„România este stat naţional, suveran, unitar şi indivizibil” (Art. 1 din Constituţia României). Readucem în discuţie această chestiune fundamentală într-un moment greu al naţiunilor lumii, în context şi al naţiunii noastre, azi, când împătimiţii dominaţiei planetare pun deschis problema lichidării acestei principale permanenţe a istoriei – NAŢIUNEA, „poporul istoric”, cum i-a spus Eminescu. Readucem, am spus, căci cercetând şi reflectând îndelung, valorificând şi contribuţia înaintaşilor, problema aceasta am abordat-o şi am rezolvat-o ştiinţific într-o carte recentă şi am reluat-o apoi, ca atenţionare, ca avertismnet, ca semnal de alarmă, în câteva studii publicate în presă.

Naţiunea – „întrânsa ne-am născut, ea este mama noastră […] Sau punem pumnul în pieptul furtunii, sau pierim!” (Simeon Bărnuţiu, 1848)

Cum spuneam în alt loc, în ceasurile de mare cumpănă istorică, cum este şi cel pe care-l trăim azi la nivel planetar şi la nivel naţional, trăitorii prezentului, pe lângă propria lor judecată şi decizie, pentru a ieşi dintr-o situaţie limită întreabă istoria – regina ştiinţelor umaniste, cum i s-a spus -, istoria Neamului lor şi istoria lumii, iar din istorie pe cele mai reprezentative personalităţi, cele mai ataşate poporului istoric şi, drept consecinţă, recunoscute de popoare ca stâlpi de lumină şi energie. Iar istoria şi personalităţile ei emblematice care au gândit şi s-au exprimat în acest domeniu au concluzionat că naţiunea – naţiunea etnică, singura accepţiune ştiinţifică a conceptului! – a fost este şi va rămâne principala permanenţă a istoriei lumii. Şi astfel am început, din motto, cu cea mai adâncă şi mai succintă cugetare asupra naţiunii, spusă într-un moment de răscruce pentru fiinţa noastră naţională de gânditorul cel mai reprezentativ, al locului şi al timpului, Simeon Bărnuţiu, atunci când liderul emblematic al revoluţiei de la 1848-1849, Avram Iancu, formula deviza: „Sau punem pumnul în pieptul furtunii, sau pierim!” şi dădea, în stilul său, ordinul de luptă: „No, hai!”

Românii să-nţeleagă că d-a trăi ca naţie e cea dintâi condiţie a unui popor.

Şi atunci, dacă mama noastră se află, pentru fiecare, sub aura sacralităţii, naţiunea noastră, în care cu toţii ne-am născut, cum poate fi? Tot atunci, în 1848, „omologul” de peste Carpaţi al lui Bărnuţiu, care ca şi acesta îşi închinase ţării sale viaţa, Nicolae Bălcescu, tălmăcea alor săi că „naţionalitatea (naţiunea, n.n.) este forma cea mai dezvoltată a raselor … Ea este legitimitatea popoarelor”. Iar geniul nostru naţional, Mihai Eminescu – „prima jertfă politică pe altarul Daciei Mari”, cum i s-a spus (dr. Aurel David) – pleda ferm pentru a se respecta „suprema lege a conservării naţionalităţii şi a ţării, cu orice mijloc şi pe orice cale”, adăugând: naţiunea, „noi o iubim aşa cum este, cum a făcut-o Dumnezeu, cum a ajuns prin suferinţele seculare până în zilele noastre … Şi chiar dacă amintirea noastră ar pieri în umbra vremilor şi s-ar şterge din memoria tuturor, tot pe aceeaşi cale a conservării naţionalităţii şi a ţării vom stărui …”.

Foarte interesantă pentru contextul actual este vocea lui I.C. Brătianu, cel care, treptat, a devenit unul din cei mai importanţi oameni de Stat ai României. Preocupat – ca şi Nicolae Bălcescu, ca şi generaţia lor paşoptistă de altfel – de revoluţia viitoare în contextul european, în 1853, la câţiva ani după revoluţia paşoptistă reprimată de imperii, când împreună cu mulţi „căuzaşi” mânca pâinea neagră a emigraţiei, I.C. Brătianu dorea ca revoluţia viitoare „să fie renaşterea Europei pentru o libertate statornică”. Şi, în această perspectivă ţinea să lămurească problema naţiunii ca fiind esenţială în viitorul context. Anume, dorea ca românii „să-nţeleagă că d-a trăi ca naţie e cea dintâi condiţie a unui popor” iar apărarea naţiunii „contra celor care au nelegiuirea d-a voi să-i lipsească de dânsa este nu numai un drept ci şi o datorie sfântă; crimă şi sinucidere d-a nu o face.” Ca şi Bărnuţiu în 1848 – findcă era un crez al „secolului naţiunilor”! – şi I.C. Brătianu considera naţiunea drept „cea dintâi condiţie a libertăţii”. De aceea, continua el, naţiunea „nu se poate dobândi nici dezvolta subt steagul despotismului”. În spiritul veacului era şi convingerea lui I.C. Brătianu: că naţiunea, libertatea şi democraţia erau valori supreme îngemănate. Şi sublinia, adresându-se atunci mai ales românilor ardeleni: „Nu credeţi că naţionalitatea (naţiunea – n.n.) se poate dezvolta subt suflare străină”. Iar „făcând pe mortul, nu vom reînvia naţionalitatea noastră”. Invocând, în sfârşit, obiectivul major al unităţii politice, I.C. Brătianu spunea semenilor săi că „sufletul României nu se poate manifesta decât în unitate naţională […] pe cât vom fi trunchiaţi, locul naţiei noastre va fi gol în corul cel mare al omenirei şi omenirea va suferi şi noi vom suferi mai tare”.

Deci, acest revoluţionar paşoptist şi apoi mare om de Stat român, scrutând viitorul, se pronunţa pentru o Europă a naţiunilor suverane cu Statele lor naţionale unitare şi independente. Iar aceasta ar putea fi, cu adevărat, „renaşterea Europei pentru o libertate statornică.” Soluţie cu atât mai mult valabilă azi.

„Cea mai firească societate omenească este naţiunea” – 1912) […] „Naţiunea este o fiinţă organică” – 1922 (Nicolae Iorga)

Marele istoric Nicolae Iorga, în 1912 făcea această remarcă importantă asupra naţiunii: „Cea mai firească societate omenească este naţiunea”. Iar în 1922 adăuga: „Naţiunea este o fiinţă organică”, în sensul că „tot ce se găseşte întrânsa nu se desparte de dânsa şi colaborează la viaţa ei”. În 1940, cu câteva luni înainte de a fi asasinat, când Statele europene cădeau sub agresiunea hitleristă, savantul, cu autoritatea ştiinţei şi clarviziunii sale încuraja naţiunile aflate în suferinţă să nu piardă speranţa: „Mai e naţiunea – le spunea el. Ea nu se poate umili pentru totdeauna şi nu se poate nimici nici de-a lungul sutelor de ani. E lucrul primordial şi plastic, De la dânsa vine totul. Ea întinde Statul în ceasurile bune, în ceasurile rele îl resoarbe, îl ascunde în misterul ei sacru până la o altă tresărire în afară, ca arborele care-şi întinde vlaga în toamnă pentru o nouă primăvară. Deci, orice ar fi, pentru cei mai mici şi ameninţaţi, înapoi la naţiune”.

