Odată cu instaurarea regimului comunist după abdicarea forțată a Regelui Mihai, schimbări radicale au apărut pe toate planurile, nu doar politic și economic, ci și social și cultural. Unul din aspectele demne de urmărit este cel al istoriografiei comuniste: lucrările de istorie scrise în perioada de după ’47 și până în 1989 diferă cu mult de cele din perioada anterioară. Unele teorii prezentate în cărți sunt chiar de-a dreptul absurde, dar ele nu trebuie considerate ca fiind teorii științifice: sunt doar o altă față a propagandei regimului care dicta ce istorie trebuie prezentată poporului.
Istoriografia din deceniile comuniste nu este una compactă. Schimbările de la centru se reflectă și în lucrările de istorie. Astfel, identificăm trei perioade diferite: una a istoriografiei de tip stalinist, internaționalistă – specifică anilor ’50; o alta – de recuperare a valorilor naționale – din anii ’60; și cea de-a treia – ceaușistă, național-comunistă, de după 1971.
Istoriografia stalinistă: glorificarea slavilor și a Uniunii Sovietice
Prima perioadă, a istoriei de tip stalinist, stă sub semnul a trei istorici: Mihail Roller (1908-1958), de departe liderul istoriografiei românești în anii ’50; Petre Constantinescu-Iași (1892-1977) și Miron Constantinescu (1917-1974), activist important al Partidului și unul din responsabili cu propaganda din sfera științelor sociale.
Ne oprim aici asupra unor lucrări semnate de Mihail Roller deoarece acestea au avut cea mai mare influență. Istoricul publică în 1947 lucrarea Probleme de istorie, în care susține că istoriografia românească de până atunci nu fusese una științifcă deoarece nu cunoscuse ideologia marxistă. Astfel, toate lucrările anterioare nu aveau nicio valoare pentru că nu se bazau pe operele lui Marx, Engels, Lenin și Stalin, iar adevărata istorie nu se poate baza – cum altfel?! – decât pe marxism, ”singura concepție științifică despre istorie și viață”. În același an, apare Istoria României (republicată ulterior sub titlul de Istoria RPR), care devine lucrarea istoriografică oficială a perioadei internaționaliste. Tezele susținute în această carte par astăzi nefondate, absurde. Roller susține că teritoriul României a beneficiat de influența pozitivă a ”sciților”, care au creat civilizația fierului, adusă și dacilor. Cucerirea romană este, evident, prezentată ca fiind ceva nefast în istoria noastră; romanii ar fi robit Dacia, iar retragerea aureliană din secolul al III-lea a fost o eliberare de sub ”jugul roman”.
Mihail Roller
Slavii sunt prezentați într-o lumină favorabilă. După Roller, ei erau o populație pașnică, agricolă și sedentară, care i-a influențat în bine pe strămoșii noștri. Și – foarte important – ei nu erau barbari! Din aceeași lucrare aflăm că rușii kieveni și alte cnezate ruseși au stăpânit teritoriul românesc și i-au apărat pe români. Apoi, în secolul al XI-lea, bulgarii conduși de țarul Boris i-au creștinat pe români.
Aceste două cărți au fost printre primele de opere de factură marxistă apărute în mediul istoriografic românesc. Schimbarea radicală a venit odată cu anul 1948. În iunie-august ’48 sunt desființate toate institutele de cercetare a istoriei și înlocuite cu Institutul de Istorie al RPR, având patru secții: istorie românească, universală, slavă și bizantină. Toate revistele de profil dispar și, în locul lor, apare revista Studii, aflată sub controlul partidului și al cenzurii. Prin reforma învățământului din luna august corpul didactic este epurat; toți istorici considerați ”nesiguri” din punct de vedere ideologic sunt eliminați. Mulți din profesorii universitari ajung în închisoare, iar cei ce scapă de arestare nu mai au voie să publice. Tot atunci e înființată Facultatea de Istorie de sine stătătoare (până atunci istoria fiind studiată la Litere). În iunie 1948 e desființată vechea Academie pentru a face loc Academiei RPR, iar academicienii sunt arestați. La secția de istorie a noii academii sunt numiți de guvern (și nu aleși, cum ar fi fost normal) Petre Constantinescu-Iași și Bogdan Lăzăreanu. Aceștia îl ”aleg” pe Roller pentru a deveni membru al academiei, iar David Prodan și Emil Condurachi devin membri corespondenți.
În anii 1947-1950 discursul politic românesc se axa pe sublinierea rolului esențial al Uniunii Sovietice în dezvoltarea României. În lucrările de istorie asta se traspune prin evidențierea rolului jucat de slavi în formarea poporului român. În 1953 are loc o reformă a ortografiei pentru ”eliminarea exceselor latiniste” și pentru aducerea limbii române mai aproape de fondul slav. Au existat chiar, în acea vreme, istorici și lingviști care susțineau că limba română ar fi de fapt o limbă slavă. Pentru a promova bunele relații cu Uniunea Sovietică, în România apar mai multe instituții de genul editurii ”Cartea rusă”, Analele româno-sovietice, Institutul de Studii româno-sovietice sau Muzeul Româno-Rus. În momentul schimbării de direcție a Centrului, aceste instituții au fost desființate. Urmează perioada detașării de Moscova.
Destinderea în istoriografie – nuanțarea teoriilor
La începutul anilor ’60, guvernul comunist, la inițiativa lui Dej, începe distanțarea de Moscova. Acest fapt s-a reflectat rapid și în istoriografie. Tezele internaționaliste sunt abandonate, și unele teze din perioada interbelică – cele cu conținut național – încep să fie reluate. Unii dintre istoricii închiși după 1948 sunt eliberați din închisoare, și operele unor istorici de secol XIX încep să fie republicate. În 1959 este celebrat centenarul Unirii, sărbătoare cu caracter național care până atunci fusese strict interzisă. În 1963 e reînființat Institutul de Studii Sud-Est Europene (înființat în 1913 de Iorga și Pârvan) sub conducerea lui Mihail Berza, iar în Academie au fost admiși istorici profesioniști precum Andrei Oțetea, M. Berza, Ioan Nestor și D.M. Pippidi.
Opera cea mai importantă a acestei perioade de destindere este Tratatul de Istorie a României,cu patru volume publicate între 1960 și 1964. Față de scrierile din perioada precedentă, lucrarea vine cu unele schimbări (oarecum în bine, am putea spune). Cucerirea romană este prezentată favorabil, e admis faptul că limba română este de origine latină – deși lexicul slav a jucat un rol important în formarea limbii române. Conform lucrării, poporul român s-a format în secolele VII-V, procesul definitivându-se abia după venirea slavilor. Epoca medievală este prezentată fără a se pune prea mare accent pe rolul rușilor. Adevărata surpriză vine cu volumul al III-lea, în care este menționată problema Basarabiei. Se arată faptul că prin tratatul de la Luțk, Petru I promitea retrocedarea către Moldova a teritoriilor ce urmau să fie cucerite de la turci, adică Bugeacul. Volumul al IV-lea se oprește asupra secolului al XIX-lea și aduce unele critici Rusiei, mai ales prin prisma Regulamentelor Organice. Un al cincilea volum, dedicat epocii domniei lui Carol, trebuia să apară, dar nu a mai fost difuzat din motive politice.
În 1964 a fost publicată o carte-surpriză: Karl Marx. Însemnări despre români. Publicarea acestei lucrări a provocat o adevărată criză în relațiile româno-sovietice, dar de partea cealaltă a fost un deliciu pentru opinia publică internă. E cunoscut faptul că Marx nu era deloc un admirator al Rusiei, ba din contră; în această lucrare el prezintă relațiile dintre ruși și români într-o modalitate nu tocmai favorabilă rușilor: vorbește de răpirea Basarabiei în 1812, de planurile de anexare a Principatelor, de reprimarea revoluției de la 1848 și de împotrivirea față de Unire.
Venirea lui Ceaușescu la putere n-a adus prea multe schimbări în planul istoriografiei. În primii ani, interesul liderului pentru istoria generală a României era redus. În discursurile sale, el vorbea doar de istoria mișcării muncitorești. Istoricii au avut atunci o perioadă favorabilă: puteau călători în Occident la congresele internaționale de istorie, la conferințe și colocvii. În plus, se renunță la practica de a susține o singură teorie istoriografică: sunt permise dezbaterile și confruntările de idei cu privire la istorie. În 1965, Iorga este reabilitat și lucrările sale sunt republicate, iar institutul de istorie primește numele său, pe care-l păstrează și azi. Unul din cei mai importanți istorici închiși și denigrați de fostul regim, Constantin C. Giurescu, este readus la Universitatea București.
Lucrările reprezentative pentru această perioadă sunt Istoria poporului român, semnată de Andrei Oțetea și Ion Popescu Puțuri (care diminuează rolul slavilor în etnogeneză) și Istoria României a lui Miron Constantinescu și Constantin Daicoviciu. Aceștia prezintă rezervat civilizația dacică, admit rolul slavilor în formarea poporului român, admit stăpânirea bulgară de la Nordul Dunării și influența bisericii bulgare.
