Astăzi, 25 septembrie 2013, se împlinesct 100 de ani de la naşterea Mariei Tănase, supranumită “regina cântecului popular” sau “Edith Piaf a României”. Repertoriul artistei a însumat aproape 400 de cântece din toate regiunile istorice ale ţării.
S-a născut în 1913 în mahalaua Cărămidarilor din București, fiind al treilea copil al Anei Munteanu, originară din comuna Cârța, județul Sibiu și al florarului Ion Coandă Tănase, din satul oltenesc Mierea Birnicii, de pe valea Amaradiei.
La 17 ani apare pentru prima oară pe o scenă. Cântă în cămine culturale şi în sălile de spectacole ale unor licee. Întrerupe sutiile pentru a munci alături de părinţi.
În 1934 se angajează la Teatrul “Cărăbuş” şi în același an imprimă romanţa Mansarda la casa de discuri “Lifa Record”, aceasta fiind prima imprimare a artistei. Peste doi ani imprimă “Cine iubeşte şi lasă”, un cântec popular cu care va fi asociată peste ani. Mai colaboreză cu mai multe restaurante renumite în acea vreme în Bucureşti.
În 1938 are loc şi debutul radiofonic, acesta fiind începutul ascensiunii Mariei Tănase, cântecele sale ajungând în casele românilor pe calea undelor, istoricul Nicolae Iorga supranumind-o “Pasăre măiastră”.
În 1939 reprezintă România la Expoziţia Universală din New York, alături de George Enescu, prof. Dimitrie Gusti și Constantin Brâncuși.
În timpul Statului Naţional Legionar i se răresc apariţiile publice, din ordinul Ministerului Propagandei. Deasemenea sunt distruse mai multe discuri. Această aversiune a legionarilor faţă de Maria Tănase a fost dată de colaborarea artistei cu regimul dictatorial al regelui Carol al II-lea, vinovat de asasinarea a sute de tineri naţionalişti şi intelectuali.
În 1941 întreprinde şi un turneu în Turcia, fiind arestată la scurt timp de regimul autoritar al mareşalului Ion Antonescu, fiind suspectată de colaborare cu englezii.
După cel de al Doilea Război Mondial cariera Mariei Tănase continuă şi în România comunistă, deşi aceasta a colaborat cu serviciile secrete carliste. Totuşi a fost filată permanent de Securitate.
Se căsătoreşte în 1950 cu juristul Clearch Raul Victor Pappadopulo-Sachelarie iar în 1952 devine profesoară la Şcoala de muzică din Bucureşti. Continuă să imprime discuri la Electrecord.
În primăvara anului 1963, fiind într-un turneu la Hunedoara, află că este bolnavă de cancer la plămâni. Moare la Spitalul Fundeni, pe 22 iunie 1963. Este condusă pe ultimul drum de sute de mii de oameni.
Conţinutul publicităţii RMGC, reflectarea protestelor din stradă de către televiziuni au nemulţumit foarte multă lume. CNA tace şi… amână discuţiile. Ce sume a pompat Roşia Montană Gold Corporation în mass-media şi cine sunt campionii publicităţii. Remember, info-trip în Noua Zeelandă.
2.000 de reclamaţii în 23 de zile, CNA amână discutarea subiectului
De la începutul lunii septembrie a.c. şi până marţi, 24 septembrie, la Consiliul Naţional al Audiovizualului (CNA) s-au primit peste 2.000 de reclamaţii privind modul în care posturile de televiziune au reflectat subiectul Roşia Montană pe linie de publicitate şi al protestelor celor care se opun acestui proiect. O astfel de avalanşă de reclamaţii pe un singur subiect într-un timp atât de scurt reprezintă un veritabil record în materie.
Iată ce a declarat presei Laura Georgescu, preşedintele CNA: „S-au primit peste 2.000 de sesizări. Sesizările fac referire în primul rând la spoturile pe care toţi radiodifuzorii le-au difuzat – spoturi pro RMGC. Alte reclamaţii se referă la emisiuni de dezbateri şi ştiri care ar fi sponsorizate de RMGC (practic tot despre publicitate este vorba – n.a.), suntem întrebaţi de ce acceptăm să fie doar un punct de vedere difuzat de radiodifuzor şi nu îi obligăm să vină cu toate părţile implicate”. Preşedintele CNA a mai precizat că există şi reclamaţii privind şi modul în care au fost reflectate protestele de stradă, unele dintre reclamaţii vizând în mod expres postul public, care timp de 9 zile nu ar fi dat informaţii despre protestele de stradă.
Surprinzător, chiar impardonabil, CNA nu a avut pe ordinea de zi a şedinţei din 24 septembrie discutarea acestui subiect pentru care există peste 2.000 de reclamaţii. Aceasta chiar şi în situaţia în care au existat voci în CNA care au afirmat că „de la revoluţie şi până în prezent, asistăm la cea mai mare manipulare publică”.
Explicaţia celor 2.000 de reclamaţii
Reclamaţiile privind spoturile publicitare difuzate de posturile tv, precum şi reclamaţiile referitoare la modul de reflectare a protestelor din stradă nu reprezintă o acţiune pornită din senin. Ea este consecinţa creşterii gradului de agresivitate a publicităţii directe şi mai ales mascate în favoarea proiectului, este consecinţa modului în care posturile tv, unele posturi de radio, media scrisă şi online trateză subiectul în talk show-uri, alte emisiuni „basculând” serios în favoarea celor de la RMGC. De ce procedează aşa instituţiile media? Pentru că primesc generos publicitate de la RMGC atât direct, cât şi sub forma emisiunilor „sponsorizate”. Vă prezentăm o amplă situaţie a publicităţii în media preluată de pe site-uri specializate în monitorizări media.
Top posturi TV cu reclamă RMGC, ianuarie – august 2013
1.România TV – 1.382 spoturi difuzate
2.B1 TV – 1.174
3.Giga TV – 191
4.Realitatea TV – 149
5.Antena 3 – 70
6.TVR 1 – 68
7.Kanal D – 42
8.Pro TV – 31
9.Antena 1 – 31
10.Prima TV – 28
11.Naţional TV – 10
(Sursa datelor: paginademedia.ro)
Legat de publicitatea oferită în primele 3 clasate posturi TV se impun două observaţii: 1. primele două – adică posturile care au primit contracte de publicitate impresionante în raport cu celelalte televiziuni – nu au şi cea mai ridicată audienţă, criteriu esenţial în acordarea de publicitate; 2. Postul Giga TV aflat pe locul 3 era unul total invizibil, fără audienţă, dar a primit publicitate şi totuşi a obţinut publicitate. Am vorbit la timpul trecut, pentru că postului i s-a retras licenţa pe 19 septembrie din cauză de lipsă de activitate editorială curentă, conform documentaţiei depuse la CNA.
Cât a cheltuit pe publicitate în media scrisă RMGC în 2 ani şi jumătate
2011 – 853 de machete publicitare în valoare brută de 2.746.451 euro
2012 – 381 de machete publicitare în valoare brută de 1.470.000 euro
2013 – 27 de inserţii în valoare de 132.164 euro
Top publicitate RMGC pe print în 2012
1.Evenimentul Zilei – 183.900 euro
2.Libertatea – 154.200 euro
3.Jurnalul Naţional – 140.500 euro
4.România liberă – 106.950 euro
5.Ziarul Financiar – 88.000 euro
6.Adevărul – 78.000 euro
7.Gazeta Sporturilor – 75.600 euro
8.Capital – 68.400 euro
9.Click – 61.900 euro
Top publicitate RMGC ianuarie – iunie 2013
1.Click! – 37.300 euro
2.Adevărul de weekend – 24.900 euro
3.Adevărul – 22.800 euro
4.Libertatea – 8.800 euro
5.Jurnalul Naţional – 8.500 euro
(Sursa datelor: Forbes.ro preluare Alfa Cont)
Şi aici este necesară o observaţie: cei de la RMGC s-au orientat şi spre presa tabloidă, considerând că publicitatea va avea o priză destul de mare la segmentul de cititori căruia i se adresează astfel de publicaţii.
Cât a cheltuit pe publicitate cu posturile de radio RMGC în 2 ani şi jumătate
2011 – 426.052 euro
2012 – 206.276 euro
2013 – 58.518 euro
Top posturi de radio cu publicitate RMGC în 2012
1.Radio ZU – 76.640 euro
2.Kiss FM – 75.635 euro
3.Europa FM – 54.000 euro
Top posturi de radio cu publicitate RMGC ianuarie – iunie 2013
1.Radio ZU – 20.592 euro
2.Kiss FM – 17.415 euro
3.Europa FM – 13.559 euro
4.Radio 21 – 6.952 euro
(Sursa datelor: Forbes.ro )
Un alt fel de „publicitate”
În afara publicităţii masive în media românească, cei de la RMGC au mai apelat şi la un alt mod de a „stimula” presă pentru a „cunoaşte” mai bine obiectul de activitate a celor ce doresc să exploateze la Roşia Montana: excursiile „de informare” a ziariştilor, de regulă ziarişti cu funcţii, în diferite zone ale globului unde se exploatează zăcăminte aurifere. În a doua decadă a lunii august 2010, un grup de 12 jurnalişti a fost în ceea ce mai nou se cheamă „info trip” în Noua Zeelandă. Expediţia a durat 10 zile şi s-a dorit a fi una foarte discretă, aşa cum se pare că au fost şi altele în anii anteriori în Finlanda, Spania şi tot în Noua Zeelandă. Info-trip-ul ar fi rămas neştiut pentru opinia publică dacă o ziaristă nu şi-ar fi postat pe blog, chiar în timpul deplasării, primele impresii de călătorie. Aşa s-a aflat – chiar dacă unii dintre ei au susţinut că se află într-un nevinovat şi binemeritat concediu de odihnă – cine a participat la info-trip:
Robert Turcescu (demisionar de la Realitatea Media)*
Ioan T. Morar (independent la ora respectivă, dar cu conexiuni la Realitatea Media)
Mihai Tatulici (Realitatea Media)
Livia Dilă (B1 TV)
Doru Bușcu (Academia Caţavencu)
Floriana Jucan (Qmagazine)
Emil Hurezeanu (Realitatea Caţvencu)
Vlad Macovei (Evenimentul zilei)
Rareş Bogdan (Ziua de Cluj)
Dragoş Nedelcu (Realitatea Cațavencu)
Sorin Freciu (Realitatea Caţavencu)
Roxana Voloşeniuc (Elle)
(Sursa: paginademedia.ro)
Ghid pentru ziarişti a fost Corina Vințan, PR-istă pentru RMGC, fostă subalternă a lui MRU la MAE. Info-trip-ul a costat, conform unor surse ale timpului, cca 200.000 de euro.