Cel mai de seamă doctrinar al ortodoxiei româneşti, părintele Dumitru Stăniloae, într-o îndelungată activitate publicistică s-a oprit frecvent asupra conceptului fundamental de naţiune. „Naţiunile sunt comuntăţi de destin – scria el în 1940 -, comunităţile cele mai temeinice, mai statornice.”. Pentru doctrinarul ortodox care cu un an înainte îşi publica antologia Ortodoxie şi românism, naţiunea „este o condiţie fundamentală a mântuirii”. Iar în anii celui de-Al Doilea Război Mondial, când naţiunile au fost atât de greu încercate, părintele Stăniloae scria: „Neamurile (naţiunile, n.n.) sunt zone ontice ireductibile. Ele sunt unităţi specifice ale omenirii”. Şi continua: „Aceste întreguri etnice, vii organisme spiritual-biologice, nu pot fi sfărâmate pentru a se crea comunităţi bisericeşti anaţionale”. În alt articol, reluând ideea permanenţei naţiunii de-a lungul istoriei, scria: „Între realităţile fundamentale care au rămas după furtunile istoriei au fost în primul rând Neamurile (naţiunile, n.n.), căci Neamurile au fost întotdeauna purtătoarele istoriei şi ale culturii.” „Drept aceea, continua autorul, oricâte noutăţi ar putea ţâşni de pe urma războului actual, nu încape îndoială că Neamurile vor continua să rămână ca realităţi fundamentale …”.

Marele sociolog Dimitrie Gusti, referindu-se la ponderea naţiunii la nivel palnetar, nota: „Naţiunea este realitatea centrală care însumează toate aspiraţiile fireşti ale indivizilor şi de la care pornesc nu spre altă fiinţă ci spre un nou plan de relaţii toate manifestările internaţionale …”. În ce ne priveşte, valorificând contribuţiile înaintaşilor şi pornind de la ei, am sintetizat în definiţii şi caracterizări succinte conceptul de naţiune – naţiunea etnică! –, de Stat naţional, precum şi blindajul lor de oţel special, naţionalismul.

Naţiunea este o comunitate umană etno-lingvistică, sedentarizată pe un teritoriu al ei, cristalizată într-un îndelungat şi complex proces istoric în care şi-a constituit un specific naţional, „codul” său etic, spiritualitatea sa, şi-a afirmat identitatea şi suveranitatea naţională – atributele ei supreme şi inalienabile -, voinţa politică şi obţiunea religioasă – toate materializate în Statul naţional -, devenind astfel principala permanenţă a istoriei.

La nivel planetar a prevalat şi prevalează dreptul naţiunii înaintea tuturor.

Naţiunea traco-geto-dacilor – strămoşii noştri reali, descendenţi ai poporului primordial al Europei (arienii/pelasgii) -, creatoarea primelor civilizaţii europene, în Neolitic, a fost prima naţiune constituită pe „bătrânul continent”, cu primele State naţionale. Statul naţional, fiu natural al naţiunii, coordonatorul dezvoltării ei optime şi al apărării ei în faţa oricăror provocări şi primejdii, este un ansamblu organic de instituţii continuu perfectibile în dinamica vieţii, acreditat de istorie ca formaţiune politică ideală, devenit expresia politică a poporului suveran în epoca modernă – epoca suveranităţilor naţionale – în care egalitatea în datorii şi drepturi s-a impus ca un bun comun al tuturor cetăţenilor săi. Şi redăm aici cea mai reprezentativă şi mai fermă apreciere asupra specificului naţional şi a Statului naţional pe care i-o datorăm geniului nostru naţional, Mihai Eminescu: „Cestiunea de căpetenie pentru istoria şi continuitatea de dezvoltare a acestei ţări este ca elementul românesc să rămâie cel determinant, ca el să dea tiparul acestei forme de Stat, ca limba lui, înclinările lui oneste şi generoase, bunul lui simţ, c-un cuvânt geniul lui să rămâie şi pe viitor norma de dezvoltare a ţării şi să pătrundă pururea această dezvoltare”. Şi Eminescu concluziona: „Voim Statul naţional, nu Statul cosmopolit, nu America dunăreană. Voim ca stejarul stejari să producă, nu meri pădureţi”.

Naţionalismul – atât de deformat şi de hulit de propaganda Forţelor de dominaţie! – este sentimentul sacru al oricărui nativ ce se revendică de la o naţiune şi, deopotrivă, datoria lui sacră de a contribui la dezvoltarea optimă a acesteia şi de a o apăra până la sacrificiul suprem. Totodată, naţionalismul implică sentimente similare pentru toate naţiunile lumii – surorile bune ale naţiunii sale în florilegiul planetar al naţiunilor.

Deci, după atâtea opinii ale unor înaintaşi de înaltă ţinută ştiinţifică şi patriotică, concluzii pertinente la care aceştia au ajuns prin îndelungate reflecţii asupra surselor studiate şi după propria experienţă de viaţă, ce trebuie să facem noi pentru a nu greşi faţă de înaintaşii noştri, faţă de noi înşine, faţă de contemporanii şi urmaşii noştri, pentru a găsi întotdeauna „cuvântul ce exprimă adevărul”?

Himera „Imperiului universal”

Ne aflăm, într-adevăr, sub greutatea axiomatică a realităţii istorice, reţinută şi în opiniile citate, privitoare la naţiunea etnică şi la Statul ei naţional – valori supreme aflate acum la o răscruce a istoriei – iar pe de altă parte suntem şocaţi de o aşazisă „viziune nouă” care, ignorând datele şi legitatea istorică, „postulează” schimbarea, la comandă, a ceea ce este statornicit ca permanenţă istorică şi direcţie de evoluţie spre mai bine, „postulează” o schimbare în acest mod în însăşi natura umană.

Spuneam la început că lumea – şi noi, cu lumea! – se află, azi, într-un moment greu, ca urmare , în fond, a unor slăbiciuni şi erori ale însăşi Societăţii umane, perpetuate în timp. Societatea modernă, ajunsă – prin lupta milenară a naţiunilor – în această epocă a suveranităţilor naţionale, epocă în măsură să asigure, în sfârşit, armonia socială şi democraţia reală – idealul tuturor timpurilor istorice – a fost şi ea deturnată de la mersul său firesc de către Forţele de dominaţie planetară. Acestea, preluând de la defunctele imperii „istorice” himera „Imperiului universal”, plănuiesc constituirea unui, la fel de himeric, „Imperiu global” – condus de un Guvern mondial, într-o aşazisă „Nouă Ordine Mondială” -, cu trecerea printr-o „fază intermediară”, pregătitoare, de aşazise „Uniuni” – superstate zonale în care să se „topească” naţiunile etnice reîncarcerate, cu Statele lor naţionale într-un superstat „civic şi multicultural”, fără culoare naţională.

Prima „Uniune” de acest fel – intitulată, semnificativ, „Uniunea Statelor Americane” (U.S.A.) – a fost creată către sfârşitul secolului al XVIII-lea, cu gândul de a cuprinde în viitor cele două Americi iar altele două, până acum, au fost create în secolul al XX-lea: celebra U.R.S.S. iar mai nou „Uniunea Europeană” (U.E.). Mai sunt „planificate” şi altele. Corifeii acestor Forţe şi ai acestor entităţi au elaborat şi au promovat „noua viziune” asupra naţiunii şi a Statului ei naţional. Prima „variantă” a acestei „noi viziuni” a fost cea leninist-stalinistă/masono-comunistă (bolşevică) şi pe baza ei s-a constituit în 1922 prima mare închisoare modernă a naţiunilor deja încarcerate în imperiul „istoric” anterior, autocrat, al ţarilor, numit acum „Uniune” (U.R.S.S.), cu dezastruoasele rezultate cunoscute. Varianta „postula” dispariţia previzibilă a naţiunilor, dar nu găsise încă „formula magică” a dispariţiei iar corifeii au trecut la aplicarea forţei, cu lichidări masive împotriva „duşmanilor poporului”, hotărâţi să construiască o mare „naţiune sovietică”. Era noua invenţie „în materie”, în plan euro-asiatic, după sintagma „naţiune politică” a nobilimii din Evul mediu şi sintagma „naţiune americană”, nume care începea să fie folosit pentru mozaicul etnic ce popula U.S.A.

