchisa. [NWG] se ocupa de software-ul HOST, de strategiile de utilizare a retelei si de experienta initiala cu retea.
NWG a fost un organism special (primul de acest gen) preocupat nu doar de monitorizarea si chestionarea aspectelor tehnice ale retelei, ci, mai larg, de fiecare aspect al acesteia, chiar si de cele morale sau filozofice. Datorita conducerii imaginative a lui Crocker, discutia in grup a fost facilitata de o metoda extrem de originala si destul de democratica, inca folosita cinci decenii mai tarziu. Pentru a comunica cu intregul grup, tot ce trebuia un membru sa faca era sa trimita o simpla Cerere de comentariu (RFC). Pentru a evita calcarea pe degetele cuiva, notele trebuiau considerate „neoficiale” si „fara statut”. Calitatea de membru al grupului nu a fost inchisa si „notele pot fi produse pe orice site de oricine”. Lungimea minima a unui RFC a fost si este inca „o propozitie”.
Deschiderea procesului RFC a contribuit la incurajarea participarii in randul membrilor unui grup foarte eterogen de oameni, de la studenti absolventi la profesori si manageri de program. In urma unui „spirit de participare neingradita la reuniunile grupului de lucru”, metoda RFC s-a dovedit a fi un atu critic pentru persoanele implicate in proiect. I-a ajutat sa reflecteze deschis asupra scopurilor si obiectivelor retelei, in interiorul si in afara infrastructurii sale tehnice.
Semnificatia atat a metodei RFC, cat si a NWG depaseste cu mult rolul critic pe care l-au jucat in stabilirea standardelor pentru internetul de astazi. Ambele au contribuit la formarea si consolidarea unei noi culturi revolutionare care, in numele cunoasterii si al rezolvarii problemelor, tinde sa desconsidere ierarhiile de putere drept neplaceri, subliniind in acelasi timp retelele ca singura cale de a gasi cea mai buna solutie la o problema, la orice problema. In acest tip de mediu, nu viziunea sau ideea cuiva conteaza, ci bunastarea mediului insusi: adica reteaua.
Aceasta cultura particulara informeaza intreaga galaxie de comunicare pe care o numim astazi Internet; de fapt, este unul dintre elementele sale definitorii. Descendentii casatoriei dintre RFC si NGW se numesc jurnalele web, forumurile web, listele de e-mail si, desigur, retelele sociale, in timp ce lucrul pe internet este acum un aspect cheie in multe procese de interactiune umana, de la rezolvarea problemelor tehnice. , pentru a gasi solutii la chestiuni sociale sau politice mai complexe.
Largirea retelei
Cu toate acestea, NWG a avut nevoie de aproape doi ani pentru a scrie software-ul, dar in cele din urma, pana in 1970, ARPANET a avut primul protocol host-to-host, Network Control Protocol (NCP). Pana in decembrie 1970, reteaua originala cu patru noduri sa extins la 10 noduri si 19 computere gazda. Patru luni mai tarziu, ARPANET a crescut la 15 noduri si 23 de gazde.
Pana atunci, in ciuda faptului ca a livrat „pachete de date” de mai bine de un an, ARPANET nu a aratat aproape niciun semn de „interactiuni utile care aveau loc pe [el]”. Gazdele erau conectate, dar tuturor nu aveau configuratia (sau cunostintele) potrivite pentru a utiliza corect reteaua. Pentru a face „lumea sa ia in considerare comutarea de pachete”, Roberts si colegii sai au decis sa dea o demonstratie publica a ARPANET-ului si a potentialelor sale la Conferinta Internationala pentru Comunicarea Calculatoarelor (ICCC) desfasurata la Washington, DC, in octombrie 1972.
Demonstratia a fost un succes: „[a] marcat intr-adevar o schimbare majora in atitudinea fata de realitatea comutarii de pachete”, a spus Robert Kahn. A implicat – printre altele – demonstrarea modului in care functioneaza instrumentele pentru masurarea retelei, afisarea traficului de retea IMP, editarea textului la distanta, transferuri de fisiere si autentificari de la distanta.
Era doar o panoplie remarcabila de servicii online, toate intr-o singura camera cu aproximativ cincizeci de terminale diferite.
Demonstratia a reusit pe deplin sa arate cum a functionat comutarea de pachete persoanelor care nu au fost implicate in proiectul original. I-a inspirat pe altii sa urmeze exemplul dat de reteaua lui Larry Roberts. Nodurile internationale situate in Anglia si Norvegia au fost adaugate in 1973; iar in anii urmatori au aparut la nivel mondial si alte retele de comutare de pachete, independente de ARPANET. Aceasta trecere de la o retea experimentala relativ mica la una (in principiu) care cuprinde intreaga lume i-a pus pe designerii ARPANET cu o noua provocare: cum sa faca retele diferite, care sa foloseasca tehnologii si abordari diferite, capabile sa comunice intre ele?
Conceptul de „Internetting” sau „retea cu arhitectura deschisa”, introdus pentru prima data in 1972, ilustreaza nevoia critica ca reteaua sa se extinda dincolo de cercul limitat de computere gazda.