Şi tot pentru aducere aminte, să vedem o mostră de „documentare” referitoare la exploatarea cu cianuri din Noua Zeelandă postată pe blog de una dintre participante:
„Ai sentimentul că dacă ai trăi aici, ţi se prelungeste viaţa cu cel puţin zece ani. De la «Mandarinul Oriental» în care stau eu, prin fereastra camerei, se vede tot oraşul. Vederea e superbă, mai ales că sunt şi la etajul 15. Am fost la un dinner, jos, într-unul din resturantele hotelului… mi-a fost şi greu s-aleg, că erau cel puţin 100 de feluri de mâncare”.
*Notă: Organele de presă din paranteză sunt cele la care lucrau excursioniştii în august 2010.
Un preot ortodox din Vaslui este anchetat de superiorii săi de la Episcopia Huşilor după ce a publicat afişe prin care invită populaţia, în numele Bisericii, la acțiuni de protest faţă de exploatarea gazelor de şist prin fracturare hidraulică. Acțiunile sunt programate să aibă loc la sfârşitul acestei săptămâni în comuna vasluiană Banca.
Episcopia Huşilor a anunţat declanşarea unei anchete în cazul preotului paroh din localitatea vasluiană Gara Banca, Iulian Ghimuş, după ce acesta a publicat afişe prin care invită populaţia, în numele Bisericii, la un marş şi la un miting de protest faţă de exploatarea gazelor de şist, în comuna unde slujeşte.
În antetul afişelor apare numele Parohiei Gara Banca. De altfel, şi cererea de autorizare a manifestaţiei înaintată către primărie a fost făcută tot de către preotul Ghimuş, în numele Parohiei Gara Banca.
“Nu am ştiut de această acţiune, însă vom analiza situaţia să vedem despre ce este vorba. Aşa după cum am precizat şi cu alte ocazii, orice preot poate participa la acţiunile pro sau contra exploatării gazelor de şist, însă doar ca persoane fizice şi după cum le dictează propria conştiinţă, însă fără a implica în niciun fel Biserica Ortodoxă Română şi fără a uza de calitatea oficială din cadrul Bisericii. Episcopia Huşilor nu a organizat şi nici nu va organiza vreo acţiune în acest sens, iar cei implicaţi în aceste activităţi nu au voie să folosească în mod iresponsabil Biserica în aceste dezbateri”, a declarat, miercuri, pentru corespondentul Mediafax purtătorul de cuvânt al Episcopiei Huşilor, Marin Tudorică.
Reprezentanţii Episcopiei Huşilor nu au precizat ce sancţiuni riscă preotul paroh din localitatea Gara Banca pentru nerespectarea ordinele superiorilor.
Mitingul de protest va avea loc pe data de 1 septembrie şi se va desfăşura în parcarea unei pensiuni situate pe DE 581, în apropiere de municipiul Bârlad.
Preotul nu este singurul care militează activ împotriva exploatării gazelor de şist de către companiile străine prin fracturare hidraulică a solului şi introducerea unor substanţe chimice în acest proces, procedeu care dăunează mediului înconjurător. Un exemplu în acest sens este și Vasile Laiu, protopop de Bârlad, care declara pentru Cotidianul la începutul anului că preferă să moară ”cu fruntea sus, decât cu capul în noroiul Chevron-ului”.
Compania americană Chevron a obţinut certificate de urbanism de la Consiliul Judeţean Vaslui pentru explorarea gazelor de şist din trei perimetre din Vaslui, autorităţile susţinând că eliberarea acestor documente s-a făcut în conformitate cu legislaţia actuală din România.
Europarlamentarul Laszlo Tokes i-a dat o replică acidă premierului Victor Ponta, care a criticat declaraţiile provocatoare făcute de politicianul maghiar la Școala de Vară „Balvanyos” de la Tușnad în legătură cu “protectoratul” Ungariei pentru Transilvania. În tentativa sa de a populariza ideile autonomiste maghiare, acesta a încercat să mizeze în comunicatul de presă şi pe sentimentul de dispreţ al unei părţi a ardelenilor români faţă de politicienii din Bucureşti, care au “amanetat” ţara FMI-ului.
Reacţia lui Tokes a venit după ce premierul Victor Ponta a declarat că „regret că n-avem un preşedinte al României care să-şi îndeplinească atribuţiile constituţionale şi să ia poziţie atunci când sunt atacate integritatea teritorială şi independenţa statului român…”, chiar imediat după Şcoala de Vară de la Tuşnad, unde au participat şi o seamă de politicieni din Budapesta.
Vorbind despre exemplul provinciei autonome a Tirolului de Sud europarlamentarul a ţinut să precizeze că “atunci când Austria s-a înţeles cu Italia referitor la protectorat, a recunoscut frontiera de stat a acesteia. Prin urmare, nici nu se pune problema, ca cineva să ameninţe integritatea teritorială a României sau graniţele ei”.
“În ceea ce priveşte ideea independenţei: domnul Ponta ar trebui să se întrebe mai degrabă, ce suveranitate mai are ţara pe care o conduce, după ce a amanetat-o, practic, Fondului Monetar Internaţional”, a continuat în Laszlo Tokes în comunicatul de presă.
“Noi, ardelenii, ne-am săturat ca Bucureşti-ul să administreze Ardealul ca pe un soi de colonie. Istoria ultimelor decenii a demonstrat – mai mult sau mai puţin – că, în mod succesiv, puterea de la Bucureşti este incapabilă de o guvernare corespunzătoare, creând în general mai multe probleme României, decât soluţii. După ce au dus ţara în faliment, acum încearcă să dreagă busuiocul cu credite externe şi minciuni politice. În calitate de cetăţean european şi maghiar din Ardeal, cer să fim lăsaţi să ne rezolvăm problemele noastre proprii, ceea ce ar fi benefic nu doar românilor şi maghiarilor din Ardeal, ci întregii ţări. Dacă cineva nu vede asta, atunci ori e orb, ori îşi vede doar propriile interese şi propria putere. Nota de plată pentru aceste comportamente, însă, ne revine tot nouă, cetăţenilor contribuabili ai României”, conchide politicianul maghiar.
17 iulie 1603, lângă Braşov. Într-o învălmăşeală de nedescris călăreţii turci şi tătari dau înapoi din faţa impetuoasei şarje a românilor, plecându-şi neputincioşi tuiurile. Sub focul archebuzelor şi al ploii de săgeţi, rândurile inamicilor se răresc văzând cu ochii. Îngroziţi, oştenii lui Moise „Secuiul” se retrag în spatele zidului de care, dar valahii asaltează cu furie întăriturile, astfel că în curând lagărul principelui ardelean devine o veritabilă cursă pentru ai săi. Măcelul nu mai cunoaşte limite. Mii de morţi şi de răniţi împânzesc împrejurimile. Omul turcilor fuge cuprins de groază, dar încolţit de vitejii lui Radu Vodă este omorât fără milă.
Învingătorii pun stăpânire pe o pradă uriaşă, iar numeroşi duşmani, aruncându-şi armele, cerşesc îndurare. Victorioşi, românii scot strigăte de bucurie, slăvindu-1 pe vrednicul urmaş al marelui Mihai.
Pentru a-l obliga pe Radu Şerban[1] să lupte pe două fronturi[2], Înalta Poartă sprijină urcarea pe tronul de la Alba Iulia a lui Moise Székely[3]. Acesta „refugiat în ţinuturile stăpânite de otomani”[4] va accepta vasalitatea faţă de Casa lui Osman (jurând credinţă sultanului Mahomed al III-lea[5]) şi primind ajutor militar de la hanul Crimeii, Gazi Ghirai al II-lea[6] (la rândul său „supus preaplecat” al padişahului) va iniția o serie de acţiuni armate împotriva coaliţiei creştine, întreprinzând, „vreme de aproape un an, din vara anului 1602 până în aprilie 1603”[7], numeroase „incursiuni la hotarele transilvane”[8].
În 5 aprilie 1603, Moise Székely va invada Transilvania (susţinut de oştile sultanului), reuşind să ocupe cea mai mare parte a acesteia „în mai puţin de două luni”[9], astfel că generalul George Basta[10] (comandantul militar imperial al provinciei intracarpatice) va fi nevoit să se refugieze, în mare taină, la Satu Mare[11]. De aici, va trimite împăratului Rudolf al II-lea (aflat la Praga) un raport în care, conştientizând că era total depăşit de situaţie, îi comunica suveranului său că: „…pericolul e mare şi dacă Românul (Radu Şerban – n.n. T.C.) nu vine cu ajutoare puternice cum este dator, eu mă îndoiesc de putinţa de a păstra provincia”[12].