Transformarea naţiunilor etnice în aşazise „naţiuni civice”

Trecându-se, la începutul secolului al XX-lea, la „faza” neoimperialistă şi constituindu-se Conspiraţia neoimperialistă mondială pentru reîncarcerarea naţiunilor care, prin luptă milenară, obţinuseră recunoaşterea principiului suveranităţii, cu dreptul constituirii/reconstituirii Statelor naţionale, corifeii Forţelor de dominaţie au căutat continuu „formula magică” pentru amăgirea şi reîncarcerarea naţiunilor europene, naţiuni cu străvechi rădăcini istorice şi cu o civilizaţie avansată. Astfel, au relansat, în etapa interbelică, ideea unor „federaţii” zonale şi chiar ideea unor „State Unite ale Europei”, dar evenimetele s-au precipitat şi ideile s-au stins. Între timp se pornise – discret dar mai ales secret – „lucrarea” unei noi „construcţii” europene, căutându-se momentul potrivit pentru punerea în operă a „proiectului”. Şi „momentul” a venit după cel de-al doilea război mondial, când printr-o politică a „paşilor mărunţi” s-a declanşat acţiunea de constituire a „Uniunii Europene”. Între timp, marea „Uniune sovietică”, datorită represiunilor şi contradicţiilor interne, ca şi agresivităţii în plan extern, urca stăruitor către un prag al exploziei la sfârşitul secolului al XX-lea, iar „uniunea” de peste ocean avea „probleme”; chiar un cunoscut ziarist al ei o numea „imperiul sălbăticiei”. În occident se afirma însă „Uniunea Europeană”. Şi în timp ce U.R.S.S. „cădea” – de fapt se „metamorfoza”, cu chinuri inerente, într-un mare „Centru de Putere” -, Uniunea Europeană lansa, în ianuarie 2006, „varianta a doua” în problema desfiinţării naţiunilor etnice şi a Statelor lor naţionale ai căror lideri acceptaseră sau vor accepta, semnând, „aderarea” la U.E. -, variantă dată sub forma unei „Recomandări”, conţinând şi „formula magică” pentru aceasta: adică transformarea naţiunilor etnice în aşazise „naţiuni civice” care, cu Statele lor naţionale, devenind şi ele „civice şi multiculturale” să se „topească” în Superstatul U.E., condus după „aquis-ul” comunitar elaborat de specialiştii tehnocraţi ai Centrului, conduşi mult timp de Jean Monnet.

„Uniunea Europeană – marea amăgire”

Cercetând constituirea şi ascensiunea U.E., doi autori englezi – Cristopher Booker şi Richard North -, cu o investigaţie la zi şi o bibliografie impresionantă, au elaborat iar în 2003 au publicat o impresionantă carte ştiinţifică purtând un titlu semnificativ: „Uniunea Europeană – marea amăgire”, tradusă imediat şi editată în limba română, dar tăcută de media noastră internă (prima valorificare – în cartea citată în nota 1). Titlul exprimă demonstraţia convingătoare din conţinut iar finalul o rezumă succint şi se constituie ca o previziune. Îl recproducem aici: „Numai când oamenii au descoperit că şi-au pierdut democraţia şi puterea propriilor lor ţări de a se guverna singure, au început să aprecieze într-un fel nou cât de preţioase erau valorile care le-au fost luate fără ştirea lor. Deveniseră victimele uneia dintre cele mai mari prefăcătorii colective ale secolului XX care din acest punct de vedere merită să fie aliniată lângă visele de autoamăgire ale comunismului. Mai curând poate, iar nu mai târziu, fantezia « marelui proiect european » se va destrăma, biruită de realitate, distrusă de toate acele contradicţii pe care ambiţiile ei demente n-au fost în stare să le prevadă şi pe care n-ar fi putut niciodată spera să le rezolve. Dar va lăsa în urma ei distrugeri cumplite: un pustiu din care popoarele Europei vor avea nevoie de mulţi ani ca să se trezească iar la viaţă.”[1]

Au urmat şi alte previziuni similare, câteva atenţionări în presă, cotidianul „Ziua” „monitoriza” inteligent evenimentele, dar factorul nostru politic intern îşi urma „programul”. Astfel că România, abia ieşită de sub obedienţa directă a U.R.S.S. (aflată în curs de „metamorfozare”), a fost inclusă în U.E. prin semnăturile liderilor de atunci, cu de la ei putere, în 2007 şi, operativ, cu aprobarea Parlamentului. Semnând „aderarea” la U.E., liderii au cedat suveranitatea naţională şi au angajat ţara să urce şi următoarele două „trepte” numite, eufemistic, „integrare” şi „globalizare”; la capătul „scării”, desigur, urma a se deschide larg porţile „Imperiului global”.

„Ţineţi cu poporul toţi ca să nu rătăciţi pentru că poporul nu se abate de la natură, nici nu-l trag străinii aşa de uşor de partea lor…”

Înaintaşii noştri ne-au dat soluţia pentru a nu greşi în asemenea ceasuri de cumpănă: „Ţineţi cu poporul toţi ca să nu rătăciţi – ne-a spus acelaşi Simeon Bărnuţiu -, pentru că poporul nu se abate de la natură, nici nu-l trag străinii aşa de uşor în partea lor, cum îi trag pe unii din celelalte clase, care urlă împreună cu lupii şi sfâşie pe popor dinpreună cu aceştia; nu vă abateţi de la cauza naţională de frica luptei …”.

Şi cum trebuie procedat – încă ne-a spus Mihai Eminescu: „Schimbaţi opinia publică, daţi-i o altă direcţiune, răscoliţi geniul naţional – spiritul propriu şi caracteristic al poporului – din adâncurile în care doarme, faceţi o uriaşă reacţiune morală, o revoluţiune de idei, în care ideea românească să fie mai mare decât uman, genial, frumos. În fine, fiţi români, români şi iar români!”. Nu din laşitate ne vine în minte zicala populară: „Uşor de spus, greu de făcut!”. Căci factorul politic, autointitulata „clasă politică”, după „aderarea” la U.E., din 2007, îşi urmează cu zel programul „pro-european”, aşa cum i se cere. Personal, atât cât am putut am atras atenţia asupra drumului greşit pe care se merge, cel mai important prin cartea din 2010. Apoi am continuat, cu posibilităţile şi mai reduse ale pensionarului. Au procedat şi alţii la fel, dar tot cu dezamăgiri. Citez cartea d-lui general (r) Gh. Dragomir, „Europa cu capul în stele şi trupul însângerat”, Ed. România în lume, Bucureşti, 2011, 331 p. sau cartea a doi sociologi, prof. dr. T.O.Bompa şi prof. dr. D. Porojan, „România – acum ori niciodată!”, Ed. Irecson, Bucureşti, 2010, 287 p. -, în sfârşit cel mai important semnal de alarmă, cartea omului politic prof. dr. Gheorghe Funar intitulată „Holocaustul împotriva românilor, două volume masive”, Ed. GEDO, Cluj-Napoca, 2011 şi 2012, continuată prin conferinţe de presă şi articole, punctând derapajele şi formulând soluţii de îndreptare; (probabil va urma un nou volum).

Şi tăvălugul îşi continuă rostogolirea iar megacriza din U.E. refuză să dea semne de vindecare

Între timp, adeverindu-se previziunea celor doi autori englezi şi alte previziuni similare, Uniunea Europeană a intrat în criză, devenită repede megacriză, cu perspectiva unei „explozii”. Liderii şi doctrinarii „U.E.”, alarmaţi şi ei, s-au întrunit non-stop, dar nu s-au putut abate de la direcţia dată. Astfel că, după dezbateri au decis doar să schimbe titulatura: în loc de „Uniunea Europeană”, au reînviat „formula americană”, de două ori eşuată în Europa: „Statele Unite ale Europei”, absolut inadecvată pentru „bătrânul continent” cu naţiuni având rădăcini istorice adânci şi o civilizaţie recunoscută. În fond, cu această „schimbare” U.E. rămânea „aceeaşi Mărie cu altă pălărie”, cum am atenţionat într-un studiu apărut în presă, în care insistam asupra ideii unei Europe Unite dar o Europă a naţiunilor suverane şi a Statelor lor naţionale independente. Au însă medicii o vorbă de duh: „Frecţie la picior de lemn!”.