Tezele din iulie și ultranaționalismul
În discursul politic și istoriografic ceaușist momentul de cotitură a fost anul 1971, când Ceaușescu trasează o nouă linie politică și ideologică în vederea respingerii și denunțării influențelor străine. În același timp, e afirmată necesitatea controlării de către partid și de stat a istoricilor. Perioada de după 1971, cunoscută ca și perioada național-comunismului, va fi caracterizată pe planul istoriografiei de un discurs ultranaționalist.
La 9 iulie 1971, Nicolae Ceaușescu rostește un discurs numit Expunere la consfătuirea cu activul de partid din domeniul ideologiei, prin care critică ”ploconirea față de ceea ce este străin și mai cu seamă față de ceea ce este produs în Occident”. Cere să se pună capăt ”concepțiilor liberaliste, mic-burgheze, anarhice”, și declară că istoria și filosofia nu sunt o meserie de specialitate, ci o activitate ideologică pură pe care trebuie să o practice doar oamenii recrutați prin partid. Astfel, scrierea istoriei devine apanajul partidului – numai el are dreptul de a decide ce se scrie. Și nicio altă concepție nu poate exista cu privire la istoria țării în afara celei oficiale.
După 1971, Ceaușescu s-a folosit de istorie pentru propaganda politică. Tezele principale erau că românii aveau o istorie glorioasă care a condus inevitabil către gloria prezentului, cea mai strălucită epocă din istoria poporului român. Liderul cere istoricilor să scrie ”marea epopee națională”, cu accent pe unitatae națională, lupta pentru independență (ca luptă împotriva străinilor) și vechimea națiunii (obsesia dacismului). Cum Ceaușescu se considera un lider mondial, și poporul român devine unul de excepție, unul din cele mai vechi din Europa. O bună parte a opiniei publice a căzut în această capcană, sedusă fiind de discursul laudativ cu privire la gloria nemuritoare a poporului român.
Schimbarea direcției în istoriografie cerea și o remodelare a panteonului național. Eroii clasei muncitoare au fost înlocuiți de marile figuri ale istoriei naționale: în primul rând regii daci, apoi voievozii din evul mediu. Din epoca modernă, e foarte apreciată personalitatea lui Cuza. Iar Ceaușescu e prezentat, bineînțeles, ca un continuator al acestora, cel care le desăvârșește opera.
O caracteristică a acestei istoriografii național-comuniste este faptul că pune accent pe vechimea românilor, deseori prin sărbătorirea întemeierii unor orașe, în realitate doar date fictive fără bază științifică: în 1975 Craiova sărbătorește 1750 de existență, Alba-Iulia 2000 de ani, iar Buzăul 1600. Apoi, în 1976 se decide ”reconstituirea” curților voievodale de la Târgoviște și Suceava. Iar apogeul e atins în 1980 cu faimoasa celebrare a 2050 de ani de la întemeierea statului dac.
Istoria națională, decisă la Congresul al XI-lea al Partidului
În cadrul acestui congres din 1974, partidul adoptă un nou program politic care începea cu un rezumat în 18 pagini al istoriei naționale. Partidul stabilește astfel tezele oficiale definitive, orice altă interpretare fiind interzisă. Istoria începe cu tracii, oficializând tracomania: tracii sunt prezentați ca una din marile civilizații ale antichității, la egalitate cu grecii și romanii. Aflăm că după retragerea aureliană a continuat să existe pe teritoriul românesc ”un stat neorganizat”. În mileniul ce urmează retragerii romanilor a existat aici o înflorire a civilizației materiale și spirituale pe care a înflorit ulterior feudalismul românesc. Rămânerea în urmă față de Europa din perioada medievală și modernă se datorează migratorilor și ”imperiilor dușmănoase” – otoman, austriac și, atenție, rus! Războiul de independență e prezentat fără a menționa rolul jucat de Rusia, iar formarea României Mari e privită favorabil (însă Basarabia nu e menționată). Actul de la 23 august este prezentat ca opera unică a partidului comunist, fără niciun rol atribuit Uniunii Sovietice și fără menționarea lui Pătrășcanu sau a Regelui Mihai.
Pe lângă aceste directive, Ceaușescu a insistat personal asupra introducerii în programa facultăților de istorie a marxismului, socialismului științific și economiei politice, evident în detrimentul unor materii de specialitate.
”Să lichidăm cu desăvârșire mentalitatea anarhică, mic burgheză, că problemele istoriei, ale diferitelor științe sociale, sunt doar probleme de specialitate. Acestea sunt probleme ale teoriei și ideologiei comuniste.” În lumina acestui scop, Ceaușescu critică ”subaprecierea” gândirii românești și ”atitudinea de ploconire față de tot ceea ce aparține străinătății”, și trasează sarcina de a se realiza o istorie a României în 10 volume (proiect ce nu s-a materializat). Istoriografia va trece treptat sub controlul exclusiv al partidului, institutele de cercetare sunt scoase din subordinea Academiei și trecude în subordinea Academiei de Științe Sociale și Politice (creată în 1970). În perioada 1974-1975, istoricii formați înainte de război sunt pensionați forțat și alungați din universități și institute: A. Oțetea, Daicoviciu, D.M. Pippidi, M. Berza, Constantin C. Giurescu și D. Prodan. Plecările istoricilor în străinătate se restrâng, iar intrarea în facultățile de istorie devine mai dificilă. Din 1976, ”Istoria patriei” devine curs obligatoriu la toate facultățile pentru anul I, iar profesorii proveneau exclusiv din rândurile celor de la Academia de Partid.
Încă de la început dorim să precizăm că acest material nu se dorește o analiză a motivelor (sociale, politice, religioase) care au stat la baza folosirii acestor forme de extragere de informații, tortură sau execuție, întâlnite ca preactici susţinute de cadrul legislativ oficial din antichitate până înainte de zorii modernității. Această expunere a câtorva dintre cele mai cumplite moduri în care și-au pierdut viața zeci, sute de mii sau poate chiar milioane de oameni are rolul de a marca evoluția socială, care a scăpat lumea contemporană de asemenea acte de cruzime legalizată. Mai există încă situații izolate sau regiuni geografice punctuale unde tortura şi execuţiile inumane se mai practică, mai mult sau mai puţin legal. Putem aminti diverse organizaţii criminale sau teroriste, închisorile secrete americane sau cele din Israel, unele state africane sau asiatice, chiar și unele regimuri militare, islamiste sau comuniste. Aceste metode moderne de interogare, tortură și execuție nu vor fi tratate în acest articol, ele putând fi subiectul unui nou material.
Mai trebuie spus că nu am dorit să realizăm un “TOP al celor mai înfricoşătoare metode de execuție”, deoarece considerăm că fiecare variantă descrisă mai jos este de o duritate extremă, atât prin cruzimea față de victimă cât și prin efectul psihologic avut asupra mulțimilor, majoritatea acestor suplicii fiind evenimente publice în trecut. Deasemenea, nefiind istorici de profesie, încurajăm cititorii să completeze sau să corecteze cu argumente și documentat, lista expusă în continuare.
ARDEREA PE RUG
Arderea pe rug era efectuată deobicei în două feluri. Prima metodă implica legarea victimei de un stâlp și ridicarea unui “zid” din paie și lemne uscate în jurul condamnatului, până acesta era acoperit în întregime. A doua metodă presupunea ridicarea unui eşafod din lemn şi a unei movile din surcele și paie în jurul condamnatului, dar doar până la nivelul gleznelor. Erau adăugate regulat legături din lemne uscate pentru întreţinerea focului. În acest fel supliciul dura mai mult, fiind arse întâi gleznele, picioarele, bazinul, antebrațele, abdomenul, pieptul și partea superioară a brațelor iar abia în final capul condamnatului.
Dacă mai multe persoane erau condamnate să fie arse pe rug împreună, legate una de cealaltă, cel mai probabil moartea unora dintre condamnați survenea prin axfisierea cu monoxid de carbon, înainte ca flăcările să ajungă să le atingă corpul.
La arderile pe rug, dacă focul era intenționat menținut la o intensitate mică, moartea mai putea surveni și în urma șocului provocat de durerea intensă, a stopului cardiac sau a hemoragiilor.
În epoca medievală, această pedeapsă era destinată în general ereticilor și vrăjitoarelor.
TAURUL DE ARAMĂ
Această metodă de execuție a fost inventată de Perilaus din Atena, în secolul al VI-lea înainte de Hristos. Noua invenție, care era practic un taur din aramă, gol pe dinăuntru și care dispunea de o ușă laterală care se închidea din exterior, a fost oferită drept cadou lui Phalaris, liderul cetății Agrigentum, Sicilia. În taur se introducea persoana care urma să fie executată, capul fiind plasat în interiorul grumazului, iar apoi se aprindea un foc sub abdomenul acestuia. În botul taurului, Perilaus a amplasat o serie de tuburi care aveau menirea de a amplifica strigătele de durere ale persoanei condamnate și să le facă să sune ca răgetele animalului pe care îl întruchipa această metodă de execuție.