În aceste condiţii, marele voievod (care deţinea controlul asupra liniei Dunării) este nevoit să-şi divizeze efectivele, pentru a face faţă primejdiei ce se prefigura la hotarul nordic al „Valahiei Mari”, însă o va face, în mod calculat, fără a diminua prea mult capacitatea de apărare a frontierei sudice a țării sale. Astfel, în prima parte a desfăşurării operaţiunilor militare (mai exact de la finele lui aprilie şi până în primele zile ale lui iulie 1603), Radu Vodă (care pusese la punct o strategie bine gândită, adecvată condiţiilor date) va trimite peste munţi mai multe pâlcuri (alcătuite din oștenii săi cei mai experimentați în astfel de acțiuni), cu misiunea de a provoca ciocniri cu trupele principelui ardelean în mai mult locaţii, aflate la distanţe considerabile unele de altele, prin aceasta urmărind atât dispersarea oştirii inamice cât şi reducerea considerabilă a efectivelor ei. Scopul final urmărit de domnitorul român era acela de a face ca armata lui Moise Székely să se confrunte cu oastea sa într-o luptă decisivă, care să aibă loc „în condiţiile şi locul alese” de el[13]. Între timp, la cererea lui Moise, sultanul dispune ca Hidir Paşa, serdarul (comandantul şef) al garnizoanelor otomane ce staţionau la Dunăre, să atace Ţara Românească, turcilor alăturându-li-se, din „înaltă poruncă împărătească”, mai multe ciambuluri tătăreşti însumând 3.000 de războinici[14]. Aproape simultan, domnul Moldovei, Ieremia Movilă[15] trimite un puternic detaşament la sud de Milcov, într-o nouă şi disperată încercare (nereuşită dealtfel) de al repune pe fratele său Simion Movilă[16] pe tronul de la Târgovişte[17]. Dorind să-i dea generalului Basta posibilitatea de a-şi finaliza preparativele în scopul declanşării unor operațiuni militare concomitente cu cele concepute şi puse în practică de el, Radu Şerban se preface a fi dispus să ajungă la o înţelegere, pe cale diplomatică, cu Moise Székely şi „prealuminatul padişah”[18].
În secret însă, pe la începutul lunii iulie a anului 1603, abilul domnitor valah va trimite în Ţara Bârsei 3.000 de oşteni călări, comandaţi de căpitanii Gheorghe Raţ şi Vasile Mârza, cu sarcina de a hărţui şi diminua capacitatea de luptă a duşmanului[19]. Raţ, în fruntea a 2.000 de oameni, va trece munţii prin Pasul Tătarului, iar Mârza, însoţit de 1.000 de luptători, va pătrunde în Transilvania pe la Bran, după care cele două coloane se vor regrupa în apropiere de Braşov[20]. Alăturându-i-se, până la sfârşitul lunii iunie, şi aproape 1.000 de secui, corpul de oaste românesc va ajunge să numere acum cca. 4.000 de oşteni[21].
Pus la curent cu cele amintite mai sus, principele ardelean înaintează cu majoritatea efectivelor sale spre Sighişoara. Ajungând nu departe de Feldioara, avangarda sa formată din 5.000 de călăreţi (aflaţi sub comanda căpitanilor Gheorghe Makó şi Mihail Imécs), la care se adăugau şi 400 de războinici tătari, va fi stopată „de la amiază şi până seara” de corpul expediţionar condus de Raţ şi Mârza[22]. Adăpostindu-se într-o tabără fortificată după modelul răsculaților husiți (prin legarea între ele a carelor de transport „blindate” ale oastei)[23], cei doi căpitani ai lui Radu Şerban şi trupele lor vor opune o rezistenţă îndârjită, reuşind să determine retragerea avangărzii inamice la aproximativ 30 de kilometri distanţă de „cetăţuia” lor. Disperaţi Makó şi Imécs solicită grabnic sprijin din partea lui Moise, care se deplasase, între timp, în marş forţat cu grosul forţelor armate de care dispunea de-a lungul Oltului, înspre Apaţa, ajungând la nord de Feldioara. Presaţi de un duşman net superior numeric, Raţ şi Mârza îşi repliază detaşamentele, ocupând o poziţie avantajoasă (pe care o vor întări prin împrejmuirea ei cu „care de oaste”[24]), într-o trecătoare îngustă (având de-o parte şi de alta dealuri împădurite), situată pe drumul dintre Cristian şi Râşnov[25]. Din faţă, tabăra românilor era protejată de apele pârâului Ghimbav, astfel că deşi va fi atacată iarăşi, la 6 iulie 1603, de unităţile de avangardă ale oştirii duşmane, apărătorii ei vor rezista cu dârzenie, ba mai mult, constatând că atacul inamic îşi pierdea treptat din vigoare, Gheorghe Raţ va contraataca în fruntea oştenilor săi, determinându-i pe adversari să părăsească în grabă câmpul de luptă. În aceste împrejurări vor pieri 3.000 dintre soldaţii lui Moise, resturile avangărzii acestuia fiind urmărite până în preajma Codlei[26].
Aflând despre cele întâmplate „Secuiul” se deplasează cu cea mai mare parte a armatei sale către Braşov, ridicându-şi tabăra, la 8 iulie, în apropierea morii de hârtie a oraşului[27]. Evitând o confruntare directă cu un inamic mai numeros, corpul de oaste condus de Raţ şi Mârza se va retrage spre Bran, unde era aşteptat fostul sfetnic al unificatorului[28].
A doua fază a campaniei militare (dusă de Radu Şerban împotriva lui Moise Székely şi a stăpânului său de la Istanbul) din vara anului 1603, va începe după încheierea concentrării, la Târgovişte, a principalelor forţe româneşti (sarcină încredinţată marelui ban al Craiovei, Preda Buzescu)[29], când domnul valah va trece munţii pe la Rucăr-Bran[30] şi va fuziona, la 12 iulie, cu trupele celor doi căpitani ai săi[31]. Pentru a-i permite „convoiului cu bagajele şi serviciile oastei”[32] să ajungă şi el la punctul de întâlnire, Radu Şerban acordă două zile de odihnă trupelor sale, după care se îndreaptă spre Braşov, unde la 17 iulie se va desfăşura bătălia hotărâtoare[33].
Voievodul român avea în subordine, la acea dată, aproximativ 17.000 de soldaţi[34], în timp ce oponentul său, împreună cu bulucurile turceşti şi ciambulurile tătăreşti, dispunea de 10.000-12.000 de luptători şi 25-29 de tunuri de calibre diferite[35].
Apreciind rezistenţa şi eficienţa taberei întărite după sistemul husit (utilizată de români în luptele cu avangarda sa), vasalul padişahului decide să aplice o astfel de tactică. Refuzând să se conformeze hotărârii luate de aliatul său, Bekteş Paşa, căpetenia grupării turco-tătare venită în sprijinul lui Moise Székely, porunceşte războinicilor musulmani să ocupe poziţii în afara întăriturilor, la aripa dreaptă a oștirii principelui transilvănean[36]. Înaintea fortificaţiilor improvizate, Moise va instala 13 tunuri de câmp protejate de un şanţ[37].
Mai iscusit (dar şi mai bine informat prin intermediul iscoadelor sale şi al fugarilor din tabăra adversă), prinţul valahilor va întocmi un plan superior celui realizat de Moise Székely[38]. Pentru o mai mare mobilitate, el va amplasa pe flancuri cavaleria, iar la mijloc haiducii, archebuzierii călări şi pedestraşii (dispuşi pe două linii)[39]. În spate va aşeza un corp de cavalerie de elită (formând rezerva) şi artileria, tot acolo aflându-se şi el[40]. Înainte de bătălie Székely va încerca, prin intermediul unui „schimb de scrisori iniţiat” de el [41], o împăcare de ultimă oră, dar aflând de la „trimisul său în tabăra”[42] duşmană de „puţina bărbăţie a lui Moise”[43], Radu Şerban va hotărî să pornească imediat la atac şi să-şi nimicească nedemnul inamic[44].
Lupta va începe (aşa cum am amintit mai sus) în ziua de 17 iulie (ea derulându-se în apropierea Braşovului Vechi, „cartierul de nord-vest al oraşului”[45]), printr-un puternic atac al călăreţilor valahi, amplasaţi pe flancurile oştirii lui Radu Şerban, păgânii fiind nevoiţi să dea înapoi fără a opune o rezistenţă prea mare[46]. În continuare, unităţile române de la centru vor avansa în ordine, trăgând din archebuze şi arcuri repetate salve de proiectile şi o puzderie de săgeţi. Artileria transilvană, supravegheată direct de principe, nu va produce prea multe pagube atacatorilor[47]. „După-amiază, pe la ora patru”[48] va avea loc ofensiva generală împotriva lagărului lui Moise, care complet încercuit, va deveni o adevărată şi sângeroasă capcană[49]. Un participant la bătălie, ce făcea parte din oastea lui Radu Şerban, ne-a lăsat peste veacuri, o succintă dar sugestivă relatare a celor petrecute în tabăra lui Moise Székely din care cu uşurinţă ne putem da seama de amploarea dezastrului suferit de trupele acestuia. Astfel, aflăm că „tabăra (lui Moise – n.n. T.C.) a fost înconjurată într-o clipă şi duşmanii înfrânţi fără să îndrăznească să iasă din tabără şi să se bată”[50]. La operaţiuni au participat şi cavaleriştii de la cele două aripi ale armiei valahe, descălecaţi, care după înlăturarea obstacolelor vor încăleca din nou, desăvârşind masacrul[51]. Numărul supravieţuitorilor măcelului, petrecut în lagărul inamic, a fost foarte mare iar cei care au reuşit să-şi salveze viaţa prin fugă au fost hărţuiţi până la lăsarea întunericului[52].
Pierderile înregistrate de oastea ardeleano-turco-tătară s-au ridicat la cca. 9.000 de morţi şi de răniţi[53], românii intrând în posesia tuturor tunurilor inamicului, precum şi a 155 de flamuri inclusiv stindardul lui Moise[54], care fugind de pe câmpul de luptă va fi ajuns în cele din urmă la apa Ghimbavului şi omorât[55].