Şi tăvălugul, pentru noi – dar nu numai pentru noi! – îşi continuă rostogolirea iar megacriza din U.E. refuză să dea semne de vindecare. Noi rămânem cu Suveranitatea cedată, cu falsificarea identităţii naţionale reale reconfirmată guvernamental în varianta cea mai dură. În paralel se resimte acut efectul înstrăinării de până acum a activelor economice şi a resurselor naţionale strategice şi se înstrăinează în continuare ce a mai rămas neînstrăinat.

Pământul ţării, conform Constituţiei revizuite, continuă să se vândă „într-o veselie”, la străini şi la apatrizi. Ministerul educaţiei rămâne cu obiectivul principal, învăţământul, căzut din titulatură, Sănătatea se „îmbolnăveşte” periodic. „Roiuri” umane, ca odinioară, contiună să plece în „migraţie” în „lumea largă”, pentru o viaţă decentă, în timp ce viaţa politică se derulează într-o vrajbă endemică şi la intervale de timp lansează noi campanii de revizuire a Constituţiei pentru a fi pusă de acord cu aquis-ul comunitar, conform angajamentelor asumate de lideri şi de Parlament în 2007, când a fost cedată suveranitatea naţională etc. etc. etc.

Acum, în cea de-a treia campanie de revizuire a Constituţiei, bătălia cea mare se dă în jurul articolului 1, mai exact în jurul conceptului de Stat naţional al acesteia. Din punctul de vedere al celor interesaţi acest atribut major a mai rămas de eliminat din respectivul articol, în cea mai mare parte deja golit de conţinut prin cedarea suveranităţii şi falsificarea identităţii naţionale.

Statul naţional român pare să devină Stat fiscal

Cu eliminarea din Constituţie a conceptului de Stat naţional, factorul politic s-ar conforma integral „recomnadării” U.E. din ianuarie 2006, Statul naţional devenind „civic şi multicultural”, spre satisfacţia unor agresive extremisme minoritare şi ar fi pregătit să se „topească” în himericul „Imperiu global”. De altfel, conceptul în sine a fost serios afectat din altă direcţie: prin fiscalitatea excesivă promovată de guvernele „tranziţiei” Statul naţional pare să devină Stat fiscal. România – s-a comunicat recent – are cel mai mare procent de impozitare a muncii.

Constituţia revizuită ar trebui să asigure cadrul legislativ pentru recuperarea suveranităţii naţionale…

Având în vedere situaţia limită în care ne aflăm, nu o revizuire a Constituţiei ne este necesară ci, într-o perspectivă bine chibzuită, ne este necesară o nouă Constituţie. Iar Constituţia care ar ieşi din actuala revizuire ar trebui să asigure cadrul legislativ pentru următoarele obiective majore: recuperarea suveranităţii naţionale; recuperarea identităţii naţionale reale; readucerea „acasă” a activelor economice şi a resurselor naţionale înstrăinate, în paralel cu revenirea „acasă” a cetăţenilor Statului naţional plecaţi „în lume” pentru pâinea familiilor lor; redobândirea pământului ţării vândut străinilor şi apatrizilor după ultimele două revizuiri ale Constituţiei; reconsolidarea instituţiilor Statului naţional pe temelia interesului naţional; grija deosebită pentru a nu fi afectată străvechea noastră dreaptă credinţă monoteistă prin „ecumenismul” globalizator care se preconizează. Grija pentru toate acestea şi pentru multe altele care s-au deteriorat ar urma să fie înscrisă în noua noastră Constituţie, a Statului naţional suveran, unitar şi indivizibil şi în legile speciale care ar urma să se dea în litera şi spiritul ei, într-un efort stăruitor de renaştere naţională în care totul trebuie regândit şi restatornicit.

Legat de ceea ce am afirmat anterior, se impune o precizare specială cu privire la religia noastră strămoşească. Ortodoxia este religia noastră naţională. Termenul este o traducere în limba greacă a expresiei: dreaptă credinţă. Noi includem în acest termen, ca dreaptă credinţă, şi străvechea noastră dreaptă credinţă monoteistă, multimilenară, a strămoşilor reali, de la arieni la traco-geto-daci. Şi numai în această accepţiune considerăm deosebit de importante precizările doctrinarului teolog Dumitru Stăniloae, care scria în 1939 în cartea sa, Ortodoxie şi românism, următoarele: „Când accentuăm elementul ortodox din firea românească arătăm un motiv în plus pentru necesitatea ca neamul nostru să rămână pe linia ortodoxă dacă vrea să nu decadă din românism şi în general dintr-o situaţie superioară în una inferioară. Aceasta ar fi nu numai o cădere din ordinea naturală ci şi o păcătuire faţă de Dumnezeu, care n-ar rămâne nepedepsită”. Şi dădea exemplul evreilor: „Evreii au fost avertizaţi în mod special de profeţi să nu cadă din religia înaltă a părinţilor iar pedeapsa pentru această cădere prin neprimirea lui Hristos a fost gravă, arătându-se ca o degenerare naţională”.[2] Şi, revenind la români: „O părăsire a ortodoxiei (de către români, n.n.), avută timp îndelungat, echivalează cu degenerarea care e legată de orice coborâre dintr-o situaţie spirituală mai înaltă”.

O Europă a naţiunilor suverane şi a Statelor lor naţionale independente

Un avertisment similar ne-au lăsat şi marele istoric Nicolae Iorga şi mareşalul Ion Antonescu.[3] Or, privitor la religie, „Uniunea Europeană”, faţă de care liderii şi Parlamentul au semnat şi au votat „aderarea” în 2007, deja ne promisese, în 2005, ca perspectivă, o „Europă post-creştină”. Comentariile sunt de prisos. Să fim însă bine înţeleşi: Orice compatriot raţional şi orice european cu mintea întreagă dereşte o Europă unită, dar, cum spuneam mai sus, o Europă a naţiunilor suverane şi a Statelor lor naţionale independente, edificată pe temelia unui complex de relaţii, convenţii, tratate în beneficiul reciproc, pentru o dezvoltare optimă şi pentru apărare, pentru pace în lume. Aceasta ar putea fi, într-adevăr, cum ne spunea revoluţionarul paşoptist şi mare om de Stat I.C. Brătianu „reanşterea Europei pentru o libertate statornică” şi pentru ca naţiunile ei să nu devină victime ale jocului periculos şi iresponsabil pus la cale de „înalţii prelaţi ai globalizării”, joc la care au aderat, fără rezerve şi cu o supunere oarbă multe „cozi de topor” şi de la noi din ţară şi multe, foarte multe, aşazise „elite” culturale, universitare şi politice.

Conştientizăm greutatea acestui efort de renaştere naţională, mai ales că el trebuie concertat planetar căci şi primejdia este planetară. Pentru acest efort ne este necesar un partid politic construit pe alte criterii decât până acum, partid care, în consens cu alte partide, la fel construite, unite pe vectorul – forţă al renaşterii naţionale, să-şi asume această răspundere. Partidele politice existente, în primul rând cele generatoare de „baroni” moderni – „ciocoi noi cu bodyguard”, cum le-a spus scriitorul Dinu Săraru -, generatoare de discordie şi de politică aistorică, au dovedit că nu sunt capabile să-şi asume un astfel de efort.