În mod ironic, prima persoană care a fost chinuită în acest fel a fost chiar Perialus. Phalaris a fost atât de îngrozit de monstruozitatea acestei metode de execuție încât l-a convins pe inventatorul ei să intre în taur și să-i demonstreze mecanismul de alterare a strigătelor încât acestea să pară un muget de taur. Ușa a fost închisă în urma lui Perialus și a fost a prins un foc în jurul taurului. Nefericitul inventator a fost scos pârjolit, dar înainte de a muri, pentru a fi aruncat într-o prăpastie.
Această metodă de execuție a devenit una dintre cele mai răspândite în Grecia Antică, fiind preluată mai apoi și de romani.
TÂRÂREA, SPINTECAREA ȘI TĂIEREA ÎN PATRU
Acest mod de execuție era foarte comun în Anglia medievală pentru trădare, cea mai odioasă nelegiurie pe care o persoană o putea săvârşi. Pedeapsa, care se aplica doar bărbaților (femeile condamnate pentru trădare fiind arse pe rug), a fost abolită oficial abia în 1814.
Prima parte a execuției presupunea legarea condamnatului de un cadru din lemn. Astfel era târât de un cal până la locul destinat supliciului. Apoi persoana era spânzurată de mai multe ori, fără a fi ucisă. După aceste chinuri, condamnatul era întins pe o masă și legat, călăul urmând să îl spintece și să îl castreze. Măruntaiele erau arse în fața ochilor bietului om aflat în agonie.
Într-un final, pentru a-i curma viața, gâdele îl decapita. Corpul fără cap era apoi tăiat în patru. Aceste bucăți din cadavru erau deobicei expuse la vedere în intersecţiile drumurilor principale sau la porţile cetăţilor, drept avertismente pentru populație.
FELIEREA. LING CHI
Ling Chi, execuție prin tăierea și felierea îndelungată a condamnatului, a fost practicată în China, până în 1904. Această metodă presupune tăierea metodică, cu niște cuțite foarte ascuțite, a persoanei legate de o structură din lemn, la nivelul brațelor, picioarelor și pieptului. Bucăți întregi de carne erau secționate și arătate victimei. Când supliciul ajungea la sfârșit, condamnatul era înjunghiat în inimă sau decapitat. Au existat cazuri când victima era drogată cu opiu, fie din milă (doze mari pentru a anihila măcar parţial durerile), fie pentru a preveni leșinurile cauzate de durerea intensă (în doze mai mici).
Această metodă de execuție a fost intens relatată în cronicile occidentale, bineînţeles și cu exagerările de rigoare (se spunea că o astfel de execuție putea să se extindă pe durata mai multor zile).
Genul acesta de pedeapsă era destinată în special trădătorilor sau ucigaşilor de părinţi.
TRAGEREA PE ROATĂ
Trasul pe roată era o metodă de execuție larg răspândită în Evul Mediu, dar care s-a aplicat uzual și în secolul al XVIII-lea, un exemplu fiind execuția publică a capilor răscoalei din 1784, Horia și Cloșca (Crișan se spânzurase în temniţă).
Această metodă de execuție presupunea întinderea condamnatului pe o roată mare de car, cu mâinile și picioarele despărțite de-a lungul spițelor. Roata era învârtită și o bară de metal, sau un ciocan masiv, lovea anumite părți ale corpului, sfărmând oasele și cauzând o durere cumplită persoanei supuse acestei cazne (sfărmarea oaselor fiind mult mai dureroasă decât amputările, şi ele des utilizate ca metodă de tortură sau execuţie).
În cazul în care condamnatului i se oferise o moarte “ușoară”, după ce un număr mare de oase i-au fost sfărmate, călăul îi aplica o lovitură fatală pentru a-i curma suferința. Au existat cazuri când persoana era strangulată din milă după numai câteva lovituri. În caz contrar, nefericitul rămânea pe roată până își dădea sufletul din cauza rănilor și deshidratării, uneori chiar și după câteva zile.
Persoana încă în viață (sau bucăți din corpul acesteia dacă a fost ucisă) era ridicată pe niște stâlpi cu tot cu roata de care era legată pentru ca păsările să mănânce din carnea condamnatului.
În spațiul germanic, această pedeaspsă a fost folosită până în secolul al XIX-lea, mai ales pentru crime deosebit de grave (de exemplu uciderea părinților).
FIERBEREA / PRĂJIREA
Condamnatul este dezbrăcat și este pus fie într-un cazan cu lichid în clocot (apă, smoală, plumb sau ulei) fie într-un recipient similar, dar unde lichidul este încălzit treptat și încet, de la rece la punctul de fierbere. În unele cazuri, când lichidul era în clocot, acuzatul în loc să fie scufundat dintr-o dată era coborât cu un scripete încetul cu încetul, pentru a-i prelungi agonia. Pielea și grăsimea ardeau în întregime, fiind dezvelite oasele și musculatura, într-un spectacol grotesc.
În Anglia medievală această pedeapsă era destinată în special, șarlatanilor, falsificatorilor de monede și criminalilor care foloseau otrava pentru a-și ucide victimele. Fierberea sau prăjirea erau des folosite și în Asia, de către mongoli sau japonezi.
JUPUIREA
Prin această metodă de execuție se urmărea îndepărtarea pielii condamnatului cu niște cuțite foarte ascuție, fără a se secționa vasele de sânge principale. Se încerca obținerea pielii jupuite intacte, într-o singură bucată.
Jupuirea a fost practicată încă din antichitate, existând în unele cronici asiriene. A fost întâlnită și în Mexic, aztecii jupuind pieile oamenilor sacrificați zeilor, în general după decesul victimelor.
“BĂRCILE”
Această modalitate de execuție provine din Persia antică și presupune dezbrăcarea victimei și închiderea ei între două bărci, sau într-o scorbură făcută într-un copac cu trunchi gros, capul, mâinile și picioarele rămânând în afara acestui “container” improvizat. Condamnatul era obligat să ingereze lapte și miere până la inducerea unei forme severe de diaree. Deasemenea mai erau unse cu miere membrele și alte părți ale corpului, cu scopul atragerii insectelor. Apoi trupul captiv era lăsat să plutească pe un lac sau expus undeva pe uscat. În interiorul “containerului”, cu timpul se acumulau fecalele care nu se puteau scurge în afară și astfel erau atrase și mai multe insecte care se hrăneau cu carnea victimei și se înmulțeau în rănile create. Moartea survenea după mai multe zile, cel mai probabil în urma unei combinații între deshidratare, înfometare și șoc septic.
O metodă similară de execuție era folosită de amerindieni. Victima era legată de un copac, unsă și lăsată să fie cotropită de furnici.
TĂIATUL ÎN DOUĂ CU FERĂSTRĂUL
Metoda aceasta este cunoscută din antichitate și era răspândită în Europa, Orientul Mijlociu și Asia. Condamnatul, legat cu capul în jos, era secționat încet în două cu un ferăstrău, cu începere din zona organelor genitale. Datorită faptului că persoana este atârnată cu capul în jos, creierul primește suficient sânge, rămânând oxigenat, victima fiind conștientă până la tăierea vaselor principale din abdomen.
În versiunea asiatică, condamnatul stă în picioare, secționarea începând din partea superioară a corpului.
CRUCIFICAREA
Crucificarea nu este doar o metodă de aplicare a pedepsei capitale, ci și o modalitate de umilire a victimei, la fel ca majoritatea execuţiilor prin tortură. Condamnatul, îmbrăcat sumar sau chier dezbrăcat, este legat sau pironit (cuiele fiind bătute în palme sau între oasele antebrațului și uneori în labele piciorului sau glezne) de o cruce din lem (de forme diferite) și lăsat să moară după chinuri care pot dura câteva zile.
În mod frecvent călăul zdrobea oasele picioarelor cu un ciocan sau o bară din metal, pentru a spori chinurile condamnatului. Acest lucru ducea într-un final la grăbirea morții. Cauza morții putea fi deshidratarea, șocul provocat de durerea intensă, infecția rănilor, hemoragia sau chiar sufocarea lentă cauzată de poziția trupului și întinderea toracelui, continuu tras în jos de gravitația pământului.
Împăratul Constantin a interzis această metodă de execuție în Imperiul Roman, din respect pentru sacrificiul lui Hristos, odată cu convertirea sa.
DEZMEMBRAREA
Această metodă de execuție presupunea legarea mâinilor și picioarelor condamnatului de patru animale de tracțiune. Acestea erau mânate în patru direcții diferite pentru a smulge membrele victimei din încheieturi.
Uneori aceste animale erau îndepărtate treptat una de cealaltă pentru ca înainte de smulgerea mâinilor și picioarelor, acestea să fie doar dislocate, prelungind agonia condamnatului. Moartea victimei era cauzată de hemoragia puternică.
