New Orleans e un oras oarecum mitic pentru americani si turistii straini. Fondat de francezi, orasul se afla la gura fluviului Mississippi in Louisiana. De sute de ani se scufunda. O parte a orasului e sub nivelul marii. Orasul e amplasat la confluenta unor mari traditii culturale, etnice si civilizatii ale lumii. Vreme de sute de ani, aici au convietuit cultura franceza coloniala, britanica, si africana. New Orleans e un oras al contrastelor. Puternica influenta crestina e secondata si de o prezenta nu tocmai neglijabila a animismului african si de un vudu de provenienta caraiba.
In August 2005 America de Nord a fost lovita de Catrina, unul din cele mai puternice uragane care i-a izbit tarmurile, si cel mai feroce uragan care a lovit, frontal, orasul New Orleans. Vreme de cinci zile uraganul s-a dezlantuit cu furie asupra lui New Orleans si a intregului stat Louisiana. Au murit si au fost dati disparuti aproape 2000 de oameni. Uraganul in sine nu a fost, insa, punctul culminant al marii calamitatii naturale. Dupa citeva zile de furtuna, digurile orasului, desemnate sa previna inundarea lui, au cedat. O mare parte a orasului a fost acoperita de apa.
Una din cladirile orasului in care s-au refugiat citeva sute de oameni a fost complexul medical Memorial, vazut ca o fortareata care ar putea rezista uraganului. Pe parcursul celor cinci zile cit au bintuit uraganul si inundatiile, aceste sute de oameni, pacientii spitalului si angajatii lui, medici si asistente medicale au trait in afara legii. Fiecare cauta sa-si salveze viata, iar personalul medical sa salveze viata pacientilor. De la o vreme electricitatea s-a oprit, generatoarele au amutit, cadavrele din morga au inceput sa se descompuna, si o adevarata atmosfera de haos si disperare a inceput sa domine spitalul. Un veritabil razboi s-a dezlantuit intre o minoritate de medici si asistente medicale care insistau ca pacientii sa fie eutanasiati, si majoritatea celorlati care insistau ca viata pacientilor sa fie protejata cu orice pret. Dupa cinci zile, rezultatele au vorbit de la sine: 45 de persoane au fost declarate decedate, adica noua (9) pe zi.
O investigatie jurnalistica de mai multi ani a rezultat in publicarea recenta in America a unei carti care descrie razboiul civil din spitalul Memorial pe timpul celor cinci zile. Concluzia autoarei este ca majoritatea celor 45 de decedati au fost eutanasiati. Autoarea cartii, intitulata Five Days at Memorial („Cinci Zile la Spitalul Memorial”), e Sheri Fink. Recent am dat peste o recenzie a cartii. A fost abreviata si tradusa pentru dvs de parintele Emil Ember (AFR Baia Mare). Ii multumim.
Razboiul eutanasiei in New Orleans
O noua carte ne povesteste ingrozitoarea istorie a spitalului Memorial Medical Center din New Orleans unde cativa doctori isi omorau pacientii in timpul consecintelor nefaste ale uraganului Catrina. Cand uraganul Catrina a lovit coasta Golfului Mexic si a devastat New Orleans in 2005, multi s-au intrebat ce se va intampla cu acest oras. Catrina a fost printre cele mai puternice uragane care au lovit Statele Unite, ucigand aproape 2000 de oameni, lasand 800.000 de sinistrati si cauzand peste optzeci de miliarde de dolari daune. Dupa aproape un deceniu, orasul inca se recupereaza, prin turismul infloritor si noi artisti si nonconformisti atrasi de ideea recladirii unui oras. Dar efectele nefaste ale mostenirii furtunii in dezbaterile etico-medicale sunt doar acum pe deplin intelese.
„Cinci zile la Spitalul Memorial” este o dare de seama magisteriala a eforturilor chinuitoare de triaj de dupa furtuna la spitalul Memorial Medical Center din New Orleans. Noua lucrare a lui Fink va servi pentru totdeauna ca o inregistrare ale faptelor a catorva asistente selecte si a doctorilor care si-au arogat dreptul de a eutanasia mai multi pacienti si au reusit sa scape de inchisoare – fiind o permanenta insulta la standardele de etica medicala si la sensul folosirii ingrijirii medicale chiar si in situatii de criza.
