Domnitorul Moldovei ar fi primit titlul de ţar, oferit de un sinod pan-ortodox, în calitate de succesor al împăraţilor bizantini din Constantinopolele ocupat de turci.
Un istoric din Botoşani, Gică Manole, care cercetează de câteva zeci de ani documentele legate de domnia lui Ştefan cel Mare, sfânt al Bisericii Ortodoxe Române, a lansat o ipoteză surprinzătoare. Ştefan cel Mare ar fi primit titlul de împărat de la un sinod pan-ortodox, care l-a considerat pe domnitorul moldovean drept cel mai potrivit urmaş al basileilor bizantini, după ce Constantinopolul fusese ocupat de turci, iar Imperiul Otoman lichidase şi minusculul Imperiu din Trapezunt, unul dintre statele succesoare ale Imperiului Bizantin. Istoricul botoşănean a prezentat această ipoteză în presa din Basarabia, acolo unde voievodul moldovean se bucură de un adevărat cult. Mai exact, el a prezentat datele adunate în cadrul unui interviu la postul Vocea Basarabiei. Datele adunate de istoricul din Botoşani pun într-o lumină nouă şi alianţele matrimoniale încheiate de Ştefan cel Mare, precum şi încercările domnitorului moldovean de a instala vasali pe tronul Valahiei, dar şi pe cel al principatului bizantin din sudul Crimeii, cu capitala la Mangop.
O situaţie complicată
Acordarea titlului de ţar sau de împărat lui Ştefan cel Mare trebuie explicată în contextul mentalităţilor medievale. În acea epocă, recunoaşterea internaţională a unui stat din Europa creştină avea şi o semnificaţie religioasă, pentru că cele mai multe state erau monarhii. Iar conducătorii lor erau consideraţi drept unşii lui Dumnezeu, pentru că ceremonia de încoronare includea ritualul ungerii cu mir a monarhului.
Pe plan internaţional, erau două surse de legitimitate din acest punct de vedere. Este vorba de Papa de la Roma şi de Patriarhul Constantinopolului, lideri religioşi care continuă tradiţia apostolică. Ideologia care guverna cele două scaune apostolice din Europa era diferită. În timp papalitatea a proclamat supremaţia Bisericii asupra puterii imperiale, Bizanţul promova cezaro-papismul, adică un fel de simbioză patriarh-împărat. După căderea Constantinopolului, în 1453, când ultimul împărat bizantin, Constantin Dragases, a murit eroic în lupta împotriva turcilor, prerogativele imperiale au fost preluate de o altă dinastie bizantină, care conducea minusculul Imperiu de Trapezunt, format în sudul Mării Negre încă din 1204, când Bizanţul a fost cucerit de cruciaţii apuseni. Însă şi Imperiul din Trapezunt a căzut sub loviturile turcilor, în 1458. Sultanul Mohamed al II-lea Cuceritorul pretindea că este urmaşul împăraţilor romani şi al basileilor bizantini. În consecinţă, şi-a asumat o serie de gesturi simbolice, inclusiv reconstruirea Constantinopolului, dar şi numirea unui nou patriarh al Bisericii Ortodoxe, în persoana lui Ghenadios Scholaris.
Acesta a denunţat, practic, Unirea de la Ferrara – Florenţa dintre Biserica Catolică şi cea Ortodoxă, pe care o apărase împăratul Constantin XII Dragases cu preţul sângelui său. Însă întreaga Creştinătate ortodoxă era într-o dilemă profundă. Mulţi ierarhi se întrebau dacă un patriarh ortodox, numit de un sultan musulman, are legitimitatea de a fi şeful spiritual al creştinilor pravoslavnici. Această dilemă a dus la o soluţie interesantă. Patriarhul numit de Mohamed al II-lea a fost acceptat, însă ierarhii ortodocşi au decis să ofere titlul de ţar, adică de împărat, unui monarh ortodox. Ierarhii Răsăritului s-au întrunit în sinod în anul 1459, adică la un an după căderea Imperiului de Trapezunt, şi i-au oferit titlul de ţar lui Ştefan cel Mare. Gică Manole afirmă că ungerea lui Ştefan cel Mare ca ţar a avut loc în data de 15 august, când creştinii sărbătoresc Adormirea Maicii Domnului. Tot el mai spune că acest titlu, de ţar, a fost purtat şi de urmaşii direcţi ai lui Ştefan cel Mare, până când Ivan cel Groaznic, marele cneaz al Moscovei, care a profitat de decăderea politică a principatului moldovenesc, şi-a însuşit acest titlu. Există mai multe cronici, atât greceşti, cât şi slavone ori otomane, care îi recunosc lui Ştefan cel Mare titlul imperial. Iar ca o consecinţă a acestuia, domnitorii moldoveni şi valahi au preluat rolul de protectori ai Ortodoxiei, inclusiv ai mănăstirilor de la Muntele Athos. Ipoteza enunţată de Gică Manole este sugerată şi de Nicolae Iorga. Există ipoteza potrivit căreia Ştefan cel Mare a fost preferat de ierarhii ortodocşi în locul cnezilor ruşi ai Moscovei pentru că ultimii aveau o relaţie complicată cu Hanatul tătarilor şi exista riscul ca şi conducătorii ruşi să devină robii tătarilor musulmani, pe când Moldova lui Ştefan cel Mare era un stat mai bine consolidat în acea vreme. Un argument interesant care arată că Ştefan cel Mare avea titlul imperial moştenit de la basileii Bizanţului este faptul că ceremonia de sfinţire a Mănăstirii Putna, din 1469, a fost condusă de Ştefan cel Mare, nu de mitropolitul Teoctist al Moldovei. Împăraţii bizantini aveau această prerogativă, în calitate de succesori ai lui Constantin cel Mare, socotit încă din antichitatea târzie, în ideologia imperială, drept asemenea apostolilor.