TRASUL ÎN ȚEAPĂ
Aceasta era o metodă de execuție foarte sadică și de mare efect asupra populației. Condamnații erau întinși pe spate și străpunși cu țepe prin anus sau vagin în cazul femeilor. Erau în primă fază trași de picioare iar apoi țeapa era bătută ușor cu un ciocan, în timp ce ajutoarele călăului țineau condamnatul pentru a nu se smuci. Țepele ieșeau afară prin piept, iar dacă gâdele avea experiență, prin gâtul sau chiar gura victimelor, care erau ridicate în plan vertical, forța gravitației sporind chinurile acestora. Țepele aveau vârfurile ascuțite sau rotunjite, fiind în general unse cu grăsimi pentru a aluneca mai bine, și erau manevrate cu grijă pentru ca nici un organ vital (sau vas principal de sânge) să nu fie atins, moartea survenind după ore sau chiar zile.
O altă variantă presupunea ca victima să fie străpunsă de țeapă prin abdomen sau spinare, membrele atârnând spre pământ.
LEAGĂNUL LUI IUDA
Victima este legată cu ajutorul unui sistem de scripeţi şi aşezată pe un scaun în formă de piramidă, vârful fiind introdus în anus sau vagin, în cazul femeilor. Picioarele sunt legate unul de celălalt pentru ca ambele să fie mişcate deodată, sporind durerile condamnatului. În unele cazuri, călăii atârnau greutăţi suplimentare de picioarele persoanei, în scopul creşterii în intensitate a durerii şi pentru a grăbi moartea. Deobicei victima era legănată de către călău sau ridicată şi coborâtă de mai multe ori.
Au existat şi cazuri când persoana nu mai era suspendată în scripeţi ci aşăzată direct pe dispozitiv, cu greutăţi legate de corp şi membre.
Dacă execuţia era oprită şi victima nu deceda imediat din cauza hemoragiilor, moartea survenea inevitabil mai târziu din cauza infecţiilor, dispozitvul nefiind spălat aproape niciodată, rămânând impregnat de fecale şi sânge. Sursa: FrontPress.ro
Consiliul Europei planuieste sa excluda din actele oficiale cuvintele “mama” si “tata”. Dupa parerea membrilor Consiliului Europei aceste cuvinte “poarta un caracter discriminatoriu ce injosesc femeile” scrie ziarul german Die Welt.
In rezolutia adunarii parlamentare a Consiliului Europei se spune ca modelul de gospodina este o viziune traditionala care ii este impusa femeii si acest fapt impiedica procesul de instituire a egalitatii totale intre indivizii societatii. Propunerea de a elimina cuvintele “mama” si “tata” a fost inaintata initial de catre Doris Stump, reprezentanta Partidului Socialist din Elvetia. Ziarul german Bild citeaza din adresarea ei catre membrii Consiliului Europei: ”Femeile sa nu fie infatisate ca fiinte pasive si de categoria a doua, mame si obiecte sexuale”. Elvetia in cazul dat este un exemplu in folosirea unui “lexic politic corect”. Functionarii acestui stat evita cuvintele “mama” si “tata“ inlocuindu-le cu “unul din parinti” sau mai rar ”parintele”.
De luat aminte ca acest nou atac asupra familiei si valorilor traditionale organizat de catre sustinatorii fundamentalismului democratic, are loc pe fondul impunerii sodomiei in toate sferele vietii Occidentului democratic. Homosexualii primesc dreptul de a adopta copii, transformandu-i in semenii lor. Ei nu numai ca devin ministri si presedinti, dar isi declara deschis si isi manifesta in public perversiunile lor sexuale si prin intermediul legislatiei impun peste tot sodomia sub masca tolerantei, democratiei si respectarii drepturilor omului. In paralel, dreptul la o familie normala, omeneasca si relatiile omenesti firesti treptat devin niste “relicve ale trecutului intunecat”. Civilizatia occidentala iarasi ofera un exemplu de degradare morala.
Dupa ce a legalizat adoptia copiilor de catre cuplurile “homosexuale”, Suedia a mers si mai departe. In multe din gradinitele suedeze si-au facut aparitia asa numitii “pedagogi ai gender-ului”. Aceste persoane au misiunea sa ajute educatorii in identificarea copiilor ce se cred a fi baietei sau fetite si sesizeaza deosebirile intre genuri. Acesti copii urmeaza a fi reeducati. In Stockholm a fost deschisa o gradinita, pentru copii cu varsta intre 1 si 6 ani, in 2010, gradinita este finantata din bugetul de stat si poarta numele “Egalia”. Directoarea acestei gradinite nu ascunde ca scopul ei este „cultivarea inclinatiei catre homosexualitate”. In aceasta gradinita nu exista nici fetite nici baietei, educatorii au exclus din limbajul lor pronumele “el” si “ea”. In suedeza “el”- “han”, “ea”- “hon” au fost inlocuite cu termenul “hen”, un cuvant inexistent in suedeza literara insa folosit in jargonul “sodomit”.
Se acorda foarte multa atentie cartilor, jucariilor precum si formelor si culorilor tuturor obiectelor folosite in calitate de material didactic, pentru ca nu cumva ele sa trezeasca ”stereotipurile de gender” adica constientizarea genului. De exemplu sunt strict interzise povestile despre Alba ca Zapada sau Degetica, in schimb toata ziua le sunt citite copiilor povesti ca cea despre doua girafe de gen masculin ce sufereau mult din cauza ca nu erau in stare sa conceapa copii pana in momentul cand au gasit un ou de crocodil abandonat. Marea majoritate a cartilor in aceasta gradinita contin povestioare despre cupluri “sodomite”, parinti solitari si copii orfani. Toate papusile in aceasta gradinita reprezinta niste creaturi al caror gen nu poate fi determinat, insa este cert ca apartin rasei negroide. Tin sa mentionez ca “Suedia” este membra UE din anul 2005 si stat ce a aderat la Spatiul Schengen, 75% din populatia tarii se declara adeptii ai luteranismului.
China a devenit faimoasa in lume cu Marele Zid inclus printre minunile lumii antice, dar Primaria Baia Mare risca sa se faca de minune in tara cu zidul pe care vrea sa il ridice in jurul blocului 46B de pe strada Horea, locuit preponderent de tigani.
Gardul din beton a fost solutia pe care autoriatile locale au gasit-o pentru a pune punct reclamatiilor de la oamenii care locuiesc in apropiere, dar si pentru a ascunde mizeria de ochii celor care trec pe langa bloc. Chiar de maine, 29 iunie, ar putea incepe constructia zidului ce va avea trei metri inaltime si va masura aproape 100 de metri. El va departaja locatarii cu probleme de cei care sunt obisnuiti sa respecte normele de convietuire.
Circa 30.000 de lei se vor cheltui de la bugetul Serviciului Public de Patrimoniu din cadrul Primariei Baia Mare pentru edificarea constructiei. In circa o saptamana s-ar putea finaliza lucrarea, dupa cum au anuntat autoritatile locale. “Zidul va fi realizat din boltari de beton, cu fundatie si cu centura de beton deasupra, asa ca ca sa nu aiba impresia cineva ca va putea sa il distruga. Vom realiza un acces exclusiv din strada Electrolizei, astfel incat poate se va limita tot ceea ce inseamna debandada”, a declarat primarul Catalin Chereches.
Decizia ridicarii unui zid pe langa blocul Horea 46B i-a impartit pe tigani in doua tabere. Unii considera masura discriminatorie, iar altii spun ca vor fi mai putine accidente.
“Noi nu suntem de acord! Da ce, suntem aici in puscarie? Sa ne condamne, cati ani o sa ne dea? Dar de ce nu fac un gard mai mare, de cinci metri, ca tot acolo suntem”, a aratat Carol Varga, unul dintre locatari. Ceva mai ingaduitoare s-a dovedit Aurica Ghiulai, care a spus ca “o sa fie foarte bine pentru ingrijirea copiilor, ca nu o sa poata merge la drum”.
Vizibil iritati de situatie, o parte dintre chiriasii a inceput sa faca misto de initiativa primariei si chiar sa contribuie cu idei. “Totusi, daca se face gardul asta mare ar fi frumos ca in colturi sa puna cate patru foisoare si patru politisti. E gard inconjurat, puscaria a II-a… Mutam puscaria aici, pe strada Horea… Nu pot sa imi dau seama de ce au luat decizia aceasta. Pur si simplu e discriminare, ca nimeni din blocul 46A nu sta niciun roman. Numa tiganii si ungurii am ramas aici”, a aratat Alexandru Banta, unul dintre chiriasi.
Planurile municipalitatii sunt oarecum apropiate de scenariile romilor, doar ca in loc de foisor in zona se va amenaja un post de politie fix. Aici vor lucra politisti locali, jandarmi, dar si cativa membri ai comunitatii rrome care sa tina sub control ordinea si linistea publica.
Parlamentarii canadieni s-au lăsat convinşi de un grup de experţi în psihologie care insistă că pedofilia „reprezintă o orientare sexuală echivalentă homosexualismului sau heterosexualismului”.