Dupa furtuna, cifrele oficiale privind decesele la spitalul Memorial aratau patruzeci si cinci de persoane – „cel mai mare numar de cadavre gasite din toate spitalele si centrele de ingrijire unde au existat victime ale uraganului Catrina”, scrie Fink. In saptamanile si lunile urmatoare furtunii, analistii de stiri, expertii medicali si chiar detectivii au inceput sa caute o explicatie a ratei atat de mari de decese la spitalul Memorial. Datorita lui Fink, acea poveste este acum prezentata.
Putina Istorie
Pentru locuitorii New Orleans-ului, spitalul Memorial Medical Center va fi intotdeauna cunoscut ca „Baptist” – o referire la originile sale, fiind deschis in 1926 de baptistii americani cu o tripla misiune: usurarea durerii, prelungirea vietii si usurarea suferintei. Structura fizica a spitalului Memorial este ca o fortareata care ar putea scapa din orice furtuna, si multe dintre asistente si doctorii localnici aveau o traditie: isi aduceau membrii familiilor lor cu ei cand se iveau furtuni mari. Catrina nu a fost ceva special. Datorita previziunilor severe, spitalul Memorial a fost gazda a 187 de pacienti, a aproximativ 600 de membrii ai personalului medical, a aproape 500 de membrii ai familiilor lor si a unei game variate de animale de companie pe care membrii familiilor le-au putut aduce cu ei. Iar cand primarul New Orleans-ului, Ray Nagin a emis un ordin de evacuare a orasului fara precedent, duminica, 28 august 2005, s-a facut o exceptie privind spitalele mari.
In centrul narativului lui Fink este dr. Anna Marie Pou, un bine vazut chirurg de cap si gat, care avea o reputatie pentru tratamentul protectiv si inversunat acordat pacientilor ei, chiar daca ea uneori era cunoscuta ca fiind imprevizibila. Un expert in chirurgia de reabilitare dupa cancer, ea era cunoscuta pentru rezistenta si capacitatea ei de a incheia cu succes operatiile istovitoare de reconstructie. Ea era de serviciu in timpul Catrinei si s-a conformat bucuros ideii ca va scapa de furtuna la spital.
Cand Catrina s-a apropiat de coasta, impactul imediat al furtunii nu a fost atat de grav cum au prezis multi. Asemenea ganduri, oricum, s-au dovedit premature. Insa cand digurile care protejau orasul s-au rupt, iar potopul a inceput, spitalul si intregul oras au intrat in criza.
Panica in spital
Doua lucruri erau esentiale pentru functionarea corecta a spitalului: apa curata si electricitate. Pacientii cu dializa aveau nevoie de aprovizionare cu apa curata, dar testul initial a indicat ca apa era contaminata. Electricitatea era esentiala pentru a continua tratamentul pentru bebelusii prematuri si pentru pacientii in varsta conectati la respirator sau ventilati, dar generatoarele de rezerva au cedat. Si chiar pacientii care nu erau conectati la aceste dispozitive tot aveau nevoie de mijloace curate de racire si hidratare, care nu erau disponibile fara aerul conditionat si o rezerva mare de apa curata.
Cea mai mare parte ai echipei de la spitalul Memorial au lucrat continuu. Asistentele de la reanimare neonatala au pus bebelusii – dintre care unii erau in incubator – in mici bazinete si toti cei saisprezece nou-nascuti in stare critica au fost transferati in siguranta din spital, cu multi pacienti in varsta care aveau nevoie disperata de oxigen si alte operatii.
Dar chiar daca adrenalina si curajul alimentau aceste operatiuni de salvare, moralul in spital scadea. Instalatiile sanitare au cazut, si degradarea umana, transpiratia si lacrimile au definit conditiile inauntru. In afara spitalului, strazile New Orleans-ului rasunau de impuscaturi si legea martiala a fost instaurata in oras. Cei din spital se temeau ca ei vor fi urmatoarele victime ale jefuitorilor care fortau patrunderea in spital cautand mancare, apa si medicamente, sau alte mijloace de supravietuire. Dupa Fink, este evident ca cei dinauntru se temeau pe drept cuvant ca ei nu vor mai putea sa supravietuiasca in afara spitalului. In ziua a patra – miercuri, 31 august – primele semne de speranta au aparut cand barcile au inceput operatiunea de transport masiv a celor ramasi in urma. In acelasi timp, au inceput discutii printre personalul medical despre ce ar fi de facut cu pacientii pe care ii considerau incapabili de a fi transportati pe apa sau prin aer. In ziua a cincea, situatia parea si mai disperata. Salvarea era pe drum, dar conditiile continuau sa se deterioreze. Dupa ce unul dintre doctori a eutanasiat cateva animale, dr. Susan Mulderick, o colega a lui dr. Pou, a sugerat ca asta ar fi si cel mai compatimitor mod de a trata unii dintre pacientii ramasi. Mulderick a cautat-o pe Pou si s-a faurit un plan de actiune.