Această victorie a avut drept rezultat refacerea frontului antiotoman al Transilvaniei şi Ţării Româneşti în care Radu Şerban va deţine un rol de seamă, căci atât prin efectivele lor[56], cât şi prin amploarea şi însemnătatea operaţiunilor militare desfăşurate de ele „oştile lui Radu Şerban au constituit, ca pe vremea lui Mihai Viteazul, a doua forţă militară a coaliţiei europene antiotomane, după cea a Imperiului habsburgic”[57]. Diversiunea încercată de Înalta Poartă la graniţa de miază-noapte a statului românesc sud-carpatin a înregistrat, cu această ocazie, un eşec total[58], Radu Şerban demonstrând încă odată că avea, în raport cu adversarii săi, atât o concepție „strategică şi tactică superioară”[59], cât şi „calităţile morale şi de luptă”[60] care îi confereau, fără tăgadă, statutul de continuator al primului nostru unificator de neam şi ţară, căci victoriile sale sunt, după cum considera marele istoric Nicolae Iorga, „demne de a figura alături de cele mai frumoase bătălii ale lui Mihai (Viteazul – n.n. T.C.)”[61]. De Conf. univ. dr. Tiberiu Ciobanu – Agero
NOTE:
[1] Radu Şerban a fost domnitor al Ţării Româneşti între august (înainte de 3) 1602-ianuarie 1611 şi din iunie până în septembrie (după 8) 1611 (Istoria României în date, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1971, p. 455). Credinciosul sfetnic al lui Mihai Viteazul, „fostul mare paharnic Şerban, din neamul Craioveştilor” (Istoria militară a poporului român, vol. III, Editura Militară, Bucureşti, 1987, p.228), a fost proclamat ca domn, „încă din prima jumătate a lunii octombrie 1601, în tabăra de la Cârstieneşti” (Ibidem, p.227-228), din judeţul Argeş, de către „oştenii şi boierii lui Mihai” (Ibidem, p.228), la aproximativ două luni de la asasinarea acestuia (la 9/19 august 1601, în tabăra sa de pe Câmpia Turzii-Manole Neagoe, Mihai Viteazul, Editura „Scrisul românesc”, Craiova, 1976, p. 214-215; Cronica Buzeştilor [editată de Dan Zamfirescu], în Literatura română veche[1402-1647], Editura Tineretului, Bucureşti, 1969, p.113-114; Istoria României în date, p.130), „sub numele de Radu voievod Şerban, numit de contemporani şi Basarab” (Constantin Rezachevici, Politica internă şi externă a ţărilor române în primele trei decenii ale secolului al XVII-lea, în „Revista de istorie”, I, nr. 1, Bucureşti, 1985, p.5), „care în virtutea înrudirii colaterale cu Neagoe Basarab” (Istoria militară a poporului român , vol. III, p. 228), domnitorul Ţării Româneşti din 23 ianuarie 1512 până în 15 septembrie 1521 (Istoria României în date, p. 454), se considera, intitulându-se în hrisoavele emise din porunca sa, „nepot al răposatului Basarab voievod” (Documente privind istoria României. B. Ţara Românească, Veacul XVII, vol. I [1601-1610], Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1951, p. 70,72).
[2] Devenit „mare voievod şi domn al Ungrovlahiei”, Radu Şerban va continua „lupta pentru apărarea moştenirii lui Mihai (Vitezul – n.n. T.C.), pentru apărarea independenţei ţării sale” (Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 228), aderând şi el la „Liga Sfântă” (alianţă politico-militară iniţiată, în 1592, de Habsburgi şi patronată de papa Clement al VIII-lea [acesta a ocupat Scaunul pontifical de la Roma între 1592 şi 1605-Istoria lumii în date, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1972, p. 556], îndreptată împotriva Imperiului Otoman), care ducea un război aproape neîntrerupt (izbucnită în 1593, această conflagraţie se va încheia abia în 1606, ea intrând în istorie sub denumirea de „Războiul cel Lung”-Istoria Românilor, vol. IV, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001, p. 593) cu turcii şi aliaţii acestora, conflict în cadrul căruia Ţările Române (şi îndeosebi cea sud-carpatină) aveau o însemnătate incontestabilă, căci atât prin potenţialul lor militar cât şi prin poziţia geo-strategică pe care o deţineau ele reprezentau o permanentă ameninţare pentru flancul drept al oştilor otomane în eventualitatea declanşării de către Înalta Poartă a unei ofensive generale în direcţia Europei Centrale (Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 230). Fiind nevoită să facă faţă atacurilor permanente întreprinse de către turcii otomani, de-a lungul întregii linii a Dunării, Ţara Românească s-a constituit şi sub domnia lui Radu Şerban (conform opiniei exprimate, în martie 1603, de către cardinalul Cinzio Aldobrandini, pe când avea loc campania antiotomană, condusă de vrednicul voievod român, la sud de Dunăre) într-un adevărat „zid de apărare al Transilvaniei” şi într-o veritabilă „fortăreaţă îndreptată împotriva sultanului” (N. Buta, I ragguagli di Claudio Rangoni … , în „ Diplomatarium Italicum”, I, Roma, 1925, p. 348; Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 230).
[3] Moise Székely („Secuiul”) a fost comandant al armatei principelui-cardinal Andrei Báthory (acesta a cârmuit Transilvania între 30 martie şi 31 octombrie 1599- Istoria României în date, p. 462) şi principe al Ardealului din mai până în 17/27 iulie 1603-Ibidem).
[4] Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 237.
[5] Mahomed al II-lea a fost sultan al Imperiului Otoman din 27 ianuarie 1595 şi până în 22 decembrie 1603 (Mustafa Ali Mehmed, Istoria turcilor, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 381).
[6] Gazi Ghirai al II-lea a fost hanul tătarilor din Crimeea din 1588 până în 1608, cu o scurtă întrerupere petrecută în 1596 (Ibidem, p. 397).
[7] Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 237.
[8] Ibidem, p. 238.
[9] Ibidem.
[10] George Basta a fost general în armata imperială habsburgică şi a trăit între cca. 1550 şi 1607 (Istoria Românilor, vol. IV, p. 842). Basta este cel care a ordonat (cu asentimentul tacit al Curţii de la Viena) asasinarea lui Mihai Viteazul, în 9/19 august 1601, pe Câmpia Turzii (Tiberiu Ciobanu, Mihai Viteazul, Domnul primei Uniri, în Domnitori şi regi de seamă din istoria poporului român, Editura Excelsior, Timişoara, 2000, p. 74), aşa cum o recunoştea chiar el în scrisoarea expediată, la 13/23 august 1601, din tabăra lui de la Turda şi adresată arhiducelui Mathias (acesta va ajunge, între 1608-1618, rege al Ungariei Apusene, sub numele de Mathias al II-lea, iar din 1612 va deveni și împărat al Germaniei [până în 1619], fiind singurul suveran al Sfântului Imperiu Roman de Neam German care a purtat acest nume-Istoria lumii în date, p. 561, 564) din care aflăm că Mihai Viteazul „a fost ucis conform cu porunca dată de mine celor însărcinaţi cu executarea” (Constantin Rezachevici, Cine a adus la Târgovişte capul lui Mihai Viteazul?, în „Magazin istoric”, nr. 6, Bucureşti, 1969, p. 56). În intervalul 1602-1603 şi din vara anului 1603 până în aprilie 1604, Basta a guvernat Transilvania alături de comisarii imperiali desemnaţi de Rudolf al II-lea de Habsburg (împărat al Sfântului Imperiu Romano-german între 1576-1612 [Istoria lumii în date, p. 561] şi rege al Ungariei Apusene din 1572 până în 1608 [Ibidem, p. 564])-Istoria României în date, p. 462.
[11] Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 238.
[12] Andrei Veress, Epistolae et Acta Jesuitarum Transylvaniae temporibus principum Báthory (1571-1631), vol. II, Bucureşti, 1913, p. 217.
[13] Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 238.
[14] Ibidem.
[15] Ieremia Movilă a fost „gospodar” al Moldovei între 25 august 1595 şi mai (înainte de 27) 1600 şi din septembrie 1600 până în 30 iunie 1606 (Istoria României în date, p. 458).
[16] Simion Movilă a fost domn al Ţării Româneşti în două rânduri: noiembrie (după 25) 1600-iulie (după 4) 1601; noiembrie 1601-iulie 1602 şi al Moldovei din 30 iunie 1606 până în 14 septembrie 1607 (Ibidem, p. 455, 458).
[17] Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 238.
[18] Andrei Veress, op.cit., vol. II, p. 145, 149; Ioachim Crăciun, Cronicarul Szomosközy şi însemnările lui privitoare la Români. 1566-1608, Cluj, 1928, p. 167-170; Mihail Weiss, Liber annalium, în Quellen zur Geschichte der Stadt Brassó, vol. V, Braşov, 1909, p. 157.
[19] Ibidem; A. Hegyes, Diarium, în Quellen zur Geschichte der Stadt Brassó, vol. V, p. 449.
[20] Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 238.
[21] Ioachim Crăciun, op.cit., p. 166, 173-174; Chronicon Fuchsio-Lupino-Oltardinum sive annales Hungarici et Transsilvanici, vol. I (ediţie de Josephus Trausch), Coronae (Braşov), 1847, p. 214, 222.
[22] Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 238.
[23] Ioachim Crăciun, op.cit., p. 166, 175; Nicolae Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, vol. IV, Bucureşti, 1902, p. 117.
[24] Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 238.
[25] Ibidem.
[26] Ioachim Crăciun, op.cit., p. 166, 171, 175-176; Nicolae Iorga, op. cit., vol. IV, p. 118-119.
[27] Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 239.
[28] Ibidem. Radu Şerban a deţinut rangul de mare paharnic pe aproape toată durata domniei lui Mihai Viteazul, el fiind numit în această înaltă dregătorie (ce atrăgea după sine şi calitatea de membru al Sfatului domnesc) de către eroul de la Călugăreni, în decembrie 1594 (Tiberiu Ciobanu, Radu Şerban, demnul urmaş al întâiului nostru unificator, în Domnitori şi regi de seamă din istoria poporului român, p. 79). Radu Şerban a condus oastea boierilor răsculaţi împotriva lui Simion Movilă (contra căruia s-a ridicat în 31 mai/10 iunie 1601, împreună cu fraţii Buzeşti, punându-se în fruntea celor care îl doreau domn pe Mihai Viteazul-Otilia Breban, Drumul către nemurire, Editura Eurostampa, Timişara, 2011, p. 37), pe care l-a înfrânt, în august 1601, la Gura Nişcovului (Constantin Rezachevici, Bătălia de la Gura Nişcovului [august 1601]. Contribuţii privind istoria Ţării Româneşti în epoca lui Mihai Viteazul şi activitatea militară a lui Radu Şerban înaintea domniei, în „Studii”, nr. 6, Bucureşti, 1971, p. 1151-1155), trimiţând în Transilvania, la Cluj (unde Mihai Viteazul s-a aflat, după victoria de la Guruslău din 24 iulie/3 august 1601, până prin 5/15 august 1601) o delegaţie de boieri care să-l informeze pe stăpânul său cu privire la cele petrecute în ţară şi să-l roage să se întoarcă pe tronul de la Târgovişte, unde fusese reales ca domnitor al „Ungrovlahiei” (Otilia Breban, op. cit., p. 38).
