Avand impresia ca nu ne aflam in locul nostru, simtindu-ne ilegitim pentru a fi acolo unde suntem sau tremurand la ideea de a-i insela pe altii luandu-ne pentru cineva care nu suntem. Acestea sunt sentimentele neplacute pe care le traiesc multe femei, ca psihanalist. Pe parcursul paginilor, autorul pune in lumina motivele care ii imping pe anumite persoane sa se retraga, rapindu-le capacitatea de a se afirma, si ii ajuta sa inteleaga mai bine acest mecanism dureros care ii impiedica sa fie ei insisi.
La cateva saptamani dupa lansarea cartii, Virginie Meggle ne-a acordat un interviu telefonic. Ea ne explica in special de ce acest fenomen afecteaza in primul rand persoane si femei foarte sensibile, pana la punctul de a le face sa se indoiasca de propriile abilitati, de meritul si chiar de validitatea emotiilor lor.
Sentimentul de impostura este „indefinibil”. Cum sa-l recunosti, in ciuda tuturor?
Prin dificultati de exprimare sau de a lua o pozitie. Acest fenomen are si repercusiuni fizice, in masura in care ne poate determina sa ne simtim rau pe noi insine, incomod printre altii, de parca ne-am pierde substanta atunci cand ne aflam intr-o companie sau intr-un grup de oameni. Deoarece nu este un simptom in sine, nu exista cu adevarat un cuvant care sa descrie acest disconfort, dar oamenii care il experimenteaza stiu despre ce vorbesc. In plus, este de obicei insotita de sentimentul ca altii sunt mai talentati sau au mai multa legitimitate decat noi. Ajungem astfel sa punem mai multa pret pe ceilalti, pentru ca acest disconfort ne devalorizeaza, ne face sa ne simtim diminuati si de multe ori are ca rezultat o lipsa de incredere si siguranta.
Cum ne influenteaza acest lucru comportamentul, alegerile, vietile noastre?
Oamenii care experimenteaza sentimentul imposturii nu intentioneaza sa-i insele pe cei din jur. Totusi, le este atat de frica sa o faca, sa nu fie cu adevarat in imposturi, incat ajung sa aiba impresia si chiar certitudinea ca sunt acolo! De aici si sentimentele de neliniste, intrucat ne simtim cu adevarat vinovati, lipsiti, intr-o pozitie de inferioritate. Traim in indoiala, in ezitare, fara a indrazni sa ne afirmam si in frica constanta de a gresi sau de a-i insela pe altii. In acest fel, ajungem sa ne stergem sau sa adapostim sentimente negative. Am mai observat ca, de multe ori, atunci cand o persoana afectata de sentimentul imposturii are impresia ca ii inseala pe altii, este pentru ca ei insisi sunt inselati de altii. Astfel, sentimentul de a fi de vina apare adesea dintr-o situatie in care noi insine am fost inselati. Si in loc sa-l punem la indoiala pe celalalt, din lipsa de indrazneala sa facem acest lucru, transferam vina asupra noastra.
Acestea sunt sentimente si fenomene despre care, de fapt, nu vorbim des. Este aceasta tacere daunatoare pentru cei afectati de sentimentul de imposturi?
Complet. Ceva exista doar intre fiinte umane atunci cand este spus sau afirmat. Este suficient ca cuvintele sa fie rostite cu voce tare pentru ca ele sa existe. Nu conteaza daca sunt minciuni sau minciuni, trebuie doar sa fie afirmate ca adevarate pentru ca ele sa devina realitate: Sa luam exemplul unei femei care sufera abuzuri. Atata timp cat experienta lor nu este recunoscuta si crezuta de cei din jur, victima poate ajunge sa se indoiasca de aceasta experienta. S-ar putea sa simta ca minte sau este nebuna. Cum sa spui, cum sa faci auzit, ce nu poate sau nu vrea sa fie auzit? Tot ceea ce este reintors in tacere ajunge sa nu mai existe. Daca nu reuseste sa se exprime, sa i se recunoasca ceea ce a trait, vom favoriza cuvintele unei persoane care afirma ca nu a fost niciodata abuzata.
Deci atunci cand ne neglijam sentimentele, nevoile noastre, cand nu ne afirmam gandurile – si ele nu sunt binevenite – avem impresia ca suntem intr-o impostura?