Pacienti eutanasiati
Multi dintre pacientii ramasi in spitalul Memorial erau deja pe morfina pentru usurarea durerii. Intr-o consultatie cu dr. Ewing Cook, un alt membru al echipei spitalului, Pou a fost sfatuita cum sa administreze un amestec de morfina si benzodiazepina. Pou a inteles ca el ii spunea cum sa ajute pacietii sa adoarma si sa moar. Utilizarea morfinei, spre deosebire de tratamentul curent al pacientilor, nu era doar pentru comfort. Ceea ce Cook ii descria lui Pou era cu totul altceva: combinatia de medicamente iti reduce respiratia si o opreste gradual pana mori”.
Oficialii seniori ai spitalului au respins sugestiile de eutanasieere, dar prin camerele din dos si pe coridoarele spitalului, unii doctori au sustinut-o. Altii au sustinut sus si tare ca ei nu vor face asa ceva. „Ceea ce a fost surprinzator”, scrie Fink, „era ca pretinsul plan a fost pus in practica nu cand echipa medicala astepta cu disperare salvarea, ci mai degraba cand evacuarea era in cele din urma in curs de desfasurare”.
Fink descrie cu intensitate scene de protest – cu cateva asistente plangand, chiar jelind si imediat parasind spitalul, ingrozite de actiunile unora dintre membrii personalului medical. Spre sfarsitul zilei a cincea, spitalul Memorial Medical Center fusese in intregime evacuat.
Autoritatile investigheaza
Dupa luni de investigatii, biroul procurorului general al statului Louisiana a considerat ca cel putin optsprezece decese de la spitalul Memorial erau suspecte. In iulie 2006, Pou si alte doua asistente au fost arestate, desi investigatia si publicitatea din jurul cazului erau centrate pe Pou. Spitalul a angajat unul dintre cei mai buni avocati penali din oras ca sa o reprezinte si a angajat si o firma de relatii cu publicul. Fink descrie campania neobosita a firmei de PR care a urmat, care a zugravit-o pe Pou ca pe un doctor compatimitor care actioneaza in interesul pacientilor ei in situatii extreme. Cand cazul a ajuns in fata marelui juriu in iulie 2007, juratii au refuzat sa o condamne pe Pou. Din marturiile furnizate, pare clar ca Pou a cautat, de noua ori, sa administreze doze letale de medicamente peste limita standard de administrare.
Echipa de aparare a lui Pou a ameninta ca, daca Pou ar fi condamnata, o revolta masiva ar izbucni printre personalul medical, care ar refuza sa lucreze in New Orleans. Regretabil, acest tip de presiune si de frica neintemeiata a dominat evenimentele de la spitalul Memorial, si putinul discurs public care a urmat.
Actiunile acestui eveniment si dezbateri similare despre eutanasie sunt invaluite in limbajul milei, blandetii, compasiunii si chiar iubirii. Asta este perversiunea fundamentala a practicii medicinei, care nu poate fi separata de scopul ei de a sustine viata. Juramantul hipocratic ii obliga pe medici sa nu raneasca si sa nu ucida. Ceea ce s-a intamplat in New Orleans in 2005 este un atac la integritatea domeniului lor. Pacientii – multi dintre care sunt in cele mai vulnerabile momente ale vietii lor si sunt adesea fara voce si fara aparare – se bazeaza pe expertiza si fidelitatea doctorilor care actioneaza pentru a-i insanatosi, sau cel putin pentru a le usura suferinta. Orice alt tip de actiune nu este doar neconforma cu responsabilitatile profesionale ale medicilor, ci si o violare a increderii dintre pacient si doctor. Aceasta incredere este fundatia necesara pentru un standard corect al ingrijirii medicale. Abilitatea medicala trebuie sa fie directionata intotdeauna spre protejarea vietii, niciodata impotriva ei.
„Cinci zile la Memorial”, inse, este si un exemplu de umanitate. Eforturile majoritatii doctorilor si asistentelor pentru a proteja viata umana in cele mai infricosatoare sau extreme circumstante exemplifica inegalabilul angajament de a ingriji si compasiunea care este esentiala practicii medicinei. Tradarea acestui angajament este cu siguranta cea mai grava crima. De Alianta Familiilor din Romania