În cadrul acestei sesiuni a fost dezbătut un proiect de lege care vizează crimele cu caracter sexual împotriva copiilor. Doar un singur deputat al legislativului canadian s-a pronunţat împotriva calificării pedofiliei drept „orientare sexuală”.
Proiectul de lege S-54, care a devenit subiectul dezbaterilor, presupune introducerea unor modificări în Codul Penal în ceea ce priveşte pedeapsa maximă pentru infracţiuni cu caracter sexual împotriva copiilor.
La şedinţa din 14 februarie, Parlamentul a discutat problema pedepsei minime şi despre reacţiile infractorilor la cursul de lecuire care însoţeşte pedeapsa.
„Când vorbim despre terapie sau despre procedurile terapeutice, avem senzaţia că toţi sunt mulţumiţi, dar în cele mai dese cazuri este doar o iluzie. Pedofilii nu sunt pur şi simplu oamenii care săvârşesc uneori mici infracţiuni, ci oameni care luptă pentru recunoaşterea orientării sale sexuale la egalitate cu homosexualismul şi heterosexualismul” , a spus Van Gijseghem, psihologul şi profesor aflat la pensie, care a fost invitat la şedinţa legislativului în calitate de expert.
„Adevăraţii pedofili preferă relaţii sexuale doar cu copiii, iar acest lucru reprezintă o orientare sexuală, care nu poate fi schimbată, a spus Van Gijseghem.
Reprezentanţii comunităţii turco-tătare din România au avertizat în Parlament că, mai ales în Bucureşti, apar lăcaşuri de cult musulmane ilegale, care ar putea promova idei radicale.
Conducătorul cultului musulman din România, muftiul Iusuf Muurat, a reclamat în repetate rânduri că există organizaţii nonguvernamentale finanţate din străinătate care practică principii dogmatice radicale şi vor să dezbine comunitatea musulmană locală. Două fundaţii islamice din România, Semiluna şi Taiba, resping aceste afirmaţii. Muftiatul Cultului Musulman a sesizat Parlamentul prin deputatul Uniunii tătare în legătură cu apariţia unor lăcaşuri de cult islamice ilegale. Despre ce este vorba?
Sunt organizaţii nonguvernamentale cu caracter religios islamic şi cu viziuni radicale. Ele nu au aviz de funcţionare din partea cultului musulman, aşa-zişii emisari cultici străini predicând religia islamică în mod ilegal, în baza dreptului de şedere obţinut în scop de afaceri sau de reîntregire a familiei. Ei nu au studii de pedagogie recunoscute de statul român pentru a se adresa copiilor musulmani din ţara noastră, categoria cea mai vulnerabilă din punct de vedere al îndoctrinării religioase.
ONG-urile sunt constituite de un grup restrâns de persoane interesate mai mult de colectarea de fonduri din străinătate şi de la oamenii de afaceri din România. Aceştia se folosesc de titulatura Muftiatului sau de numele întregii comunităţi musulmane din ţara noastră pentru promovarea unor interese personale şi a unor dogme religioase cu tente radicale comandate de aceşti finanţatori. La prima vedere, scopul lor este unul umanitar, de promovare a principiilor islamice, dar aceşti emisari devin agresivi prin exprimările şi atitudinile luate, în încercarea de a le inocula unor enoriaşi ideea că numai părerile lor despre învăţăturile Profetului sunt reale, şi nu cele promovate de Muftiat şi de Dyanet – Preşedinţia Cultelor de la Ankara.
Ce legături aveţi cu ţările arabe?
În ultima perioadă, noi, ca instituţie, ne bucurăm de un sprijin aparte din partea ambasadelor ţărilor arabe la Bucureşti. Am primit o invitaţie din Egipt pentru discutarea problemei palestiniene, dar nu s-a mai putut din cauza evenimentelor actuale. Am primit o invitaţie şi din Liban, pentru o întâlnire la nivel înalt cu preşedintele, cu prim-ministrul, domnul Hariri, care între timp a demisionat.
Apelaţi şi la imami din state arabe?
Avem din Egipt, iar alte state nu şi-au manifestat asemenea interese. Imamii din statele arabe vin la invitaţia unor ONG‑uri. De aceea, eu am cerut o colaborare directă cu ambasadele. Mai este o problemă de limbă, pentru că majoritatea musulmanilor din România nu vorbesc araba.
Cum a evoluat comunitatea musulmană din România în ultimii ani?
La nivelul cultului musulman sunt 78 de lăcaşuri de cult înregistrate, construite sau reparate. Problema este că la acestea se adaugă unele geamii care aparţin ONG-urilor şi sunt finanţate din străinătate. ONG-urile care obţin avizul nostru şi conlucrează cu noi nu afectează practica Islamului în România, dar sunt şi unele care practică principii dogmatice radicale şi care nu fac decât să divizeze comunitatea musulmană din România, de 70.000 de musulmani, în mai multe facţiuni religioase, pe lângă cea tradiţională. Acestea sunt un pericol pentru comunitatea musulmană din România pentru că se pierde tradiţionalismul existent de opt secole. Ele nu respectă Legea cultelor şi promovează idei radicale.
Au loc convertiri la Islam în România?
În ceea ce priveşte convertirea la Islam, din punct de vedere psiho-comportamental este foarte greu ca cineva care prin naştere a dobândit o religie să o schimbe. Această situaţie poate produce o stare de confuzie cu privire la scopul şi rolul persoanei care vrea să se convertească la Islam. Aceste convertiri s-au făcut datorită implicării acestor ONG-uri, dar acei convertiţi care nu au împărtăşit dogmele acestor organizaţii au fost îndepărtaţi.
Despre ce organizaţii este vorba?
Sunt organizaţii nonguvernamentale cu caracter religios islamic şi cu viziuni radicale. Nu dau nume pentru a nu se asocia cu o anumită ţară. Vorbesc la modul general, pentru că nu vreau să se creeze iar o stare de disensiune între România şi acele state, cu care ţara are relaţii economice foarte bune.
Replica Fundaţiei Semiluna
Nakechbandi Ahmed Mazhar, preşedintele Fundaţiei Centrul Cultural Islamic Semiluna: „Încă de la fondare, în 1992, avem acordul scris al Muftiatului şi al Secretariatului de Stat pentru Culte. În linia apolitismului fundaţiei noastre, încă de la început avem semnat un protocol de colaborare cu renumita universitate islamică Al-Azhar din Egipt, în baza căruia ne trimite un delegat oficial, care îndeplineşte funcţia de imam. Cheltuielile sale sunt suportate de către statul egiptean, prin ambasada din Bucureşti şi cu înştiinţarea Secretariatului de Stat pentru Culte, a Ministerului Afacerilor Externe.”
“Reprezentanţii Muftiatului cultului musulman din România doresc să sesizeze că în ţara noastră au apărut unele unităţi de cult islamice, nerecunoscute, înfiinţate de anumite fundaţii. ” Aledin Amet, deputat minoritatea turco-tătară
Replica Fundaţiei Taiba
Abu Al-Ola Al-Ghaithi, preşedintele Fundaţiei Taiba: „Prin această serie de declaraţii pe care dl Muftiu le face de multă vreme deja, el nu caută decât să dezbine comunitatea musulmană, să demonstreze că musulmanii nu sunt toţi la fel, cei care ţin de Muftiat sunt bine călăuziţi, iar toţi ceilalţi sunt radicali. Muftiatul doreşte să impună monopol religios asupra comunităţii.
Muftiatul nu este capabil să plătească imami pentru comunitatea din Dobrogea, nu face proiecte de a ajuta săracii de acolo. Rămâne o enigmă unde se duc fondurile primite de la stat după ce ajung la Muftiat şi tot Muftiul încearcă să discrediteze ceea ce fac alte fundaţii. Nu există niciun pericol islamist în România.
Din contră, aceste fundaţii simt că au o mare datorie faţă de români, şi Fundaţia Taiba a dovedit că a fost alături de poporul român în cazul unor probleme (sinistraţi, implicarea în rezolvarea problemei jurnaliştilor răpiţi, ajutorarea cazurilor sociale – indiferent de religia sau de naţionalitatea celor care vin să ceară ajutor, rezolvarea problemelor femeilor românce care vin să ceară ajutorul fundaţiei.
Ginghis Han, acel ”Napoleon al stepelor” cum a fost supranumit, este una din marile figuri ale istoriei mondiale, creatorul unui imens imperiu nomad care se întindea din Coreea până în Polonia. Operațiunile militare ale mongolilor sunt uluitorare. Aceiași cuceritori care, în 1242, îl forțau pe regele Ungariei să fugă pe mare, patruzeci de ani mai târziu supuneau insula Java în Indonezia. Europa de Est și Asia au ajuns să facă parte din același conglomerat politic timp de un secol și jumătate. Lumea întreagă era îngrozită de rapiditatea și brutalitatea cuceririlor mongole care erau întotdeauna însoțite de genocide pe scară largă. Mongolii au creat o adevărată psihoză în țările Europei și au trecut mulți ani pentru ca oamenii să nu mai tremure la amintirea călăreților din est care au însângerat continentul.