Criteriul de constituire a partidelor politice moderne pentru na contracara efortul de dominaţie mondială al celor celor care l-au promovat şi îl promovează. Partidele politice ale epocii moderne – epoca suveranităţilor naţionale, a armoniei şi a democraţiei reale -, dinamizatoare ale unei vieţi politice sănătoase, benefice într-un Stat naţional – trebuie să exprime, fiecare în parte, şi toate împreună, în plan naţional şi pe componentele majore de dezvoltare a Societăţii, unitatea naţională – pe temeiul armoniei sociale şi al democraţiei reale – şi să militeze consecvent pentru optimizarea dezvoltării, pentru prevalenţa dreptului naţiunii, al poporului suveran înaintea tuturor, pentru buna convieţuire în lume.

Doctrine înscrise pe „roza vânturilor”

Cei care au fost şi sunt interesaţi să domine lumea – un obiectiv himeric şi criminal – şi în primul rând să desfiinţeze naţiunile etnice şi Statele lor naţionale, să le reîncarcereze într-un „Imperiu universal” sau , mai nou, într-un „Imperiu global”, i-au „învăţat” pe cei vizaţi – adică „restul” lumii! – să-şi constituie partide politice pe segmente sociale şi cu doctrine înscrise pe o „roză a vânturilor”. Pentru ca învrăjbindu-se de „jos” în „sus” şi de „sus” în „jos” – în lupta pentru putere, să destabilizeze societatea, Statul naţional, astfel ca acestea, „globalizate”, să poată fi dominate de „învăţătorii” lor. Problema aceasta trebuie explicată pe-ndelete tuturor compatrioţilor, tuturor concetăţenilor. Trecerea la acest nou sistem de convieţuire a partidelor politice va însemna o adevărată revoluţie în viaţa politică a lumii, în beneficiul naţiunii şi al Statelor lor naţionale, a popoarelor suverane şi cea mai puternică lovitură dată forţelor de dominaţie mondială, Paşnic, fără violenţă! Din păcate, demersurile personale de până acum – oferind noi, după posibilităţile proprii, consiliere ştiinţifică şi doctrinară – n-au dat rezultate concrete. Dezamăgiri au avut şi alţii.

Să redevenim „români, români şi iar români”, patrioţi şi naţionalişti

Sufletul naţional pare să nu mai aibă sălaş în conturile bancare. Iar compatrioţii din ţara reală, împinşi la limita sărăciei, neinformaţi şi dezinformaţi, abia îşi caută un loc de muncă şi ceva „mărunţiş” pentru „coşul zilnic”, dar şi mulţi, e adevărat, au ajuns să nu mai reziste tentaţiilor şi manipulării din campaniile electorale. Ar trebui o unire într-un întreg între sufletul naţional şi ansamblul mijloacelor necesare pentru revigorarea unei vieţi politice sănătoase. Această unire nu este imposibilă dar întârzie îngrijorător să se producă, în timp ce tăvălugul răului se rostogoleşte continuu peste noi. Tocmai o asemenea unire ne-ar permite să nu „rătăcim”, cum ne-a învăţat revoluţionarul paşoptist Simeon Bărnuţiu, ne-ar permite să dăm o altă direcţie, decât până acum, opiniei publice, să facem o „revoluţie de idei”, în fine, să fim ori să redevenim „români, români şi iar români”, patrioţi şi naţionalişti aşa cum ne-a îndrumat geniul nostru naţional, Mihai Eminescu.

„De avem sau nu dreptate/Eminescu să ne judece!” – vorba poetului Grigore Vieru din „trista ţară basarabă”. Dacă nu ne ajutăm singuri, nimeni nu ne va ajuta! Să nu uităm că România Mare a fost creată de înaintaşii noştri sub deviza: „PRIN NOI ÎNŞINE!”, deviză care azi revine puternic în actualitate. Aşa să ne ajute Dumnezeu! Amin! De Conf. univ. dr. G. D. Iscru – Art-Emis

Notă: Textul a fost prezentat la Conferinţa susţinută la Muzeul de Istorie al Municipiului Bucureşti în data de 30.05.2013.

Unul din evenimentele istorice cele mai ascunse de ochii publicului il constituie atacul intreprins de aviatia si marina israeliana impotriva vasului american USS Liberty. Evenimentul a avut loc pe data de 8 iunie 1967 in timpul razboiului arabo-israelian  cunoscut si sub numele de “Razboiul de 6 zile”.

USS Liberty era o  nava cu armament usor, utilizata ca centru de supraveghere si transmisiuni navigand in apele internationale, in zona orasului egiptean El Arish (in largul fasiei Gaza).

Dupa ce nava a fost survolata in repetate randuri de aviatia israleiana in dimineata zilei de 8 iunie, la cateva ore dupa aceasta in jurul orelor 2 p.m. primul val de avioane militare israeleiene au atacat-o mitraliind  echipajul si aruncand asupra sa rachete si bombe cu napalm. Atacul intreprins de avioane de vanatoare care nu purtau insemne de identificare a inceput prin distrugerea antenelor vasului si a instalatiilor de transmisiuni astfel incat aceasta sa nu poata comunica cu restul flotei americane existente in Marea Mediterana (Flota a 6-a).

In mod incredibil, echipajul american a reusit sa refaca antenele vasului si sa transmita semnale disperate de ajutor catre restul flotei, portavioanele Saratoga si America au confirmat primirea mesajului si au transmis ca au trimis avioane de vanatoare in ajutorul USS Liberty.

Ajutorul insa nu a mai ajuns… intrucat avioanele americane trimise de pe portavioane au fost oprite la ordinal expres al presedintelui Lyndon Johnson inainte ca sa se poata infrunta inamicul.

A ajuns in schimb un al doilea val de atacatori israelieni, veniti cu barci torpiloare care au atacat din nou vasul American incercand sa-l scufunde. USS Liberty a fost bombardata cu tunuri de 20 si 40 de mm si a fost torpilata sub linia de plutire. In urma exploziei torpilei au decedat 22 de marinari.

Istoria oficiala consemneaza ca aviaita israeliana a facut “o confuzie” confundand USS Libery cu un vas pescaresc egiptean (cu o dimenisune de 4 ori mai mica decat USS Liberty).

Istoria neoficiala insa exclude o astfel de ipoteza. USS Liberty era identificata clar cu steag american, iar ulterior primului atac, steagul mitraliat a fost inlocuit cu un drapel urias de 7/13 picioare. De asemenea distrugerea cu prioritate a centrelor de comunicatii ale vasului ridica mari semne de intrebare.

Una din ipotezele aduse in discutie a fost incercarea Israelului de a scufunda vasul American urmand ca ulterior vina sa fie data pe aviatia egipteana. In cazul reusitei actiunii, foarte probabil Statele Unite ar fi declarant razboi Egiptului distrugand astfel principalul inamic de atunci al statului evreu.

Atacul Israelului asupra principalului sau aliat (SUA) putea insa sa duca la un veritabil Al Treilea Razboi Mondial intrucat coalitia statelor arabae, condusa de Egipt era sustinuta de Uniunea Sovietica.

Tot istoria neoficiala povesteste si de faptul ca Distrugatorul rusesc nr 626/4 a receptionat apelurile disperate ale navei americane si a sarit in ajutorul acesteia obligand barcile torpiloare sa se retraga dupa 3 ore de asalt continuu. Ulterior distrugatorul rusesc navigand in imediata apropiere a blocat posibilitatile de reatacare de catre israelieni. In cele din urma, cu o intarziere de 17 ore (!!!), a fost permis si ajutorul navelor din flota a 6-a Americana.

Din fericire, USS Liberty nu a putut fi scufundata inainte de a lua contact cu flota Americana si de a deconsipra nationalitatea atacatorilor, astfel scenariul fiind partial dejucat, America nedeclarand razboi Egiptului si lumea evitand o posibila conflagratie nucleara intre superputeri.