[29] Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 239.
[30] Constantin Rezachevici, Radu Şerban şi Branul, în „Cumidava”, XII, Braşov, 1979-1980, p. 89-90; Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 239.
[31] Ibidem.
[32] Ibidem.
[33] Ibidem, p. 239-241.
[34] Constantin Rezachevici, Efectivele oştilor din Ţara Românească şi Moldova în veacul al XVII-lea, în „Studii şi Materiale de Istorie Medie”, VI, Bucureşti, 1973, p. 100.
[35] Ioachim Crăciun, op.cit., p. 171, 176-177; Andrei Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti, vol. VII (1602-1606), Bucureşti, 1934, p. 154; Nicolae Iorga, op. cit., vol. IV, p. 119-120; Ciro Spontoni, Historia della Transilvania, Veneţia, 1638, p. 232-233.
[36] Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 239.
[37] Andrei Veress, op. cit., vol. VII, p. 154; Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. VIII, Bucureşti, 1894, p. 270.
[38] Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 239.
[39] Ibidem, p. 239-240.
[40] Ioachim Crăciun, op.cit., p. 167; Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 240.
[41] Ibidem, p. 239.
[42] Ibidem.
[43] Chronicon Fuchsio-Lupino-Oltardinum sive annales Hungarici et Transsilvanici, vol. I, p. 215.
[44] Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 239.
[45] Ibidem.
[46] Ibidem, p. 241.
[47] Ibidem.
[48] Ibidem.
[49] Ioachim Crăciun, op.cit., p. 166, 171, 177; Nicolae Iorga, op. cit., vol. IV, p. 120; Chronicon Fuchsio-Lupino-Oltardinum sive annales Hungarici et Transsilvanici, vol. I, p. 215; Ciro Spontoni, op.cit., p. 233.
[50] Nicolae Iorga, op. cit., vol. IV, p. 120.
[51] Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 241.
[52] Ibidem.
[53] Ioachim Crăciun, op.cit., p. 171-172; Ciro Spontoni, op.cit., p.233; Nicolae Iorga, op. cit., vol. IV, p. 121. Potrivit altor izvoare pierderile umane suferite de oastea lui Moise Székely ar fi fost de 3.000 de oşteni (Ioachim Crăciun, op.cit., p. 177).
[54] Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 241.
[55] Andrei Veress, op. cit., vol. VII, p. 169, 171-172, 174, 178.
[56] Radu Şerban a utilizat în campaniile sale, sub ordinele lui directe, oştiri având în medie efective de 10.000-12.000 de luptători, cea mai numeroasă armată a sa ajungând până la 20.000 de oşteni (Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 230).
[57] Ibidem.
[58] Ibidem, p. 241.
[59] Ibidem.
[60] Ibidem.
[61] Nicolae Iorga, Histoire des Roumains et de leur civilisation, Bucureşti, 1922, p. 160.
Ardelenismul este o ideologie regionalistă ce susține autonomia sau independența Transilvaniei, autonomia ca prim pas spre desprinderea de România. Mirajul unui Ardeal mai prosper i-a păcălit pe mulți români ardeleni, care au ajuns să creadă că regionalismul este calea spre prosperitate. Însă nu mai este de mult o noutate faptul că în spatele acestei ideologii anti-românești stau extremiștii unguri. Ardelenismul e promovat prin intermediul televiziunii Transilvania Live și alte canale media deținute de afaceristul Arpad Paszkany. Aceste idei separatiste sunt susținute și de unii români cu mentalitate de iobag, precum Sabin Gherman (care dorește înființarea Partidului Ardelenilor) sau Liviu Alexa, ambii slugi ale milionarului mai sus menționat.
Ideologia acestora este foarte frumos ambalată și prezintă lucrurile în așa fel încât românii să nu își dea seama că ”ardeleniștii” fac jocul separatiștilor maghiari. Dar cum ardelenismul este doar o strategie de tranziție, o analiză mai atentă a acestui gunoi ideologic va demonstra că se bazează doar pe mituri și vorbe goale. Mi-am propus să demontez câteva din aceste mituri folosite de promotorii ardelenismului pentru a îi dezbina pe români.
1. Nu contează etnia, ci faptul că toți suntem ardeleni. Cam asta încearcă unii să ne bage pe gât nouă, românilor ardeleni, că Transilvania e un plai al armoniei interetnice unde toate etniile se simt mai apropiate deoarece locuiesc în același spațiu. Dar realitatea e cu totul alta: majoritatea românilor se simt mai apropiați de conaționalii lor din sud și din Moldova, majoritatea ungurilor se simt mai apropiați de maghiarii din Ungaria, iar celelalte minorități (germani, ucraineni, țigani, etc) se raportează la identitatea lor etnică înainte de a se defini ca ardeleni. Iar dacă unii unguri se simt mai apropiați de români decât de Ungaria, atunci aceștia se simt mai apropiați de toți românii, nu doar de cei din Ardeal, conștientizând că trăiesc în aceiași țară și se confruntă cu aceleași probleme.
2. Transilvania ar fi mai dezvoltată economic dacă ar fi autonomă și nu ar trebui să dea bani județelor sărace de dincolo de Carpați. E adevărat că înafara Bucureștiului cea mai dezvoltată zonă e Ardealul. Dar acest mit al prosperității economice asigurată de autonomie e bun doar pentru unii care locuiesc în orașe dezvoltate precum Cluj, Brașov sau Sibiu. În județele mai sărace din Transilvania, sărăcia e totuna cu cea din restul țării. Să presupunem că Ardealul ar fi autonom și banii nu s-ar mai trimite la București, după această logică unui clujean nu ar trebui să-i convină ca banii lui să se ducă în județe mai sărace ca Harghita, Covasna și Sălaj. Atunci, de ce să nu fie județul Cluj autonom? Dar în cazul acesta municipiul Cluj-Napoca ar da bani orașelor mai sărace ca Huedin și Câmpia Turzii, de ce să nu fie Cluj-Napoca municipiu autonom? Și putem merge cu logica aceasta tâmpită până declarăm autonomia străzilor din Cluj. Da, se dau bani la București, dar județele sărace primesc mai mult decât dau.
3. Ardelenii sunt mai civilizați ca miticii și moldovenii. În orașele mari din Transilvania se ascultă manele pe autobuze, la colț de stradă stau cocalari ce mănâncă semințe și beau bere la pet în timp ce înjură de aude tot cartierul, sunt destui oameni ce aruncă gunoaie pe jos, iar incultura e prezentă la tot pasul. Cu siguranță aceste simptome ale imoralității ce afectează poporul român sunt mai prezente în București, dar numai pentru că e un oraș mai mare, fapt ce face lipsa de civilizație să iasă mai mult în evidență. Așadar oameni bădărani și inculți găsim și de-o parte și de alta a Carpaților. Dacă problema e mai gravă în sud decât în Ardeal, nu e cu mult mai gravă. Iar cei ce își închipuie că ungurii sunt mai civilizați ca românii, nu cunosc situația destul de bine, căci sunt și destui unguri care ascultă manele și se comportă ca la ușa cortului. Iar în primul rând ca ardelean mă deranjează necivilizații de aici, de care dau toată ziua, nu cei din București de care dau de câteva ori pe an. Deci autonomia nu va rezolva această problemă.
4. Ne-am săturat să fim furați de politicienii de pe Dâmbovița, vrem ca Ardealul să fie condus de ardeleni. Mai ales acum, în contextul regionalizării, acest mit prinde bine. Dar cine crede în calitățile morale superioare ale politicianului transilvănean ”cinstit” nu poate fi numit decât naiv. Indiferent de etnie politicienii din România sunt niște paraziți, care nu au nici un interes să facă ceva pentru cetățeni. Regiunea din care provin nu oferă o siguranță că sunt mai buni. Verestoy Attila, Emil Boc, Laszlo Tokes, Sorin Apostu, Ioan Rus, Marko Bela și alții asemenea lor, sunt cu toții ca o ciumă. Și-au bătut joc de România, inclusiv de Ardeal. Dacă unii preferă să fie furați de politicienii ardeleni decât de cei din sud sau și din Moldova, doar ei știu ce câștigă…
Stema Transilvaniei, promovată de ardeleniști, îi reprezintă pe unguri, sași și secui, dar nu și pe români
5. Ardelenismul e împotriva naționalismului venit de la București și Budapesta. Naționalismul românilor ardeleni nu e venit de la București, ci e un sentiment izvorât din sufletele noastre. Naționalismul e dragostea față de neam, nu o marfă ce se transportă. E evident că ”ardeleniștii” sunt împotriva naționalismului românesc, aceștia au condamnat manifestările pro-românești ale Mișcării Noua Dreaptă, acuzându-i pe membrii acestei organizații că distrug ”armonia interetnică”. Dar împotriva naționalismului maghiar, revizionist și xenofob, nu spun nimic. Când extremiștii unguri de la HVIM cer anexarea Transilvaniei la Ungaria, adepții ardelenismului tac. După logica lor și aceștia ar trebui să distrugă ”buna înțelegere dintre ardeleni”, încă mai mult decât membrii ND, care niciodată nu au instigat la ură. Dar cum ardelenismul e doar o doctrină de tranziție, și scopul său final e creșterea influenței Budapestei în Ardeal, extremismul maghiar nu e o țintă pentru regionaliști. Asta demonstrează doar ipocrizia acestei ideologii.