Aceste evenimente extraordinare au trebuit explicate. Cum și de ce au avut loc? Primul instinct al epocii respective, dominate de religiozitate, a fost de a vedea devastările mongole ca o teribilă pedeapsă divină pentru păcatele omenirii. Ca Attila cu secole în urmă, Ginghis Han apărea ca biciul lui Dumnezeu menit să-i pedepsească pe oameni. Mongolii nu erau surprinși de victoriile lor impresionante: ei credeau că Marele Han primise o misiune divină de a cuceri lumea, iar cei care i se împotriveau trebuiau distruși. Când Papa Inocențiu al IV-lea a trimis un ambasador la curtea mongolă în 1246 pentru a se plânge de atrocitățile comise de armatele mongole în Polonia și Ungaria, i s-a spus că pedeapsa locuitorilor din acele țări era pe deplin meritată deoarece refuzaseră să i se supună lui Dumnezeu și Hanului; mai mult, dacă Papa însuși dorea să se salveze de la distrugere, el trebuia să vină personal în fața Marelui Han pentru a recunoaște, cu umilință, stăpânirea universală a mongolilor.
Mongolii erau un mister pentru contemporani. Însă după Renaștere, când studiul istoriei a evoluat și s-a sustras influenței Biserici, după ce Montesquieu a inițiat căutarea ”cauzelor generale” ale faptelor din istorie, măreția imperiului mongol a fost atribuită geniului militar al lui Ginghis Han; abilității sale de ”divide et impera” a inamicilor; certurilor dintre opozanții săi; dominației unei zone din inima Asiei de unde putea lovi în orice direcție. Aceste considerente politico-militare au fost reluate ulterior de o analiză sociologică a Mongoliei lui Ginghis Han. În 1911-12, saantul rus B. J. Vladimirtsov a lansat o teorie potrivit căreia în secolul al XII-lea societatea tribală mongolă se afla în proces de decădere și începuse să se contureze un conflict de clasă între nobili – care dețineau marile turme de animale, singura bogăție a populațiilor nomande – și oamenii de rând, mult inferiori și aproape exploatați. Ginghis Han a exploatat conflictele sociale în avantajul său, dar apoi – când a început expansiunea cu ajutorul nu doar al nobililor, ci și al nomazilor de rând – a ignorat diferențele sociale când a creat noi instituții, precum Garda Imperială, în care putea pătrunde oricine.
”Tătarii n-au avut nimic în comun cu maurii. Au cucerit Rusia, dar nu i-au dat nici algebra, nici pe Aristotel.”
Vladimirtsov nu era marxist, iar teoria sa a fost formulată înainte de revoluția din 1917. Istoricii sovietici au preluat-o însă deorece se potrivea normelor marxiste. Rușii au fost mereu interesați de Imperiul Mongol deoarece țara lor a fost pare a acestuia timp de două secole, o experiență amară peste care nu au trecut niciodată complet. Devastate de invazia condusă de Batu între 1237-40, principatele rusești au devenit vasale mongolilor și timp de mulți ani fiecare prinț rus trebuia, odată ajuns pe tron, să călătorească la tabăra mongolă de pe Volga pentru a depune jurământul de vasalitate. Rusia a fost într-un fel smulsă din Europa și forțată să-și întoarcă privirea către Asia. Ulterior, instituțiile politice rusești au păstrat anumite influențe din experiența despotismului mongol. Majoritatea specialiștilor contemporani este de părere că țarismul rusesc a fost modelat mai mult pe baza hanatului mongol și nu a imperiului bizantin. Numele de ”Țar” a fost atribuit mai întâi Hanului, nu liderilor autohtoni. Amărăciunea rușilor cu privire la cucerirea mongolă a fost mereu întârită și de faptul că aceasta a contribuit la rămânerea în urmă a țării, lăsând-o ignorantă, reacționară și semi-asiatică. În plus, mongolii nu au adus – precum arabii și maurii în Spania – niciun beneficiu cultural. După cum spunea Pușkin, ”tătarii n-au avut nimic în comun cu maurii. Au cucerit Rusia, dar nu i-au dat nici algebra, nici pe Aristotel.” Mongolii au rupt Rusia de Europa, rezultatul fiind că Rusia n-a avut acces la înfloritoarea experiență a Renașterii și revoluției științitice. Renașterea culturală și intelectuală a Occidentului a putut avea loc tocmai pentru că țările de aici au scăpat de coșmarul mongol.
Nici în China mongolii nu sunt mai apreciați. Dominația lor aici a fost mai scurtă: Ginghis Han n-a cucerit decât teritoriul de la nord de fluviul Galben, și nu de la chinezi, ci de la popoarele barbare care se stabiliseră acolo. Nepotul lui, faimosul Kubilai, a fost primul mongol care a stăpânit întreaga Chină prin eliminarea, în 1279, a dinastiei Sung ce conducea Sudul Chinei. După cum notează Marco Polo, Kubilai a fost puternic impresionat de civilizația chineză. El a mutat capitala imperială de la Karakoru, în Mongolia, la Khan-Balik, ”Orașul Hanului” aflat în locul Beijingului de azi. El a adoptat vestimentația și manierele chineze și a acorat privilegii clerului budist. Totuși, el n-a învățat niciodată limba chineză și a refuzat să acorde oficialilor chinezi funcții importante în administrație. Chinezii i-au disprețuit mereu pe cuceritori, iar după moartea lui Kubilai, în 1294, regimul mongol a avut de înfruntat numeroase revolte. Acestea au culminat cu o revoltă la nivelul întregii țări, iar în 1368 ultimul împărat mongol a fost alungat, venind la putere dinastia autohtone Ming.
Între timp, celelalte victime ale mongolilor încercau și ele să-și ia revanșa. Până în secolul al XVII-lea, rușii începuseră deja să înainteze către Urali, iar chinezii spre nord, către deșertul Gobi. Rezistența nomazilor mongoli a cedat sub utilizarea armelor de foc pe care aceștia nu le cunoșteau. Rușii și chinezii i-au învins în cele din urmă pe vechii lor stăpâni. Prima șansă a mongolilor de a se sustrage presiunii ruso-chineze a venit odată cu revoluția chineză din 1911. Atunci, cu ajutorul Rusiei țariste, mongolii și-au declarat independența. În 1913, China republicană a recunoscut autonomia, nu și suveranitatea, Mongoliei Exterioare. După revoluția rusă din 1917 și sfărșitul războiului civil, bolșevicii și-au îndreptat atenția către est. Trupele sovietice au ocupat Mongolia sub pretextul de a o apăra de chinezi și de Albi, iar în 1924 a fost proclamată Republica Populară Mongolă. China i-a recunoscut independența abia în 1945. Vechea populație nomadă s-a transformat treptat, sub presiuni sovietice, într-o populație de fermieri și muncitori. Totuși, în republica mongolă de azi trăiește doar o mică parte a vechii rase mongole. Restul de circa două milioane se află în Mongolia Interioară, o provincie autonomă din China.
Ginghis Han în istoriografia contemporană
Istoricii ruși, chinezi și mongoli au reexaminat istoria mongolilor, cuceririle acestora și rolul lui Ginghis Han. Deși comuniștii au distrus multe din bibliotecile aflate în mănăstirile budiste, s-au păstrat totuși materiale documentare ce au putut fi studiate și interpretate, evident în baza normelor rigide ale marxist-leninismului. Un istoric mongol renumit, Yü Yuan-an, a publicat o biografie a lui Ginghis Han în 1955, bazată considerabil pe lucrările lui Vladimirtsov. Astfel, el descrie Mongolia lui Ginghis Han ca un pământ feudal în care vechiul sistem al clanurilor se destrăma, dar în care nu se conturase încă un sentiment național. Succesul lui Ginghis Han s-ar fi datorat dorinței crescânde de unitate a mongolilor, dorinței de a pune capăt conflictelor dintre tribale și de a opri agresiunile străinilor. În Mongolia, Ginghis Han a jucat un rol ”progresist” – termen atât de drag marxiștilor – în sensul că a unificat țara și a adus poporului său arta scrisului și noi instituții. În afara Mongoliei însă, a fost exact opusul: un războinic brutal care a adus nenumărate prejudicii țărilor civilizate.