Protocolul de control al retelei (NCP) existent nu a indeplinit cerintele. A fost conceput pentru a gestiona comunicarea de la gazda la gazda in cadrul aceleiasi retele. Pentru a construi o adevarata retea deschisa, fiabila si dinamica de retele, era nevoie de un nou protocol general. A durat cativa ani, dar in cele din urma, pana in 1978, Robert Kahn si Vint Cerf (doi dintre baietii BBN) au reusit sa-l proiecteze. Au numit-o Transfer Control Protocol/Internet Protocol (TCP/IP). Dupa cum a explicat Cerf
„treaba TCP-ului este doar de a prelua un flux de mesaje produse de un HOST si de a reproduce fluxul la un HOST de receptie strain, fara modificari.”
Pentru a da un exemplu: atunci cand un utilizator trimite sau preia informatii pe Internet – de exemplu, acceseaza pagini Web sau incarca fisiere pe un server – TCP-ul de pe computerul expeditorului imparte mesajul in pachete si le trimite. IP-ul este, in schimb, partea din protocol care se ocupa de „adresarea si redirectionarea” acelor pachete individuale. IP-ul este o parte critica a experientei noastre zilnice pe internet: fara el, ar fi practic imposibil sa gasim informatiile pe care le cautam printre miliardele de masini conectate la retea in prezent.
La capatul de receptie, TCP ajuta la reasamblarea tuturor pachetelor in mesajele originale, verificand erorile si ordinea secventei. Datorita TCP/IP, schimbul de pachete de date intre retele diferite si indepartate a fost in sfarsit posibil.
Noul protocol al lui Cerf si Khan a deschis noi posibile cai de colaborare intre ARPANET si toate celelalte retele din lume care au fost inspirate de munca ARPA. S-au pus bazele unei retele la nivel mondial, iar usile erau larg deschise pentru ca oricine sa se alature.
Extinderea ARPANET
In anii care au urmat, ARPANET s-a consolidat si s-a extins, totul ramanand practic necunoscut publicului larg. La 1 iulie 1975, reteaua a fost plasata sub controlul direct al Agentiei de Comunicare a Apararii (DCA). Pana atunci existau deja 57 de noduri in retea. Cu cat crestea mai mare, cu atat era mai dificil sa se determine cine il folosea de fapt. De fapt, nu existau instrumente care sa verifice activitatea utilizatorilor retelei. DCA a inceput sa se ingrijoreze. Combinatia dintre rata de crestere rapida si lipsa de control ar putea deveni o problema serioasa pentru securitatea nationala. DCA, incercand sa controleze situatia, a emis o serie de avertismente impotriva oricarui acces si utilizare neautorizata a retelei. In ultimul sau buletin informativ inainte de a se retrage in viata civila, directorul de retea ARPANET desemnat de DCA, maiorul Joseph Haughney a scris:
Numai personalul militar sau persoanele validate de sponsorul ARPANET care lucreaza pe contracte guvernamentale sau subventii pot utiliza ARPANET. Fisierele nu ar trebui sa fie [schimbate] de catre nimeni decat daca sunt fisiere care au fost anuntate ca publice ARPANET sau daca nu a fost obtinuta permisiunea proprietarului. Fisierele publice de pe ARPANET nu trebuie considerate fisiere publice in afara ARPANET si nu ar trebui sa fie transferate, sau continutul lor dat sau vandut publicului larg fara permisiunea DCA sau a sponsorilor ARPANET.
Cu toate acestea, aceste avertismente au fost in mare parte ignorate, deoarece majoritatea nodurilor din retea aveau, a spus Haughney, „acces slab sau inexistent al gazdei la mecanismul de control”. La inceputul anilor 1980, reteaua era in esenta o zona de acces deschis atat pentru utilizatorii autorizati, cat si pentru cei neautorizati. Aceasta situatie a fost agravata de scaderea drastica a preturilor computerelor. Odata cu cresterea constanta a numarului potential de masini capabile sa se conecteze la retea, ingrijorarea fata de vulnerabilitatea sa a crescut la noi culmi.
Filmul de succes din 1983, War Games, despre un tanar expert in computere care reuseste sa se conecteze la super-computerul de la NORAD si aproape sa porneasca World Word III din dormitorul sau, a surprins perfect starea de spirit a militarilor fata de retea. Pana la sfarsitul acelui an, Departamentul Apararii „in cel mai mare pas pana in prezent impotriva patrunderii ilegale a computerelor” – dupa cum a raportat The New York Times – „a impartit o retea globala de calculatoare in parti separate pentru utilizatorii militari si civili, limitand astfel accesul. de catre cercetatori din universitati, infractori si eventual spioni”.
ARPANET a fost efectiv impartit in doua retele distincte: una numita inca ARPANET, dedicata in principal cercetarii, si cealalta numita MILNET, o retea operationala militara, protejata de masuri de securitate puternice precum criptarea si controlul accesului restrictionat.