6. Transilvania ar fi fost mai dezvoltată dacă rămânea o parte a Ungariei. Istoria nu se face cu ”ce ar fi fost dacă”, însă uneori trebuie să intrăm în acest joc caracterizat mereu de subiectivism. Să presupunem că ar fi fost așa, că dacă trăiam în Ungaria nivelul de trai era mai bun. Prețul unor avantaje materialiste ar fi fost libertatea și identitatea noastră națională. Românii ar fi fost supuși unui proces de maghiarizare și deznaționalizare, am fi fost discriminați în propria țară, cu toate că noi suntem majoritari în Ardeal. Cei care visează la ”vremurile bune” din Imperiul Austro-Ungar să nu uite prin ce suferințe au trecut atunci românii. Horea nu a murit pentru ca unii să-și arunce la gunoi libertatea de dragul banilor.
7. O Transilvanie independentă ar fi privită mai bine în Europa. Din nou, o speculație fără dovezi concrete. Dacă Ardealul ar fi independent și țiganii din zonă vor fi prinși la cerșit și furat prin occident, în curând și noul stat ar fi asociat cu ”țara țiganilor”. Iar problema corupției în politică ar fi aceiași ca în România. Deci o Transilvanie independentă nu are cum să fie privită mai bine cât timp ardelenismul nu are soluții realiste la această problemă, ci invocă doar ”cultura superioară” din provincie. Să ne amintim de ce imagine ”frumoasă” a făcut etnicul țigan Romulus Mailat (ardelean) în Italia în 2007 când a ucis o femeie.
8. Și totuși, dacă Ardealul ar avea autonomie/independență nivelul de trai ar fi mult mai ridicat. Deși îmi vine greu de crezut după tot ce am prezentat mai sus, să presupunem că ardelenismul chiar e capabil de un miracol economic (cu toate că politicienii vor fi aceiași). Prețul va fi pierderea puterii în Ardeal de către români. Ungaria ar investi masiv în regiune, facilitând procesul de maghiarizare. În urma retrocedărilor frauduloase extremiștii maghiari ar intra în posesia a mare parte din clădiri și pământuri. Iar încet, dar sigur, românilor le va fi impus să învețe limba maghiară ca să poată să trăiască decent în Transilvania. Vom ajunge la fel ca în perioada dualismului când românii, deși majoritari, erau înlăturați de la putere dacă nu renunțau la identitatea lor.
Oricine se informează cu atenția asupra ideologiei ardeleniste va vedea că aceasta nu este decât o formă subtilă de anti-românism ce nu caută decât să dezbine, să dezbine nu doar România, dar și pe români. Promotorii acesteia nu sunt decât extremiștii unguri. Dar nu cei care poartă tricouri cu Ungaria mare și se îmbată la concertele formației șovine Karpatia, ci afaceriști îmbrăcați la costum ca Arpad Paszkany ce reușesc să-și ambaleze frumos ideile xenofobe și să păcălească pe cei ce nu filtrează informația. Aceștia sunt cei mai periculoși, deoarece nici nu ies în față cu ideile lor ci lucrează subtil prin firme și mass-media manipulând opinia românilor. Ca români ardeleni avem datoria să analizăm cu atenție aceste decepții și să nu cădem pradă dezbinării prezentată ca progres.
Rezultatele finale ale recensământului din 2011 sunt centrate în jurul declinului demografic al României și al exodului populaţiei tinere. NapocaNews a început să dezbată acest subiect încă din 2012 când prezentam pe baza rezultatelor parţiale corelate cu date de la Ministerul Muncii, lupta pe care o duc românii cu propria dispariţie, în contexul alegerilor politice. Sfârșitul României demografice este, de fapt, sfârșitul României, o ţară care va ajunge în următorii zeci de ani fără români.
INS a făcut o treabă excelentă în a sumariza rezultatele recensământului, cu grafice și concluzii. Este pentru prima oară când secuii nu mai apar în rezultatele recensământului, semn că cei care și-au declarat această etnie sunt doar câteva sute, poate câteva zeci. Cu cifrele în față, a vorbi despre secui, identitate secuiască sau ținut secuiesc este ca și cum ai vorbi despre pecengi, vizigoți, vandali, cumani sau avari. Adică doar un discurs politic, rupt de realitate.
Potrivit INS, populația României a scăzut de la 23 de milioane în 1990 la 20 de milioane în 2011. Este vorba de o scădere cu 13,3% și o scădere medie anuală de 0,7%. Este cel mai puternic declin demografic al unei țări din Europa. Factorii principali pentru această scădere sunt sporul natural negativ de 22.5%, influențat puternic nu doar de nașteri dar și de avorturi (România este pe locul 1 la avorturi în Europa și locul 2 în lume), dar și de creșterea absolut cataclismică a migrației externe de 77,5%. Scăderea populației față de anul 2002 de este 7.2%, cauzele fiind aceleași, cu aproximativ aceleași procente. De altfel, România se află și printre ţările cu cea mai mică durată medie de viaţă: 77,5 ani la femei și 70,1 ani la bărbaţi, faţă de media europeană de 83,2 ani la femei și 77,4 ani la bărbaţi.
. România și Ungaria sunt în topul avorturilor din Europa, alături de Rusia. Polonia și Irlanda, țări catolice unde avortul este interzis, ratele sunt foarte mici, dar și în Austria și țările din fostul bloc Iugoslav. Doar în anul 2008, în România au fost înregistrate 120.000 de avorturi, iar între 1990 și 1996, de la 900.000 de avorturi pe an până la 300.000.
Îmbătrânirea populaţiei este însă cel mai alarmant factor. La 100 de tineri (sub 15 ani), în România există 101.8 bătrâni (persoane peste 65 de ani), faţă de 48 în 1992. Dacă în 1992 erau 16.6 persoane vârstice pentru 100 de persoane cu forță de muncă (15-64 ani), acum sunt 23,7 persoane de peste 65 de ani. Asta înseamnă că la fiecare fiecare 4 persoane din câmpul muncii avem un pensionar, cu toate costurile aferente. În 20 de ani vom avea 1 pensionar la 2 persoane care muncesc, iar în 40 de ani vom avea un pensionar la fiecare angajat, adică un model social nesustenabil, care va duce fie la un crash economic al României, fie la nevoia de a accepta valuri de imigranți cu putere de muncă.
Se observă și un trend descrescător al unor minorităţi naţionale. Ungurii, de exemplu, reprezintă doar 6.5% din populație, față de 7,1% în 1992. Numărul ţiganilor s-a dublat la 3,3% din 1992. În județul Cluj, de exemplu, avem 14,7% unguri și 0,72% țigani. În municipiul Cluj-Napoca, 15,9% unguri și 0,3% țigani.
O altă statistică interesantă este cea a emigraţiei externe. Marea majoritate a românilor emigrează pe termen lung (peste 12 luni) în Italia (aproape 50%), Spania, Germania, Marea Britanie și Franța. De departe, țările latine sunt preferatele românilor, probabil și din cauza apropierii lingvistice și culturale. Este clar că majoritate românilor care emigrează provin din județele din Moldova: Bacău, Neamț, Iași, Galați, Suceava. Urmează apoi București, Cluj, Brașov, Prahova, Vrancea, Alba. Cea mai scăzută migrație se înregistrează în cel mai puternic județ din România, din punct de vedere economic și industrial, Ilfov. Tragedia este că majoritatea celor care emigrează din România au vârstele între 20 și 45 de ani, adică vârsta optimă de muncă.
România se află acum într-un buclă de eroare, cum se este denumită ea în informatică. Este clar că natalitatea scăzută și emigrația este rezultatul unor politici economice și sociale greșite, controlate exclusiv de factorul politic. Politica antinațională din România dus la aceste cifre, a generat declinul demografic al României. Partea de populație care este cea mai lovită, 20 – 45 de ani, este și singura care poate schimba această situație, prin implicare politică și prin vot. Dar exact acest sector se află în topul emigrației, lasând puterea de vot populației îmbătrânite, care nu are nicio miză în afară de pensie, care încă nu înțelege rolul democrației și al exercițiului demografic. Salvarea României se află în tinerii ei, dar ei sunt plecați în străinătate. Unhandled Error. De George Bara – NapocaNews
Modernizarea artileriei romanesti antiaeriene si ne referim aici la rachete, a tot batut pasul pe loc din 1989 incoace, desi planuri si idei au fost. Astfel odata cu lansarea programului de achizitie a noului avion multirol, se prevedea ca suma de 1 miliard de euro sa fie folosita pentru achizitionarea unor noi rachete AA cu raza lunga.
Mai apoi a aparut contractual cu MBDA pentru intrarea in dotare a rachetelor SHORAD/V- SHORAD, adica rachete antiaeriene cu raza scurta Mistral si cele cu raza medie VL MICA, contract abandonat desi exista chiar si o hotarare de guvern privind finantarea lui.
Legat de achizitia sistemului cu raza medie HAWK din Olanda acesta asteapta de ani de zile modernizarea lui la standardul HAWK XXI, care ar necesita in primul rand un nou radar, dar deocamdata prima tragere reala cu HAWK a fost efectuata in primavara acestui an, prin integrarea radarului TPS 79 Gap Filler cu sistemul de rachete si din pacate acesta pare a fi viitorul acestui sistem.
Numai ca Romania detine un stoc foarte mare de rachete cu raza medie si lunga, SA-6 Kub si SA-2 Volhov. Astfel in 1989 cele doua sisteme de rachete AA aveau impreuna aproximativ 3000 de rachete in stare de functionare, din care, dupa unele surse, 1200 ar fi fost SA-6 Kub. Daca Volhovul este mai greu modernizabil se pare ca SA-6 Kub este la mare moda printre detinatorii de astfel de sisteme pentru a fi modernizata.
Primii care au deschis balul au fost ungurii, care la sfarsiitul aniilor 90 au modernizat radarul si alte parti ale electronicii SA-6 pe care le aveau in dotare si astfel au reusit sa imbunatateasca radical performantele acestor rachete. Kub-ul unguresc este astazi capabil sa conduca focul pe zece tinte simultan, fata una singura in cazul nostru si are rezistenta crescuta la bruiaj.