Capitanul McGonagle a fost decorat cu Congressional Medal of Honor, cea mai inalta decoratie militara americana, care de obicei este inmanata intr-un cadru official de catre presedintele tarii la Casa Alba. In cazul de fata insa medalia a fost inmanata de seful marinei (Secretary of the Navy) intr-o baza militara, ziarele americane trecand sub tacere evenimentul. Echipajului supravietuitor i s-a interzis sa faca declaratii asura subiectului sub sanctiunea Curtii Martiale.

Toti membrii echipajului, seful marelui stat amajor American, amiralul Thomas Mooroer, ambasadorul SUA in Liban care a fost notificat de interceptarea mesajelor criptate israeliene prin care acestea comunicau catre baza stadiul atacului asupra USS Liberty exclud cu totii variant unei confuzii accidentale. La fel a facut si ministrul de externe (Secretary of State) american Dean Rusk, care pan in ziua mortii lui a sustinut ca tacul a fost unul intentioant.

Incidentul nu a fost niciodata investigat de o comisie a Congresului American.

O varianta a acestui scenariu intrevede si posibilitatea unei intelegeri americano-israeliene la nivelul presedintelui Johnson in vederea creerii artificiale a unui “casus belli” pentru implicarea SUA in razboi si ocuparea intregului Orient Mijlociu prin atacul “egiptean” asupra USS Libery.

O incercare similara, cunoscuta in istorie ca si “Afacerea Lavon” dupa numele ministrului de externe israelian Pinhas Lavon a avut loc in 1954, cand agenti evrei au incercat sa instaleze bombe in cinematografe destinate personalului American din Egipt, urmand ca ulterior vina sa fie data pe  “extremistii musulmani”. Intregul complot denumit de catre isaelieni “Operation Suzannah”a iesit la iveala accidental datorita exploziei unei bombe in timpul transportului catre destinatie. In urma deconspirarii complotului, ministrul israelian de externe si-a dat demisia. Intreaga afacere a fost recunoscuta OFICIAL de catre statul isaeliana in anul 2005 cand presedintele Moshe Katzav  i-a medaliat pe agentii israelieni implicate si i-a declara eroi nationali. Evident presa americana a trecut sub tacere evenimentul.

Aajutoarele americane pentru Israel sunt aproximate actualmente la cca 30 de miloane de dolari pe zi. (10 mld dolari annual sub diferite forme). 

Sursa: FrontPress.ro

Recentul scandal legat de interceptările telefonice americane i-a făcut pe locuitorii din multe ţări să-şi pună întrebarea dacă sunt şi ei urmăriţi de serviciile americane. Intră şi România în programul de urmărire, practicat de SUA?

La această întrebare ne răspunde Valentin Vasilescu,pilot de aviaţie, fost comandant adjunct al Aeroportului Militar Otopeni, licenţiat în ştiinţă militară la Academia de Înalte Studii Militare din Bucureşti-promoţia 1992.

The Washington Post şi The Guardian au dezvăluit recent existenţa a două programe secrete NSA. Unul priveşte interceptarea datelor apelurilor telefonice în Statele Unite în cea mai importantă reţea (Verizon) şi în toate celelalte reţele. Celălalt program, numit PRISM, vizează interceptarea comunicaţiilor navigatorilor străini pe Internet, din afara teritoriului Statelor Unite. El funcţionează neîntrerupt, cel puţin din 2006 pe toate reţele mari de socializare, totul fiind posibil datorită companiilor emitente de certificate de criptare de tip SSL care sunt în marea lor majoritate americane dar şi britanice şi israeliene. Companiile în cauză sunt practic toţi furnizorii de servicii de internet americani Facebook, Google, Yahoo, Microsoft etc. Companiile respective includ certificatele de criptare în aplicaţii utilizate pe internet precum browserele. Mai precis cheile publice. NSA sau alte servicii secrete cu care cooperează NSA, au acces nelimitat la cheile private ale acestor certificate.

Sursa dezvăluirilor jurnaliştilor este Edward Snowden în vârstă de 29 de ani, fost tehnician CIA, angajat sub acoperire la firmele Booz Allen Hamilton şi Dell care lucrează pentru industria de apărare a SUA. El a activat în ultimii 4 ani la NSA (National Security Agency) în cadrul mai sus amintitelor programe secrete. Edward Snowden susține că NSA deţine capacităţi inimaginabile, ea a dezvoltat pe termen lung facilităţi de stocare enorme în SUA, sistemele cele mai performante de decriptat şi o infrastructură de culegere a informaţiilor capabilă să intercepteze aproape orice. De aceea nimeni nu este în siguranţă, întrucât NSA este prezentă în aproape toate ţările din lume.

După dezvăluirile din The Washington Post şi The Guardian, NSA a cerut oficial Ministerului Justiției să deschidă o anchetă penală în cazul scurgerilor de informații. Aceeaşi atitudine „patriotică” a avut şi președintele Barack Obama, beneficiarul culegerii de informaţii pe căi ilegale. Congresul, cel care face legile în SUA, a recunoscut că ştia despre aplicarea de către NSA, a acestui procedeu ilegal de urmărire.

Dezvăluirile din The Washington Post şi The Guardian şochează lumea occidentală, nu şi pe cetăţenii fostelor state comuniste care au fost subiectul acestui tip de spionaj practicat de SUA în perioada Războiului Rece. Agenţia de Securitate Naţională (NSA), apărută la 4 noiembrie 1952 în subordinea Ministerului Apărării, avea misiunea de a proteja reţelele de comunicaţii ale armatei şi pe cele guvernamentale americane. Un termen „convertit” de Pentagon de la problemele militare la cele legate de spionajul economic este SIGINT (Signals intelligence) şi se referă la două domenii interconectate: pe de o parte interceptarea tuturor reţelelor de comunicaţii (COMINT) şi pe de altă parte a emisiei electronice a radarelor şi a sistemelor de radionavigaţie care echipează sistemele de rachete sol-aer, avioanele şi navele militare şi civile (ELINT).

Extinzând sfera preocupărilor dincolo de interceptarea canalelor militare şi diplomatice ale ţărilor socialiste din 1974, NSA şi-a creat pe întreg globul o reţea SIGINT, comună cu Marea Britanie, Canada, Australia şi Noua Zeelandă, formată din staţii de recepţie de mare putere dispuse la sol, echipate cu zeci de antene parabolice cu diametrul de 33 m. Această reţea numită Echelon era destinată interceptării, înregistrării şi analizării de la mare distanță a traficului telefonic, fax, radio și de date din statele socialiste cu ajutorul sateliţilor americani de spionaj.

Elementul vulnerabil al acestor rețele îl constituia emisia în gamă centimetrică şi milimetrică care realiza transferul traficului între numeroasele relee de retranslaţie, montate pe clădirile centralelor telefonice analogice urbane. Dar şi între localităţi sau în zone împădurite, obstacolate şi greu accesibile. Un satelit american SIGINT intercepta de pe o orbită geostaţionară (adică permanent fix deasupra unui stat de mărime medie precum Polonia sau România), 24 din 24 de ore, circa 80% din traficul comunicaţiilor terestre militare şi civile, semnalele fiind retransmise integral la una din cele 20 de staţii de la sol ale sistemului Echelon din Europa (în cazul nostru la una din bazele militare americane din R.F.Germană).