La mijlocul anilor 1980, reteaua a fost utilizata pe scara larga de catre cercetatori si dezvoltatori. Dar a fost preluat si de un numar tot mai mare de alte comunitati si retele. Tranzitia catre un internet privatizat a durat inca zece ani si a fost gestionata in mare parte de Fundatia Nationala pentru Stiinta (NSF). Reteaua proprie NSF NFTNET a inceput sa foloseasca ARPANET ca coloana vertebrala din 1984, dar pana in 1988 NSF a initiat deja comercializarea si privatizarea Internetului prin promovarea dezvoltarii retelelor „private” si „de lunga distanta”. Rolul acestor retele private a fost de a construi noi sau de a mentine retelele locale/regionale existente, oferind in acelasi timp acces utilizatorilor lor la intregul Internet.
ARPANET a fost dezafectat oficial in 1990, in timp ce in 1995 NFTNET a fost inchis si internetul privatizat efectiv. Pana atunci, reteaua – nu mai era enclava privata a informaticienilor sau a militarilor – devenise Internetul, o noua galaxie de comunicare gata sa fie explorata si populata pe deplin.
Internetul
In fazele sale incipiente, intre anii 60 si 70, galaxia de comunicare generata de ARPANET nu a fost doar in mare parte spatiu neexplorat, ci, in comparatie cu standardele actuale, si in mare parte goala. A continuat ca atare pana in anii 90, inainte ca tehnologia initiata cu proiectul ARPANET sa devina coloana vertebrala a Internetului.
In 1992, in timpul primei sale etape de popularizare, retelele globale conectate la Internet au schimbat aproximativ 100 de gigaocteti (GB) de trafic pe zi. De atunci, traficul de date a crescut exponential odata cu numarul de utilizatori si cu popularitatea retelei. Un deceniu mai tarziu, datorita World Wide Web al lui Tim Berners Lee (1989), exista o disponibilitate din ce in ce mai mare de instrumente ieftine si puternice pentru a naviga in galaxie, ca sa nu mai vorbim de explozia retelelor sociale din 2005 incolo. Si astfel, „pe zi” a devenit „pe secunda”, iar in 2014 traficul global de internet a atins un varf de 16.000 GBps, expertii prognozand ca numarul se va multiplica de patru ori inainte de expirarea deceniului.
Cu toate acestea, numerele pot fi uneori inselatoare, precum si frustrant de confuze pentru cititorul neexpert. Ceea ce se ascunde sub tehnica lor uscata este un fapt simplu: impactul de durata al primei salutari balbaite la UCLA din 29 octombrie 1969 a depasit dramatic aparenta trivialitate tehnica de a face doua computere sa vorbeasca intre ele. La aproape cinci decenii dupa experimentul lui Kleinrock si Kline din California, internetul a devenit, fara indoiala, o forta motrice in rutina zilnica a peste trei miliarde de oameni din intreaga lume. Pentru un numar tot mai mare de utilizatori, un simplu minut de viata pe Internet trebuie sa faca parte, simultan, dintr-un flux nesfarsit de experiente partajate care includ, printre altele, vizionarea a peste 165.000 de ore de videoclipuri, expus la 10 milioane de reclame, jucand aproape 32,
Desi la diferite niveluri de participare, viata a aproape jumatate din populatia lumii este din ce in ce mai modelata de aceasta galaxie de comunicare in expansiune.
Folosim reteaua globala aproape pentru orice. „Sunt pe Internet”, „Verifica Internetul”, „Este pe Internet” si alte expresii similare au devenit un portmanteau pentru o gama tot mai mare de activitati: de la conversatia cu prietenii la cautarea dragostei; de la a merge la cumparaturi la studii pentru o diploma universitara; de la a juca un joc la a-si castiga existenta; de la a deveni un pacatos la conectarea cu Dumnezeu; de la jefuirea unui strain pana la urmarirea unui fost iubit; lista este practic nesfarsita.
Dar exista mult mai mult decat asta. Expansiunea Internetului este profund implicata in sfera politicii. Cu cat oamenii imbratiseaza mai mult aceasta noua era a abundentei comunicative, cu atat mai mult afecteaza modul in care ne exercitam vointa politica in aceasta lume. Victoria lui Barack Obama in 2008, Indignados din Spania in 2011, Miscarea Cinci Stele din Italia in 2013, Wikileaks a lui Julian Assange si dezvaluirile lui Edward Snowden despre sistemul secret de supraveghere al NSA sunt doar cateva exemple care arata cum, doar in ultimul deceniu, Internetul a schimbat modul in care ne angajam cu politica si provocam puterea. Fisierele lui Snowden, totusi, evidentiaza si cealalta parte, mult mai intunecata a povestii: cu cat devenim mai mult in retea, cu atat devenim mai exploatabili, cautabili si monitorizati.
La cateva decenii de la inceputul calatoriei, inca nu am atins potentialul maxim al „Retelei intergalactice” imaginata de Licklider la inceputul anilor 1960. Cu toate acestea, simbioza cvasi-perfecta dintre oameni si computere pe care o experimentam in fiecare zi, desi nu fara umbre, este, fara indoiala, una dintre cele mai mari realizari ale umanitatii.