Polonezii au trecut mai departe incercand sa integreze rachete Raytheon RIM-162 pe sasiul rusesc, un nou radar, etc. Cehii au prezentat chiar saptamanile trecute primul vehicul modernizat SA-6 si ei folosind alt tip de rachete si alt tip de radar pastrand doar sasiul, iar zilele trecute sarbii au prezentat si ei o varinta adusa la zi a aceluiasi sistem AA.
Deocamdata in Romania nu s-a anunta niciodata intentia de a moderniza, ceea ce pare cel mai versatil sistem AA rusesc, desi noi detinem stocuri enorme de rachete si avem deasemenea suficiente masini de lupta, iar una peste alta Kub-ul este singurul sistem romanesc mobil cu raza scurta spre medie, alaturi de SA-8 OSA care are insa alte obiective. Bineinteles ca Romania si Polonia au semnat o intelegere in cadrul Parteneriatului Strategic dintre cele doua tari, intelegere care prevede dezvoltarea in comun a unui sistem national de aparare AA integrat. Daca polonezii isi vad de treaba, de partea noastra de intelegere nu se mai aude, evident, absolut nimic…
Ce variante au ales posesorii de SA- Kub putem vedea in articolele de mai jos:
SA-6 Serbia
SA-6 Polonia
SA-6 Kub Cehia
Ce se poate face cu rachetele sovietice detinute de Romania
Modernizarea compexelor de rachete SA-6 si SA-8 Romania…
Variantele SAM ale Romaniei
SA-2 Volhov, rachete romanesti lansatoare de sateliti
Aflate in dotare de foarte multi ani, batranele Volhovuri sunt si astazi singurele noastre rachete cu raza lunga de actiune si desi se vorbeste despre o posibila modernizare a lor, nu stiu ce ar putea insemna acest lucru, in tandem cu sistemul HAWK, nu cred ca aceste rachete mai pot fi folosite eficient ca rachete antiaeriene principale impotriva avioanelor de lupta.
In primul rand SA-2 este ghidata spre tinta de radarul principal, folosind reflexia acestuia in aeronava tinta, fiind asadar usor de bruiat, dar in acelasi timp sunt din cam toate punctele de vedere obosite moral, dar nu si fizic.
Astfel stocul de rachete destul de mare, estimat la peste 1500-1600 de rachete ar putea fi utilizat atat in aplicatii civile, ca racheta lansatoare de stateliti pe orbite joase, dar cred ca si din punct de vedere militar SA-2 ar mai putea fi “recalificata”. Este adevarat ca varsta si performantele nu o mai recomanda ca racheta AA, dar aceast sistem are un mare avantaj: foloseste combustibil solid!
Ori in acest moment vasnica noastra aparare costiera are in dotare rachete anti-nava P-20 Termit, Styx, rachete cu combustibil lichid extrem de periculoase si de greu de manevrat. Oare cu minime modificari, eventual un motor pentru prima treapta mai de anduranta, nu am putea folosi Volhovul pe post de racheta anti-nava cu bataie apropiata?! Avantajul ar fi stocul imens de astfel de rachete si cu ceva modificari racheta poate fi ghidata de catre radarele de pe Puma Socat, radare care “bat” dincolo de 100km si care ar putea ghida racheta in faza terminala, pana cand sistemul propriu de ghidare “vede” tinta in mod direct?
La 1500 de rachete cred ca am putea sa lansam si cate 10-15 rachete spre aceeasi tinta folosind numarul imens pentru compensarea sistemului de ghidare indirect. Desi raza unui Volhov nu se compara cu raza unei racheta anti nava dedicata de 150 km, SA-2 ar putea fi folosit ca mijloc de interzicere a accesului in apele noastre teritoriale, protejarea paltformelor petroliere si a zonelor portuare si de asemenea s-ar putea cu ceva up-date folosirea acestor rachete in scop de protectie pe post de racheta anti-racheta.
Poate, spun doar poate, am putea transforma o racheta batrana si ineficienta intr-un mijloc de lupta multivalent, ieftin si cu performante decente, o racheta multirol care sa poata fi folosita si impotriva aviatiei, dar si impotriva navelor din apropierea litoralului si, sper sa nu fie absurda idea, sa poata fi aruncata in lupta si impotriva rachetelor anti-nava sau de croaziera, cel putin impotriva celor subsonice de tip Kh-55.
Astfel unul dintre principalele sale puncte slabe, faptul ca SA-2 este practic o racheta cu o mobilitate extrem de redusa, ar putea sa fie, daca nu eliminat de tot, macar un pic escamotat.
O ţară poate dispărea nu numai prin războaie sau calamităţi naturale, ci pur şi simplu demografic. Românii nu mai fac copii, natalitatea scăzând dramatic în ultimii 20 de ani. E adevărat că preşedinţii post-decembrişti şi ultimele guverne au descurajat naşterea de prunci. Mai mult, guvernele au tăiat alocaţiile pentru copii şi îndemnizaţiile de mame sub pretextul crizei, dar clientelei politice le-a alimentat conturile. Pe de altă parte, nu numai politicienii şi guvernanţii sunt de vină, ci şi familiile de români care preferă să plimbe căţelul în parc decât propriul copil în cărucior. Tot mai multe familii îşi fac o pasiune în a creşte căţei, nu copii naturali.
Descreşterea populaţiei ţării a dus la scăderea consumului şi la dezindustrializare, de fapt la o criză economică. România depopulată e tot mai puţin atractivă faţă de investitorii străini şi autohtoni din lipsa braţelor de muncă şi a consumatorilor. Numai o ţară cu un spor demografic pozitiv ca şi China, Turcia sau Brazilia au creştere economică, pentru că au consumatori şi braţe de muncă.
Ultimele analize ale Academiei Române prevede o prăbuşire demografică în viitorii 80 de ani. Scăderea natalităţii ca urmare a lipsei de încredere a populaţiei în economie şi migraţia forţei de muncă ce nu-şi găseşte loc în ţară va depopula România. Situaţia aparent fără ieşire în care se află România – de peste 20 de ani tratată în media occidentală drept a doua cea mai săracă ţară din UE- aruncă o tuşă groasă asupra perspectivelor. România va avea 15 milioane de locuitori în anul 2050, 12 milioane în 2070 şi 8 milioane în 2100 – într-un scenariu optimist, calcul din care este exclus fenomenul migraţiei, cel vinovat de scăderea cu 2,2 milioane de locuitori în ultimele două decenii. Lipsa unor programe de reindustrializare, de creare de noi locuri de muncă, menite să sporească încrederea populaţiei, se reflectă şi în tabloul economic: România are o economie care se zbate să crească cu 2 – 3% pe an, cu angajaţi al căror salariu mediu este de 350 de euro net (în condiţiile în care media la nivelul statelor UE este undeva în jurul a 1.000 de euro net) şi speranţa de redresare prin investiţii străine (care s-au prăbuşit anul trecut) şi exporturi.
Deci o ţară cu opt milioane de locuitori în 2100 este supusă la dispariţie din punct de vedere etnic şi economic. Pentru a preveni dispariţia României e nevoie ca guvernul să ducă o politiă de creştere a natalităţii prin mărirea alocaţiilor şi îndemnizaţiilor de mame gradual. Cu cât o familie de români naşte prunci mai mulţi să crească şi alocaţiile şi îndemnizaţiile. Alocaţia să se dubleze la al doilea copil şi să se tripleze la al trelea copil născut. Pe de altă parte şi guvernanţii să asigure românilor cu mai mulţi copii programe sau pachete sociale de sprijin financiar şi material. Nu putem sta noi românii cu mâinile în sân şi să privim neputincioşi la sfârşitul demografic al ţării. Familiile de tineri români să facă copii şi să lase deoparte plimbarea căţeilor în parcuri, nopţile pierdute în cluburi sau viziunile materialiste şi egoiste. Pensiile nu ni le vor plăti căţeluşii ori cât de frumoşi sunt şi nici DJ-ii din barurile de noapte. De Ionuţ Ţene – NapocaNews
Liniile de influenţă turcească în Peninsula Balcanică sunt o nouă realitate geopolitică pe scena mondială. Primul deceniu al secolului XXI a fost cea mai dinamică perioadă de la sfârșitul celui de al doilea război mondial până în prezent: multe schimbări au avut loc la nivel global într-o perioadă relativ scurtă de timp. Nu este nici o exagerare să reiterăm că noul secol și noul mileniu au început din 11 septembrie 2001, din momentul în care rolul Statelor Unite în afacerile internaţionale a suferit leziuni grave, atât din cauza atacurilor teroriste care au lovit două dintre simbolurile sale, cât și prin apariţia unor noi puteri economice și politice pe scena mondială care au contestat status quo-ul în afacerile politice globale. Aceste noi puteri politice și economice, denumite de către acronimul BRIC (Brazilia, Rusia, India și China), bogate în resurse naturale, datorită creșterii puternice a economiei lor, au obţinut un rol important și o pondere mai mare în contextul geopolitic mondial.
Luând în considerare actuala dinamică și rapida modificare a scenariilor globale, autorii acronimul BRIC au înțeles rapid importanța atragerii altor elemente-tari, identificând urmatoarele economii emergente ce urmeaza grupul BRIC, astfel născându-se termenul MIKT: Mexic, Indonezia, Coreea de Sud și Turcia. MIKT sunt economii emergente cu un potențial de creștere mai mic în comparație cu țările BRIC, dar, dimpotrivă, cu o importanță regională crescândă, în principal din cauza resurselor și a potențialului uman, pe care le posedă. Desigur, ca și în cazul țărilor BRIC, prin dezvoltarea economică a țărilor MIKT se deduce că și acestea vor încerca să obțină, de asemenea, un rol economic important pe plan global, dar și un rol important în politica mondială.