Într-o altă carte dedicată istoriei mongole, publicată în 1958, Yü Yuan-an abordează problema istoriei cuceririlor mongole de după moartea lui Ginghis Han. Descriind invazia Europei condusă de Batu între anii 1237-1242, el discută motivele retragerii subite a armatelor mongole din centrul Europei. Explicația general acceptată este că moatea marelui han Ogodai, în decembrie 1241, a ridicat problema succesiuni, astfel că Batu a trebuit să se retragă și să revină pe Volga pentru a putea influența alegerea noului Han. Acesta a fost ales abia în 1246 din cauza rivalităților și intrigilor dintre posibilii succesori. Yü Yuan-an argumentează însă că moartea lui Ogodai n-a fost decât un pretext. De fapt, ar fi fost vorba de ”lupta eroică a poporului rus” care-i epuizase pe mongoli într-atât de mult încât aceștia nu mai aveau resursele necesare pentru a înainta către Occident. Astfel, rușii s-au sacrificat pentru a salva Europa. Cât despre China, istoricul mongol este de părere că predecesorii săi s-au purtat acolo ca niște tirani. Chiar și Kubilai este criticat pentru extravaganța sa, pentru irosirea resurselor naturale și pentru favorurile excesive acordate clerului budist. Reputația lui Kubilai, bazată în mare parte pe elogiile ce i le-a adus Marco Polo, ar fi de fapt exagerată. Nepotul și succesorul său, Temür, care a pus capăt războaielor și a redus taxele, a fost un conducător mai bun. În cele din urmă, exploatarea țăranilor – baza națiunii, de către acești nomazi care nu au înțeles niciodată valoarea agriculturii, a ajuns să fie de nesuportat. Apoi, sub dinastia Ming, China eliberată de dominația barbarilor a putut da naștere unei impresionante civilizații.
O astfel de interpretare a plăcut atât rușilor, cât și chinezilor. Însă după 1960, când începe conflictul sino-sovietic, Monglia, cu trecutul și conducătorul ei glorios, a fost atrasă în dispută. Poziția Mongoliei, aflată între cei doi giganți aflați în conflict, a căpătat o foarte mare importanță politică și strategică. Politica Chinei a fost de a și-i atrage pe mongolii ce trăiau în provincia autonomă, de a pune accent pe unitatea acestora și de a scoate Mongolia din orbita URSS-ului. Pe de altă parte, sovieticii căutau să-și întârească dominația asupra Mongoliei, să hrănească sentimentele anti-chineze existente în societatea mongolă și să sublinieze că unificarea poporului mongol – divizat ca și germanii, coreenii și vietnamezii – se putea face doar pornind de la Ulan Bator.
Disputa istoricilor ruși și chinezi a dus la apariția mai multor lucrări despre istoria Mongoliei și despre Ginghis Han, lucru îmbucurător pentru istoriografie. Indiferent de prisma prin care privim lucrurile, nu putem nega anumite merite ce trebuie atribuite lui Ginghis Han. A fost într-adevăr un războnic nemilos, dar a adus China și Europa în legătură directă pentru prima dată în istorie, a facilitat schimbul de bunuri și idei pe o scară nemaivăzută până atunci, și a deschis Asia comerțului internațional. Lumea Veche n-a mai fost la fel după aceea. Rămânerea în urmă a Rusiei, cu toate efectele sale, evoluția culturală spectaculoasă a Occidentului, ascensiunea turcilor otomani și visul Europei de a găsi o rută maritimă spre Extremul Orient, toate acestea sunt consecințe indirecte ale imperialismului mongol.
Răsturnarea regimurilor politice din ţările fostului spaţiu sovietic (URSS şi Europa Centrală şi de Est) în 1989, impropriu şi simplist numită ‘căderea comunismului’, urmată de trecerea acestor ţări la o formă de capitalism care le-a înapoiat din punct de vedere social, iar pe majoritatea le-a făcut colonii ale Uniunii Europene, a fost văzută de neoliberalii triumfalişti ca pe o ‘dovadă’ a biruinţei inevitabile a capitalismului, cea mai ‘bună’ şi mai ‘dreaptă’ dintre toate cele posibile.
‘Analişti’ şi alţi ‘atoatecunoscători’ în ale democraţiei şi economiei de piaţă (dintre care unii preaslăveau înainte vreme conducerea de partid şi de stat) au început să cânte prohodul marxismului şi ale consecinţelor sale fireşti (trecerea la comunism printr-o etapă socialistă), amestecând totul: Marx, Engels, Lenin, Stalin, Mao, Pol-Pot, Ceauşescu, gulaguri, susţinând că ceea ce s-a întâmplat în spaţiul ex-sovietic discalifică orice gândire de stânga. Din păcate, majoritatea partidelor socialiste şi comuniste din Occident au căzut în capcana lipsei de judecată, alegând să facă o serie de compromisuri de neiertat cu capitalismul, devenind mai degrabă partide de centru-dreapta cu tentă socială. În ţările foste socialiste, partidele care se declară de stânga sunt în genere găşti ipocrite care nu au nici o intenţie de a transforma radical societatea, în condiţiile în care predică economia de piaţă, îmbogăţirea personală, integrarea euro-atlantică şi alte forme fără fond, iar munca de decenii a popoarelor respective în construirea economiei naţionale s-a distrus în mare parte. Bogăţia este tentantă pentru orice individ, iar gândirea imediată, consumeristă, a întunecat sfârşitul de secol XX şi începutul secolului XXI. De ce nu s-a dorit o analiză lucidă, obiectivă, a istoriei? De ce s-au repezit aceste popoare să-şi pună capul de bunăvoie în jugul capitalismului globalizat, în dispreţul oricărui ideal de etică şi echitate socială?
Scopul acestui articol nu este acela de a analiza în detaliu istoria de circa 70 de ani (în cazul URSS) sau de 45 de ani (în cazul celorlalte ţări din regiune) a regimurilor politice şi a efectelor pozitive ori negative ale acestora, ci de a puncta doar câteva aspecte esenţiale. Analiza critică este singura în măsură să deschidă căi noi de dezbatere marxistă, capabile în final să ducă la un nou proiect de viitor pentru omenire.
Principalele greşeli ale capitalismului de tip sovietic sunt evidenţiate în diagrama de mai jos, pe care o vom detalia în cele ce urmează:
Caracterul pseudo-imperialist se referă la decizia, în cea mai mare parte imputabilă lui Stalin (dar apoi urmată şi de Hruşciov şi Brejnev), de a impune acest tip de regim politic şi altor ţări aflate în sfera de influenţă a Uniunii Sovietice.
Este adevărat că imperialismul american de după cel de-al doilea război mondial oricum a împărţit lumea în două: ‘partea americană’ şi ‘cealaltă parte’, dar aceasta nu poate justifica din punct de vedere etic forţarea sau trucarea alegerilor din unele ţări (1945-1949), şi nici intervenţia trupelor sovietice în Ungaria (1956) şi Cehoslovacia (1968). Ulterior, Leonid Brejnev a justificat ‘datoria’ Uniunii Sovietice de a interveni prin aşa-numita ‘doctrină a suveranităţii limitate’, enunţată la 13 noiembrie 1969 astfel: ‘Când forţele care sunt ostile socialismului încearcă să direcţioneze dezvoltarea unei ţări socialiste către capitalism, aceasta nu devine numai o problemă a ţării în discuţie, dar şi o problemă şi o preocupare comune a tuturor ţărilor socialiste.’
Spiritul vindicativ s-a manifestat nu doar în excesele de la începuturile regimurilor de democraţie populară, ci chiar de la începuturile puterii sovietelor. Prin ‘vindicativ’ nu ne referim aici la execuţiile după judecăţi sumare, căci acestea sunt până la urmă aspecte inevitabile în orice Revoluţie (vă imaginaţi posibile sute de mii de procese, care ar necesita probabil 20 de ani şi ar consuma resurse pe care nici cele mai dezvoltate ţări nu şi le permit?), ci în inegalităţi inverse celor care sunt combătute.
Astfel, în constituţia sovietică din 1918, deşi prin articolul 3 se statuează ‘anularea completă a diviziunii societăţii în clase’, în aplicarea normelor sale s-a ajuns, printre altele, la următoarea situaţie: soldaţii Armatei Roşii şi partzanii PCUS (bolşevic) primesc o pâine pe zi; lucrătorii şi funcţionarii sovietişti primesc trei sferturi de pâine pe zi; persoanele neprivilegiate primesc jumătate de pâine pe zi; burghezii şi restul persoanelor primesc numai un sfert de pâine pe zi. Considerăm acesta un caz tipic de comportament ‘de răzbunare’.
În spaţiul Europei Centrale şi de Est, caracterul vindicativ s-a putut constata la începutul anilor ‘50 prin interdicţia membrilor familiilor celor consideraţi burghezi sau ‘duşmani ai poporului’ de a urma cursuri universitare sau de a termina liceul (interdicţie ridicată ulterior). Este o realizare deosebită faptul că zeci de mii de tineri proveniţi din familii sărace şi foarte sărace au putut urma gratuit cursurile învăţământului de stat, mulţi devenind ingineri, arhitecţi, medici, profesori, dar acest lucru ar fi trebuit făcut fără a-i pedepsi în mod nemeritat pe alţi tineri a căror unică vină era ‘păcatul’ unui părinte.
Pedepsele exagerat de aspre pentru crime ideologice au inclus, în Uniunea Sovietică din anii ‘30 până în anii ‘60, iar în restul spaţiului socialist din anii ‘50 până în anii ‘60, trimiterea în lagăre de muncă ori la ani de închisoare a celor care făceau afirmaţii defavorabile regimului, sau pur şi simplu spuneau bancuri politice.