Tacerea este intrinsec legata de sentimentul de impostura. Intr-adevar, pentru a te putea afirma, trebuie sa inveti sa exprimi ceea ce ai in adancul tau. Daca pastram totul inauntru, ajungem sa ne indoim de noi insine, pentru ca avem nevoie de ascultarea celorlalti pentru a ne afirma. Intr-adevar, daca cineva ne spune „Nu, nu este adevarat”, chiar daca ceea ce traim este foarte real, suntem trimisi inapoi in singuratatea si disconfortul nostru. Acest fenomen poate incepe foarte devreme. Imaginati-va un copil care se plange ca este frig si caruia un adult ii raspunde, mecanic, „Ah! Dar, nu, deloc, e cald aici.” Cuvintele si sentimentele copilului sunt delegitimizate, atat de mult incat nu mai stie daca are dreptul sa fie rece sau nu. Nici ce inseamna sa fii frig. Va incepe sa se indoiasca de el insusi. Acest sentiment de impostura se intalneste adesea la oamenii carora li s-a interzis sa vorbeasca, intrucat vorbirea transmite si materializeaza sentimentele noastre, conferindu-le valoarea realitatii.
In cartea ta, scrii ca femeile sunt mai des afectate. Pentru ce?
Societatile noastre au fost initial concepute exclusiv de barbati. Universitatea, de exemplu, a fost modelata de barbati pentru barbati. La fel, femeile au fost de mult rupte de lumea politica si, neavand acces la ea, nu au existat in aceste locuri. Purtam astfel aceasta amintire societala de a fi fost renegati, de a nu avea dreptul de a vorbi. Adoptarea limbajului masculin dominant nu este suficienta pentru a simti ca existam, vrem sa fim recunoscuti in inteligenta noastra – cu termeni in concordanta cu ceea ce simtim si cu ceea ce ne-am dori sa impartasim.
Am fost definiti in negativ, ne-a interesat doar profesia tatalui nostru si era de la sine inteles ca o femeie de acasa nu lucra. A fost un discurs de negare. O societate care are un singur tip de limbaj este neaparat o societate subreda. Si atata timp cat nu ne exprimam intr-o limba standardizata sau oficiala, putem fi obiectul batjocoririi sau al reprosului, chiar al dispretului.
Ce pot face femeile in acest sens astazi?
Nu te lasa descurajat in ceea ce vor ei sa exprime, pana in punctul in care poti sa o faci. Gandirea feminina nu isi are inca locul in limba oficiala actuala, care se bazeaza pe dorinta de a domina. Cu toate acestea, daca o femeie indrazneste sa vorbeasca, le poate da putere si altora sa faca acest lucru. Cand o persoana nu vrea sa ne acorde recunoastere, intr-un anumit fel se bucura de ea. Aceasta Ii da putere asupra noastra. Aceasta este functionarea umana. Dar daca reusim sa gasim un mod de exprimare, ca femeie, sa ne afirmam in concordanta cu noi insine, ajungem sa ne legitimam, sa depindem mai putin de validarea celorlalti si sa ne eliberam treptat de sentimentul inselaciunii.
In munca ta, vorbesti si despre o legatura intre sentimentele de imposttura si sensibilitate. De unde este el?
O mare sensibilitate inseamna ca noi percepem fenomene pe care altii nu le percep. Un copil sau un adult care simte lucruri pe care altii nu le simt deranjeaza. Ii vom spune ca nu este adevarul, ca el sau ea fantezeaza sau exagereaza. Pentru ca pentru ca sentimentul cuiva sa fie un adevar (social vorbind), el trebuie sa fie perceput de majoritate si inclus in normalitate. Neputinta de a impartasi cu majoritatea perceptiile cuiva produce o tulburare si un sentiment de excludere care poate da nastere unui sentiment de impostura.Cand realitatea senzatiilor noastre, a experientelor noastre, este negata, minimalizata, ridiculizata, suntem condusi la ne indoiesc de experientele noastre, de emotiile noastre. Sa ne simtim devenind… inexistenti. Cu toate acestea, societatea are totul de castigat din includerea unor ganduri diferite si fiecare poate gasi un mijloc de exprimare pentru a se simti legitim. Multi oameni foarte sensibili reusesc acest lucru prin activitate artistica, de exemplu. Acest lucru le permite sa-si exprime sensibilitatea si, in acelasi timp, sa-si sublimeze dificultatile de pozitionare! Apoi sa fie recunoscuti datorita creatiilor lor.