Turcia în Sec. XXI: Turcia, potrivit analiștilor politici, face parte din al doilea val de putere geopolitică. Dar care sunt noile aspirații ale politicii Turciei? Actuala criză economică și financiară care a lovit Uniunea Europeană, cel mai important partner comercial al Turciei, nu a permis Europei să “atenționeze” serios noua “Chină a Europei”.
Turcia este parte din G-20, grupul celor mai dezvoltate economii din lume, are un nivel de invidiat de creștere a PIB, recent a lansat proiectul “Vision 2023″ cu ocazia omagierii a o sută de ani de la nașterea Republicii Turcia. “Vision 2023″ cuprinde obiectivele pe care Turcia le dorește și strategiile de punere în aplicare a acestora în toate sferele vieții publice și economice ale țării, obiective de îndeplinit până în 2023. Dezvoltarea economică excelentă și stabilitatea politică după venirea la putere a partidului islamic moderat AKP, au dus la o schimbare semnificativă în politica externă a Turciei. În acest context, este important de menționat, de asemenea, figura influentă a lui Ahmet Davutoglu, ministrul Afacerilor Externe, fostul consilier al premierului Erdogan. Pentru a defini mai bine noile tendințe ale politicii externe a Turciei, este suficient să avem în vedere discursurile liderilor săi politici. După ce a câștigat alegerile politicile interne pentru a treia oară consecutiv în 2011, prim-ministrul Erdogan a început discursul său politic astfel: “Fraților din Bagdad, Damasc, Beirut, Amman, Cairo, Sarajevo, Baku și Nicosia, astăzi, Orientul Mijlociu, Caucazul și Balcanii au câștigat tot atâtde mult câa câștigar Turcia…”
Având în vedere că discursurile liderilor sunt rezultatul unei planificari strategice, nu ne poate scăpa această izbucnire emoțională, o aliniere clară a noilor ambiții ale Ankarei, ambiții care se pot distinge în trei direcții principale, în funcție de zonele geografice interesate: prima regiune de interes strategic pentru Turcia este Caucazul, împreună cu unele zone din Asia Centrală, a doua este Orientul Mijlociu, iar a treia este reprezentată de peninsula Balcanică. În urmărirea constantă a politicii de extindere a influenței sale, Ankara se bazează în principal pe Islam: religie care unește marea majoritate a etniilor din Balcani, Orientul Mijlociu și Asia Centrală. Un factor important este tocmai faptul că toate națiunile pe care Erdogan le-a menționat în discursul său inaugural ca “frați” sunt de religie predominant musulmană. Multe rapoarte și analize au fost scrise cu privire la relația dintre Turcia și Orientul Mijlociu, cu privire la noua politică diplomatică turcă și, mai presus de toate, relațiile cu Siria, Iran și Israel.
Peninsula Balcanică, prin poziția sa geografică strategică, drept o răscruce de drumuri, a fost întotdeauna un punct de contact între Europa de Vest și cea de Est. De fapt, deși din punct de vedere geografic a fost întotdeauna parte a Europei până la sfârșitul secolului al XIX-lea o mare parte din peninsulă a aparținut Imperiului Otoman, o situație politică care a avut un enorm impact asupra dezvoltării țărilor din regiune. În ciuda realităților geopolitice care s-au schimbat considerabil pe parcursul secolului al XX-lea, având în vedere dispariția Imperiului Otoman și apariția națiunilor balcanice în calitate de state independente, Turcia nu a încetat să aiba un interes asupra fostelor teritorii proprii. Și, deși în timpul Războiului Rece realitățile geopolitice erau complet diferite de cele de astăzi, concentrate în principal în diviziunea între Est și Vest, atunci când Turcia nu avea nici capacitatea și nici resursele necesare pentru a pune în aplicare în mod eficient o politică externă activă față de Balcani, Turcia nu a încetat niciodată cultivarea interese puternice în Balcani. În primul rând, pentru că peninsula este, atât politic, cât și geografic, “poarta spre Europa”. În al doilea rând, pentru că dominația otomană a lăsat urme culturale, etnice și istorice care încurajează Turcia în relațiile sale cu țările din Peninsula Balcanică. Printre acestea, cea mai puternică carte pe care Ankara p poate juca în acest context geopolitic este religia comună dintre Turcia și multe grupuri etnice din Balcani: Islam.
Creșterea influenței Turciei în Balcani, o regiune în care, timp de secole, multe interese și puteri s-au ciocnit și se ciocnesc, se datorează diverților factori, dar cel mai important este vidul unei puteri politice în regiune. Unul dintre motive este procesul lung și dificil de integrare în Uniunea Europeană a Turciei și lipsa unei metode bine definite a politicii europeane în Peninsula Balcanică. În schimb, cu toate acestea, politica turcească se bazează în mare parte pe creșterea influenței asupra țărilor în care există o prezență puternică de grupuri etnice care împărtășesc religia islamică. Turcia cooperează cu aceste state folosind metode moderate, păstrând o distanță de siguranță de Islam-ul religios.
Ajutor financiar, mediere în conflictele, investiții, sprijin la nivel politico-diplomatic, instruire… sunt metodele utilizate de către Ankara pentru extinderea influenței în regiune. Spre deosebire de Uniunea Europeană, Turcia, în acțiunea sa politică pe termen lung, este avantajată de stabilitatea politică internă. Partidul moderat islamic al lui Erdogan a câștigat alegerile generale pentru al treilea mandat consecutiv.
Un element de excelență și de supremație în această nouă politică a Turciei este reprezentat de ideile generate de figura influentă a ministrului de externe Davutoglu, în esență bazată pe două strategii: prima este “zero probleme cu vecinii”; cea de a doua, care are tendința de a intra în conflict cu prima, se bazează pe filozofia Neo Otomanismului (o ideologie ce promovează un angajament mul mai strâns cu zone care au fost anterior sub Imperiul Otoman), acesta din urmă strategie fiind cea care îngrijorează statele vecine din Balcani și Uniunea Europeană. Confirmarea că filozofia Neo-Otomanismului a început să domine politica turcă pentru Balcani se bazează în primul rând pe discursurile provocatoare utilizate de către liderii turci. Un exemplu, printre acestea, este discursul ministrului turc de externe în Bosnia și Herțegovina, unde el a declarat: “Secolele otomane au fost un succes. Acum trebuie să reinventăm acest lucru. Turcia s-a întors.” Deși la prima vedere aceste două strategii se ciocnesc una cu cealalta, ele trebuie să învețe lecția coexistenței, evitând declanșarea reacțiilor puternice în țările caracterizate prin prezența (cel putin dominantă) a comunității creștine.
Aceasta nouă politică a Turciei, la fel ca orice proiect ambițios, ascunde multe riscuri. Primul este acela că Balcanii sunt o regiune în care mai multe puteri mondiale, cum ar fi Statele Unite, Rusia și Uniunea Europeană, au interesele lor geopolitice. Prin urmare, pentru a realiza strategia sa politică regională, Ankara trebuie să țină seama de acești concurenți influenți. Spre deosebire de alți concurenți, Turcia poate folosi în beneficiul său patrimoniul cultural și istoric comun cu statele din Balcani, religia musulmană, pe care o împarte cu majoritatea populațiilor acestor țări și prezența în cele mai multe dintre aceste națiuni ale minorităților etnice din Turcia.
Acest lucru explică de ce Turcia vizează extinderea influenței economice și politice în Bulgaria, Macedonia, Albania, Bosnia și Herțegovina și nu, de exemplu, în țări precum Grecia și România, cu aceasta din urmă având afinitate scăzută din punct de vedere istoric, religios și cultural. O altă problemă critică ce are de-a face cu ambițioasa politică turcească în Balcani este opoziția comunităților locale creștine și, deși, în mai mică măsură, a grupurilor de concurență și a organizațiilor religioase arabe din regiune, care și ele încearcă să influențeze politica peninsulei. În plus, o mare parte a societății albaneze, bosniace și din Kosovo nu este dornică să vadă această ambiție “imperialista” în Ankara. Mai mult, dar nu în ultimul rând, o problemă care trebuie luată serios în considerare cu privire la politica externă a Turciei, este faptul că își indreaptă tot mai mult influența în alte zone ale planetei, în special, în lumea arabă și Asia. Aceste obiective strategice necesită o mulțime de resurse financiare pe care nu este sigur că Ankara le are. Un risc considerabil dat de această importantă și costisitoare politică externă a Turciei implică utilizarea de resurse financiare care ar trebui alocate pentru dezvoltarea internă a țării, în special în ceea ce privește regiunile sărace din Anatolia. În acest sens, Turcia ar putea risca să devină, așa cum a fost definit de către un post de televiziune american, “prezumția de a fi un Rolls Royce, dar cu potențial de un Rover.”
Turcia are multe probleme interne care nu au fost încă rezolvate. Deși țara este transformată într-o putere mondială în curs de dezvoltare, problemele interne sunt încă nenumărate. Se pare că toate avantajele țării ascund un număr considerabil de dezavantaje. Actuala creștere economică a Turciei depinde în principal de investiții străine, care pot fi retrase la aceeași viteză cu care acestea sunt acordate. Turcia are un rol important în numeroase sectoare industriale, cum ar fi construcțiile, producția, îmbrăcămintea etc., dar încă nu reușește să pătrundă în sectoare cheie, cum ar fi noile tehnologii, invențiile. Aceasta, în ultimii ani, a avut o creștere constantă a PIB-ului, dar în fața acestui lucru nu s-a schimbat nivelul de trai al majorității cetățenilor, având în vedere că o mare parte din populația Turciei trăiește în sărăcie. Orașe fascinante precum Istanbul și Ankara, simboluri de modernizare a țării, nu sunt suficiente pentru a ascunde sărăcia extremă în pe care se află multe regiuni rurale din sud-estul țării, atât din punct de vedere economic, cât și cultural.
Numai viitorul ne va spune dacă ambițiile guvernului AKP din Ankara în Balcani vor aduce beneficiile dorite. Dar un lucru este sigur: într-un singur deceniu, Turcia și-a mărit considerabil influența în Peninsula Balcanică, transformându-se într-o superputere regională cu ambiții în continuă creștere.