O politică matrimonială interesantă
Informaţiile adunate de Gică Manole aruncă o nouă lumină şi asupra politicii matrimoniale a lui Ştefan cel Mare. Domnitorul moldovean era căsătorit cu Evdochia din Kiev, care a murit în anul 1463.
Însă următoarele căsătorii ale domnitorului moldovean au fost de rang imperial. Cea de-a doua căsătorie a lui Ştefan cel Mare a avut loc în data de 14 septembrie, Înălţarea Sfintei Cruci, o dată cu o mare încărcătură simbolică pentru creştinii răsăriteni, care visau la alungarea musulmanilor din Constantinopole. Astfel, în anul 1472, Ştefan cel Mare s-a căsătorit cu Maria de Mangop. Ea era fiica unuia dintre conducătorii Principatului de Theodoros, prinţul Alexios al II-lea, care era un stat medieval bizantin, constituit în sudul Peninsulei Crimeea, vasal Imperiului din Trapezunt.
Din anul 1362, acest principat era condus de ramura Gavras a dinastiei imperiale bizantine a Paleologilor. Această căsătorie cu o principesă imperială bizantină a legitimat şi mai mult titlul imperial asumat de Ştefan cel Mare. Ca o paranteză, la fel au procedat şi cnezii ruşi, care s-au căsătorit cu principese bizantine, pentru a prelua titlul de ţar. Practic, principatul de Theodoros a fost ultimul colţ de lume unde au domnit descendenţii împăraţilor Bizanţului, însă puterea acestui stat era mult prea slabă pentru a fi considerat drept succesor al Imperiului Roman de Răsărit de odinioară. Principatul era vasal hanatului tătăresc şi plătea tribut hanilor. În epocă, principatul, format pe ruinele fostei theme bizantine Klimata – Kersones, era locuit de bizantini, rămăşiţe ale goţilor, rămăşiţe ale vechilor sarmaţi şi ai armenilor. Cele mai importante porturi erau ocupate de genovezi.
Capitala principatului era la Doros, oraş cunoscut şi sub numele de Mangop. La data căsătoriei lui Ştefan cel Mare cu Maria de Mangop, pe tronul principatului bizantin se afla Isaac al III-lea Paleologul. Acesta a decis, în anul 1471, să devină vasal turcilor. Gestul său a fost resimţit ca o trădare de către Ştefan cel Mare, care se afla în conflict deschis cu Imperiul Otoman. Drept urmare, în anul 1474, Ştefan cel Mare a format o flotă de corăbii, care a plecat din portul Cetatea Albă, împreună cu 300 de ostaşi de elită, conduşi de un alt frate al Mariei de Mangop, Alexandru. El a cucerit cetatea de scaun şi l-a detronat pe fratele său, Isaac al III-lea. Reacţia turcilor a fost una violentă.
În iunie 1474, ei au cucerit portul Caffa, vasal principelui Alexandru de Mangop, iar după şase luni ei au cucerit şi cetatea de scaun a acestuia, Doros. Alexandru a murit ca un erou, pe zidurile cetăţii, iar oştenii moldoveni trimişi de Ştefan cel Mare au fost masacraţi. Astfel a dispărut ultimul bastion bizantin. Maria de Mangop a murit în 1477, de inimă rea, se pare. Ulterior, Ştefan cel Mare s-a căsătorit cu fiica domnitorului Radu cel Frumos al Valahiei, Voichiţa, care era nepoata de frate a lui Vlad Ţepeş şi strănepoata în linie dreaptă a lui Mircea cel Bătrân. Şi această căsătorie pare să fi avut o semnificaţie imperială. Istoricul Petre Panaitescu susţinea, încă din perioada interbelică, faptul că formularea din hrisoavele domneşti date de Mircea cel Bătrân, „Io Mircea voievod”, arată o asumare a unui titlu imperial, de data aceasta moştenit de la Imperiul Româno-Bulgar al Asăneştilor. Mai exact, Io ar fi prescurtarea numelui Ioan al împăratului Ioan Asan al II-lea, iar procedeul folosit pentru transformarea unui nume propriu în titlu imperial ar fi identic cu cel prin care Caesar a devenit titlu imperial, la fel ca şi Augustus. Astfel că, potrivit acestei teorii, şi doamna Voichiţa ar fi fost descendenta directă a unui monarh dintr-o familie împărătească.
Dublă legitimare
Un gest interesant din domnia lui Ştefan cel Mare a fost ceremonia de la Colomeea, prin care el a îngenuncheat în faţa regelui Poloniei, Cazimir. Nicolae Iorga a interpretat acest gest ca un act de umilinţă al domnitorului moldovean, care ar fi vrut să obţină sprijinul polonezilor, o mare putere militară a epocii, împotriva otomanilor. Însă există şi o altă interpretare, oferită de istoricii tineri. Şi anume, faptul că în degringolada care a urmat prăbuşirii Imperiului Bizantin unii monarhi ortodocşi au căutat o dublă legitimare. Iar îngenuncherea lui Ştefan cel Mare nu a fost decât o parte din ritualul prin care regele Poloniei l-a învestit drept cavaler, iar astfel Ştefan cel Mare a fost recunoscut şi integrat şi în feudalitatea apuseană, deopotrivă cu cea răsăriteană. Iar gestul de îngenunchere nu poate fi socotit drept o umilire a domnitorului, ci un act ritual de la care nu putea deroga nimeni.
De Claudiu Padurean – Romania Libera