Între anii 1978-1981, în beneficiul reţelei Echelon a fost lansată o constelaţie de 40 de sateliți de tip CHALET cântărind 1,2 t prevăzuţi cu antene parabolice cu diametrul de 45 m. Orbitele acestora erau cvasi-geostaţionare (toate deasupra statelor socialiste) la altitudinea de 35.400 km (care asigurau o perioadă de funcţionare de 11-12 ani). O altă reţea de 15-20 de sateliţi utilizaţi de Echelon a fost RHYTOLITE, lansată pe orbită geosincronă în perioada 1975-1979. Naveta Discovery în misiunile STS-51-C din 1985 și STS-33 din 1989, precum şi Atlantis în noiembrie 1990, a plasat pe orbită geosincronă o nouă generaţie de 3 sateliţi MAGNUM din reţeaua Echelon. Aceştia cântăreau 2,7 t şi aveau o antenă de recepţie cu diametrul de 100 m. Jurnaliştii britanici Duncan Campbell şi Nicky Hager au dezvăluit în 1995, în ziarul Baltimore Sun, extinderea implicării reţelei Echelon în spionajul industrial şi al statelor occidentale, ţintele fiind firma germană Enercon şi cea belgiană Lernout & Hauspie.

Din 2004, odată cu accesul României în NATO, NSA a scos ţara noastră de sub supravegherea reţelei Echelon, din simplul motiv că toate informaţiile care o interesează îi sunt furnizate în flux continuu, de către serviciile de informaţii româneşti. Totul în baza unor protocoale de colaborare care obligă România să participe alături de SUA la războiul antiterorist global. Acesta vizează 3 principale direcţii de acţiune. Prima se referă la monitorizarea tranzacţiilor cu arme, muniţii explozibili şi substanţe cu dublă utilizare, cu scopul preîntâmpinării intrării acestora în posesia grupărilor teroriste şi se execută de către DIM, SRI şi SIE. A doua se axează pe monitorizarea reţelelor de comunicaţii cu scopul depistării utilizării lor de către structuri teroriste în planificarea, executarea şi sprijinirea unor acte criminale şi se execută de STS şi SRI. A treia are în vedere controlul tranzacţiilor comerciale şi financiar-bancare cu scopul depistării originii fluxurilor financiare care alimentează grupările teroriste şi se execută de SRI, DGIPI şi SIE.

Practic, prin terminalele special montate de NSA în centralele tuturor serviciilor de informaţii româneşti, majoritatea informaţiilor brute culese de acestea, se transferă cifrat peste Ocean, la serverele Agenţiei de Securitate Naţională a SUA. De acolo acestea sunt repartizate funcţie de tematică, spre diseminare şi valorificare serviciilor specializate americane. Se poate afirma că serviciile secrete ale SUA cunosc până la cele mai mici detalii modul în care se desfăşoară viaţa economică, politică şi socială în România.

Ca urmare a acestei colaborări, agenţii acoperiţi ai SUA, sprijiniţi de serviciile româneşti au ajuns să pună la cale pe teritoriul României, frecvente tranzacţii şi livrări dirijate de arme către grupările teroriste, pentru că acţionând pe teritoriul României, agenţii serviciilor secrete americane se bucură de aceeaşi imunitate ca şi militarii SUA, în baza Tratatului SOFA semnat la 6 decembrie 2005 de guvernul român şi ratificat de Parlament.

 De pe Vocea Rusiei

Corespondentul Agerpres în judeţul Covasna a realizat un interviu cu primarul municipiului Sfântu Gheorghe, UDMR-istul Antal Arpad Andras. Acesta a declarat că visul său este să devină “guvernator” în cazul proclamării aşa-zisului “Ţinut secuiesc”.

“Visul meu este să trăiesc într-o Europă unde oamenii se respectă (…) Îmi doresc să trăiesc ca cetăţean european, cetăţean român şi ca cetăţean care trăieşte într-o regiune autonomă numită Ţinutul Secuiesc, care nu este împotriva intereselor României, şi, dacă am un vis, este să ajung guvernatorul Ţinutului secuiesc”, a declarat edilul.

“Fascistul ăsta UDMR-ist vorbește de respect după ce-a fost amendat de Judecătoria Sfântu Gheorghe pentru ofensă adusă simbolurilor naționale și după ce i-a amenințat pe românii din Covasna și Harghita cu soarta sârbilor din Kosovo. Eu l-aș face pe Antal guvernator… într-o pușcărie sau într-un spital de boli mintale”, a reacţionat imediat blogerul Dan Tănasă, un apărător al intereselor româneşti în zonele controlate de UDMR.

În luna martie, Antal Arpad a anunţat că Municipiul Sfântu Gheorghe îşi va depune, în numele aşa zisului Ţinut Secuiesc, candidatura pentru a deveni Capitala Culturală Europeană în 2021.

Primarul extremist din Sfântu Gheorghe nu este la prima provocare anti-românească, acesta declarând în luna ianuarie a anului trecut că iubirea României cu forţa de către cetăţenii maghiari înseamnă “viol”. Deasemenea, l-a ameninţat pe blogerul Dan Tănasă şi pe familia acestuia, pentru plângerile sale la adresa abuzurilor autorităţilor locale împotriva românilor, minoritari în zonă. Arpad a mai încercat să facă presiuni anii precedenţipentru a împiedica desfăşurarea marşurilor naţionaliste organizade de 1 decembrie de către Noua Dreaptă în Harghita sau Covasna. În plus, în iarna anului 2012 a îndemnat boicotarea evenimentelor dedicate Zilei Naţionale a României. 

Sursa: FrontPress.ro

Alianţa între moldovenişti şi radicalii unguri se manifestă tot mai deschis în ultimii ani. La început au fost afişe de solidaritate cu “Ţinutul secuiesc” în Republica Moldova iar apoi au urmat vizite reciproce. Propaganda anti-românească a continuat prin strângerea legăturilor dintre Mişcarea Naţional Democrată(MND), o organizaţie care susţine că moldovenii sunt o naţiune de sine stătătoare, şi organizaţiile revizioniste din Bulgaria şi Ungaria.

Într-un interviu acordat recent unui portal de ştiri administrat de cei de la MND, Toroczkai Laszlo, liderul Mişcării tinerilor maghiari din cele 64 de comitate (HVIM), a susţinut o serie de atacuri la adresa României, promovând destrămarea statală a ţării noastre şi refacerea Ungariei Mari.

Acesta s-a lăudat că organizaţia sa, împreună cu partidul Jobbik, reprezintă a treia putere politică în Ungaria, conform voturilor exprimate de maghiari la ultimele alegeri. Deasemenea, el a acuzat România, Serbia şi Slovacia de faptul că “suprimă” minoritatea ungurească. “Eu cred că majoritatea secuilor şi reprezentanţii celorlalte grupuri etnice ungurești din România doresc să fie liberi, la fel ca majoritatea maghiarilor care locuiesc în Serbia şi Slovacia, deoarece aceste state suprimă minoritatea ungurească”, afrimă Toroczkai Laszlo.

Atacurile au continuat prin afirmaţii care contestă chiar dreptul istoric al existenţei statale a României. “România nu este un stat tradițional. La fel şi Slovacia. România și Slovacia nu au existat niciodată în istorie. Eu nu sunt șovin, deci nu urăsc românii. Însă ei trebuie să înțeleagă că statele naționale și tradiționale sunt trei, și anume: Moldova, Transilvania și Valahia”, consideră liderul HVIM.

Acesta a mai declarat că HVIM are legături cu diverse organizaţii naţionaliste europene din Polonia, Croaţia, Germania, Flandra (Belgia), Spania, Anglia, Suedia sau Franţa. Acum HVIM, prin vocea liderului formaţiunii, doreşte şi o coagulare a relaţiilor cu “moldovenii”. Toroczkai Laszlo a mai declarat că este determinat în acest sens şi de faptul că soţia sa este din Iaşi.

Ca un fapt inedit, printre organizaţiile cu care radicalii unguri au legături strânse se numără şi Forţa Nouă (FN) din Italia. Practic unele filiale ale FN (mai ales din nord) au legături cu revizioniştii de la HVIM în timp ce altele (mai ales din sud) întreţin relaţii strânse de colaborare cu românii de la Noua Dreaptă.