In afara de hipersensibilitate, de unde poate veni acest sentiment de impostura?
Include si o forma de interdictie. Ne impiedicam sa stralucim prea mult ca sa nu-i eclipsam pe ceilalti: pentru ca cine suntem noi sa avem curajul de a straluci atat de mult? Acest lucru poate veni din copilarie, perioada in care suntem intr-o pozitie slaba, trebuie sa respectam reguli si incercam sa facem bine. In timpul scrierii acestei lucrari, am revazut mult povestea „Ratusca cea urata” si aceasta poveste mi-a hranit gandirea in jurul fricii de a-i zdrobi pe altii. Ne retragem pentru a nu-i rani pe ceilalti si pentru ca ne este frica de ei. Si cand ne simtim respinsi, incercam sa ne conformam imaginii pe care altii o asteapta de la noi. Dar, din punct de vedere etic, sa spunem ca aproape ca avem datoria de a inflori, de a scapa de victimizare si de a ne intinde aripile. Si sa ne acceptam asa cum suntem, fara sa ne distorsionam in continuare pentru a incerca sa fim acceptati.
Exact, nu este suficient faptul de a-ti fi frica sa nu ranesti sau sa-i inseli pe altii pentru a demonstra ca o persoana nu insala?
Impostorii nu au senzatia de imposturi si nu ezita sa se descarce asupra celorlalti. Ei nu simt aceasta frica, aceasta indoiala, aceasta frica de a-i insela pe altii. Sunt indiferenti fata de suferinta pe care o pot sau ar putea provoca. Pentru persoanele care sufera de sentimente de impostura, sentimentul de vinovat in mod gresit poate fi un indicator valoros si indica, in unele cazuri, ca cineva ne-a gresit. Este important sa intelegem ce inseamna acest sentiment pentru noi, ce incearca sa ne transmita. Si cand te simti destabilizat, ar trebui sa-ti faci timp pentru a-ti recapata increderea. Nu pentru ca altii nu au avut incredere in noi nu suntem demni sa avem incredere in noi insine.
Scrii ca, disparand si simtindu-ne vinovati, ajungem sa nu mai stim cine suntem. Cum putem reinvata cum sa devenim noi insine?
Nu ne dam seama cat de dur este vorbirea noastra de sine. Ne certam pe noi insine, cand ar trebui sa ne incurajam, spunand bine facut. Este esential sa stabilesti un limbaj pozitiv in tine. Am fost atat de sensibili la toate interdictiile, interdictiile, mustrarile sau frustrarile, incat acestea sunt acum ancorate in noi! Prin urmare, ar trebui sa putem stabili o contra-putere in interiorul nostru printr-un limbaj de incurajare. Ideea este sa ne cultivam gradina interioara adaugand ingrasamant, pentru a lasa floarea sa creasca mai degraba decat a o smulge sau a o maltrata. Si niciodata nu este prea tarziu sa o faci! Nu cu mult timp in urma, in cabinetul meu, o pacienta de 60 de ani mi-a spus ca se descopera pentru prima data!
Poate sa dispara complet sentimentul de imposturi?
Nu chiar, dar ne putem elibera de multa jena, chiar daca intotdeauna ramane o mica indoiala. Dupa un timp ajungem sa intelegem ce a generat acest sentiment si nu va mai provoca acelasi colaps. Dintr-o data, ne dam seama ca nu mai trebuie sa ne prefacem ca suntem confortabili atunci cand nu suntem. Este o modalitate de a-ti permite sa crezi in tine si, ca urmare, te simti treptat din ce in ce mai confortabil.
Scrii ca sentimentul de impostura nu are doar defecte. Care sunt laturile sale pozitive?
Aduce o anumita delicatete, capacitatea de a se indoi de propria conceptie despre lume, precum si o anumita maleabilitate, o capacitate de a-i intreba pe ceilalti si o forma de curiozitate. Indoiala de sine poate deveni o deschidere, o posibilitate de a te intreba pentru a creste, a evolua si a merge inainte, prin contactul cu necunoscutul. Este ingrozitor sa traiesti blocat in false certitudini… Flexibilitatea este mult mai buna pentru implinire si crestere.