În încheierea interviului, Toroczkai Laszlo a afirmat că moldovenii sunt “vecinii” ungurilor, o aluzie directă la destrămarea României prin realizarea “Moldovei Mari” şi a “Ungariei Mari”.

Separatiştii maghiari au iniţiat de mai mulţi ani legături cu forţele “moldoveniste” şi “stataliste” din Republica Moldova, sau cu reprezentanţii separatismului găgăuz, care au identificat în românism şi în mişcarea unionistă nişte duşmani comuni.

“Mişcarea tinerilor maghiari din cele 64 de comitate” (referire la împărţirea teritorial-administrativă a Ungariei Mari) a fost înfiinţată în anul 2001 în Ungaria de către şovinul ungur, Toroczkai Laszlo. Organizaţia are filiale active şi în România, în unele localităţi din Ardeal unde populaţia maghiară alcătuieşte un procent important din totalul populaţiei.

Moldovenismul este un concept etno-cultural menit să faciliteze procesul de rusificare al populației române dintre Prut și Nistru pe principiul „Divide et impera” (dezbină și stăpânește). Acest curent susține că moldovenii sunt o etnie separată, diferită de români.

Sursa: FrontPress.ro

Dimineaţă de dimineaţă, holurile spitalelor din România sunt neîncăpătoare pentru tinerele care vin să facă avorturi. Palide şi speriate, ele îşi aşteaptă rândul pentru a omorî fiinţa nevinovată care a prins viaţă în pântecele lor şi care nu se poate apăra singură de instrumentele ucigaşe ale medicilor.

Crima se face mereu la fel: după dilatarea colului până la 2 centimetri, chiureta medicului pătrunde în uter, iar copilul este rupt în bucăţi şi apoi scos afară. O nouă viaţă se sfârşeşte într-un recipient smălţuit. Pentru tinerele mai înstărite, o fiolă de Diazepam injectată în venă asigură un somn adânc, dar trauma post-avort nu se lasă aşteptată. Insomnii, coşmaruri sau vise obsesive, retrăirea dureroasă a avortului, goliciune sufletească, depresii, sentimente de vinovăţie sau chiar tentative de sinucidere sunt doar câteva din manifestările care apar după avort. Sunt răni adânci, care se pot vindeca doar în sânul Bisericii, prin spovedanie şi pocăinţă sinceră.

Cine va plăti pentru aceste crime?

Statisticile sunt înspăimântătoare. România ocupă al doilea loc, pe plan european, în ceea ce priveşte rata avortului, potrivit datelor Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii. Totodată, ţara noastră se află pe poziţia a 6‐a la nivel global, cu un număr total al avorturilor de aproximativ 100.000 ‐128.000 pe an. În România se fac aproape 400 de avorturi zilnic, pentru care statul cheltuieşte anual peste cinci milioane de euro, se arată într-un studiu realizat de Institutul pentru Politici Publice, bani plătiţi şi din asigurările cetăţenilor creştini anti-avort. De ce invocăm mereu sărăcia din sistemul sanitar, dar, pe de altă parte, cheltuim sume imense pentru subvenţionarea crimelor? De ce nu investim aceşti bani în susţinerea programelor de educaţie creştină, care să-i înveţe pe tineri valorile castităţii?

Societatea de azi preferă să promoveze metodele contraceptive, ca alternativă la avort. Utilizarea contraceptiei pe scară largă, în România, şi-a arătat, însă, efectele, rata avorturilor menţinându-se, în continuare, la un nivel foarte ridicat. De asemenea, absolut toate mijloacele contraceptive hormonale, orale (comprimate) şi parenterale (inelele vaginale, plasturii contraceptivi, implanturile, injecţiile contraceptive, sistemele intrauterine hormonale) şi dispozitivele intrauterine (DIU), sunt abortive. Efectele ucigaşe ale contraceptivelor sunt, însă, cu totul ignorate, statul român oferind în mod gratuit aceste produse, care până în anul 2000 aveau un preţ ridicat, grupurilor de populaţie dezavantajate, cum ar fi: persoane fără venit, studenţi, şomeri sau cei care beneficiază de asistenţă socială. Numeroase campanii de promovare a contracepţiei se desfăşoară azi în şcolile şi liceele din România, unde copiii sunt atenţionaţi cu privire la sarcini nedorite, SIDA şi alte boli cu transmitere sexuală. A-i învăţa pe copii cum să folosească prezervativele şi contraceptivele înseamnă a le stimula curiozitatea, ceea ce duce inevitabil la debutul timpuriu al vieţii sexuale. De aceea, în loc să le trasmitem copiilor mesaje cu dublu înţeles, ar trebui să le prezentăm, în şcoală şi în familie, virtuţile abstinenţei, încurajându-i să-şi păstreze fecioria până la căsătorie.

Lipsa modelelor autentice şi a reperelor morale, presiunea anturajului şi dorinţa de a fi în rând cu lumea, fac ca adolescentele noastre să banalizeze păcatul grav al avortului, considerând embrionul doar o “aglomerare de celule” şi repetând uciderile “pe bandă rulantă”. Aşa s-a ajuns ca în perioada 1958 – 2008, peste 21 de milioane de copii să fie avortaţi, ceea ce înseamnă că un neam întreg zace sub pământ. Cine va plăti pentru aceste crime?

Părintele Nicolae Tănase avertizează: “În 2056 vom fi nouă milioane de români!”

Prezent recent la conferinţa organizată de ASCOR Baia Mare, cu tema “Încredere în prietenie şi căsnicie”, părintele Nicolae Tănase de la Valea Plopului a tras un semnal de alarmă cu privire la populaţia României, afirmând că, în ritmul în care se fac avorturile, în 2056 vor mai exista între şase şi nouă milioane de români.

“În 2056, noi vom fi între şase şi nouă milioane, gânditi-vă cum va fi stăpânită România de români, dacă românii vor fi aşa de puţini! Când ne pregătim copiii noştri ca să intre la Liceul Pedagogic, ca să iasă învăţători, profesori şi nu numai, avem oare această cunoştinţă, că nu vor mai avea cui să predea, din moment ce avem 247.000 de naşteri şi 543.000 de morţi? Asta e media în 22 de ani, de la 1989 încoace”,a spus părintele Tănase.

Avem, cu toţii, o mare responsabilitate faţă de situaţia în care ne aflăm. Suntem, oare, conştienţi că, prin indiferenţa şi tăcerea noastră, ne facem vinovaţi de complicitate? Ştim că lângă noi se omoară zilnic sute de copii, copiii noştri, copiii neamului românesc, copiii lui Dumnezeu! Ce facem pentru a opri acest măcel?

“În România, înotăm în sânge! Nu până la glezne, nu până la genunchi, nu până la brâu, nu până la gât, ci până peste cap! Pentru că populaţia existentă în România acum este de 18 milioane. Şi în 20 de ani, de la moartea lui Ceauşescu încoace, s-au omorât 18.000.100 de copii! Aceasta este cifra oficială! Este statistica oficială, pentru că există una neoficială, care arată această stare de fapt, şi anume că cifra poate să fie chiar şi dublă!!! (…) La Judecată nu ne vom prezenta singuri, ne vom prezenta cu copiii noştri, cu soţia noastră, cu soţul nostru, cu părinţii noştri, cu vecinii, cu prietenii, şi acolo vom da seamă de ceea ce am făcut pentru noi, dar mai ales pentru ei. Dacă se fac avorturi, nu sunt vinovaţi numai cei ce fac avorturi – mamele, taţii, medicii, asistentele. Suntem vinovaţi cu toţii, pentru că nu luăm nicio atitudine.” (Părintele Nicolae Tănase) De Irina Nastasiu – Doxologia