Încadrările juridice de genul ‘propagandă împotriva orânduirii de stat’, ‘instigare’, ‘afirmaţii duşmănoase’, ‘defăimarea Uniunii Sovietice’ au fost aplicate cu prea mare uşurinţă şi în genere au condus la pedepse disproporţionat de mari pentru fapte care nu erau altceva decât delicte de opinie, ori cel mult insulte sau atitudini dispreţuitoare.
Este interesant de remarcat că atât critica în presa scrisă, cât şi alte moşteniri leniniste (cum ar fi Noua Politică Economică introdusă în 1921) au fost permise de Stalin până în 1929. Din momentul în care ’s-a strâns şurubul la Kremlin’, atât în Uniunea Sovietică, cât şi ulterior în celelalte ţări socialiste, opiniile considerate critice la adresa regimului sau a reprezentanţilor acestuia au fost considerate delicte extrem de grave.
Unul din defectele majore al regimurilor socialiste de tip sovietic a fost nu numai incapacitatea de a tolera critica, ci şi impulsul de a reprima cu asprime ‘devierile’ considerate duşmănoase. Schimbarea atitudinii faţă de gravitatea delictelor de opinie nu s-a produs imediat după moartea lui Stalin, ci mult mai târziu, spre sfârşitul mandatului lui Hruşciov. Începând cu anii ‘60, în mod practic nu s-a mai făcut puşcărie pentru afirmaţii critice ori bancuri politice.
Sacrosanctizarea funcţiei de secretar general sau de prim-secretar a fost un fenomen generalizat, chiar dacă cele mai nefaste manifestări ale sale au fost cele impersonate de Iosif Vissarionovici Stalin şi Nicolae Ceauşescu. În momentul în care secretarul general era deţinătorul ‘adevărului absolut’, politica partidului şi a statului se subordona toanelor personale ale acestui conducător, chiar şi în perioadele în care o ţară socialistă ori alta deţinea în mod oficial o funcţie de preşedinte ocupată de o altă persoană.
Desigur, consolidarea exagerată a puterii în mâinile unui secretar general de partid (să nu uităm că pentru prima oară Lenin l-a gratulat cu această funcţie pe Stalin!) a fost posibilă numai şi numai prin slugărnicia unei camarile şi a unei armate de lingăi, care au propagat încetul cu încetul slugărnicia în jos, la nivelurile ierarhice inferioare, până când sistemul de putere s-a transformat într-unul faraonic.
Este mai puţin important faptul că unii prim-secretari nu au abuzat în mod exagerat de puterea astfel dobândită (dimpotrivă, Alexander Dubcek şi Mihail Gorbaciov au folosit-o în scopuri nobile, iar Janos Kadar, deşi responsabil de moartea lui Imre Nagy, este privit retrospectiv ca un lider moderat). Greşeala a fost că aparatul birocratic de partid şi de stat a permis ca acest lucru să se întâmple.
Concentrarea puterii în mâinile unei singure persoane a fost, în fiecare ţară în parte, o urmare a copierii modelului Moscovei. Lenin însuşi a fost nemulţumit de creşterea birocraţiei de partid în condiţiile unei mediocrităţi absolute a majorităţii celor cu funcţii de răspundere, dar nu a avut mintea suficient de limpede pentru a prevedea ascensiunea lui Stalin şi absolutismul acestuia. Troţki în schimb, care a considerat încă din 1924 că birocratizarea Uniunii Sovietice ‘a trădat revoluţia’, a trăit-o pe propria-i piele: demis din funcţiile oficiale în 1925-26, exilat în stepele Asiei în 1928, expulzat în 1929, asasinat în 1940. Lui Troţki i se atribuie următoarea spusă: ‘Metoda lui Lenin duce la următoarele: mai întâi, organizaţia de partid se substituie Partidului ca un întreg; apoi, Comitetul Central se substituie organizaţiei de partid; iar în final, un singur dictator se substituie Comitetului Central: Stalin.’
Mai micii sau mai marii dictatori din ţările socialismului de tip sovietic au urmat aceeaşi cale. Al nostru, deşi considerat iniţial ca fiind ‘mai liberal’ (pentru independenţa faţă de Moscova şi pentru reuşitele pe planul politicii externe), s-a dovedit a fi până la urmă cel mai dăunător din regiune — deşi revista americană TIME îl lăudase în 1966, printre altele, pentru… modestie şi lipsa cultului personalităţii!
Epurările impuse de un singur om duc imediat cu gândul la Marea Teroare stalinistă din 1937-1938, când 680000 de oameni au primit pedeapsa capitală, iar mulţi alţii au fost trimişi în lagăre de muncă. Faimoasele ‘Procese de la Moscova’ din anii 1936-1938 au forţat false confesiuni din partea unor nume de frunte din aparatul de partid şi de stat. Nu este neobişnuit ca o Revoluţie să-şi ‘devoreze revoluţionarii’, dar astfel de epurări, survenite la zeci de ani de la revoluţie, nu sunt altceva decât o măsură a încercării unui lider de partid şi de stat de a-şi consolida poziţia prin eliminarea oricărei critici şi competiţii din sânul aceluiaşi aparat politic. Aceste crime politice au fost denunţate în cazul URSS de Nichita Hruşciov în celebrul discurs secret de la Congresul al XX-lea al PCUS din februarie 1956 (făcut public o lună mai târziu). Reabilitarea unora dintre victime s-a făcut în perioada 1954-1957, dar pentru altele a continuat până spre 1988.
Astfel de procese-mascaradă în care victima, cel mai adesea un membru marcant de partid, îşi mărturisea ‘uneltirile contrarevoluiţionare’ au avut loc mai târziu şi în alte ţări. În România, cel mai cunoscut caz este cel al lui Lucreţiu Pătrăşcanu (arestat în 1948, executat în 1954, reabilitat în 1968), dar cazuri similare s-au petrecut şi în Cehoslovacia (1951-52).
Inconstanţa noţiunilor de bine şi rău a fost una din cauzele pedepselor exagerat de aspre pentru crime ideologice, a epurărilor impuse de un singur om, şi a altor nenorociri survenite ‘pe neaşteptate’. Cum să fii un cetăţean ori un membru de partid model, când ‘limitele binelui’ sunt mişcătoare? Cum să previi o pedeapsă atunci când nu o vezi venind? De ce un fapt, un concept, o idee ori un curent de gândire care ieri erau acceptate astăzi sunt duşmănoase?
Fireşte, s-a întâmplat şi pe dos. Dacă jazz-ul era considerat decadent ori subversiv în Uniunea Sovietică a anilor ‘30, în România anilor ‘50 ori în Cuba lui 1959, mai târziu gândirea îngustă a aparatchik-ilor constipaţi s-a mai relaxat, iar ţările socialiste s-au deschis spre concepte ale culturii occidentale (ca o ironie, jazz-ul a fost în mod tradiţional muzica negrilor oprimaţi, nicidecum a imperialismului capitalist).
Ce trebuia crezut despre Tito: era el un ‘călău imperialist’ sau un conducător al unei republici socialiste prietene? Răspunsul nu putea fi dat fără o consultare prealabilă a calendarului…
Noţiunile de ‘bine’ (‘acceptat’) şi ‘rău’ (‘duşmănos’) au putut suferi schimbări bruşte, radicale, şi imprevizibile datorită altor defecte ale organizării sistemului din socialismul de tip sovietic, inclusiv următorul…
Cenzura, lipsa dezbaterilor neîngrădite a fost unul dintre aspectele excesului de precauţie cu consecinţe antidemocratice semnificative. Ca şi în cazul pedepselor exagerate pentru simple afirmaţii (sau pentru bancuri politice), aparatele de partid din aceste ţări nu au făcut diferenţa între ‘a spune’ şi ‘a face’.
Chiar şi în condiţiile în care socialismul este o lungă etapă tranzitorie între capitalism şi comunism, şi chiar şi în situaţia existenţei unor duşmani externi şi interni, şi chiar şi în condiţiile nefericite ale subordonării faţă de ‘fratele mai mare, Uniunea Sovietică’, atâta vreme cât existau anumite categorii de dezbateri critice în cadrul şedinţelor de partid şi în presă, limitarea acestora a fost excesivă.
Lipsa dezbaterilor neîngrădite în cadrul partidului a fost o greşeală istorică, şi nu avem îndeajuns spaţiu pentru a o comenta. Cu excepţia unor perioade precum Primăvara de la Praga sau Glasnost-ul lui Gorbaciov, sfera de libertate în privinţa democraţiei interne de partid a fost foarte limitată, deşi variabilă de la ţară la ţară şi de la an la an. Atât în cadrul discuţiilor interne în partid, cât şi în mass-media, criticile care să nu poată fi interpretate ca punând la îndoială justeţea politicii oficiale au fost permise în anumite limite, dar aceste limite nu au fost trasate în mod just.
Înţelegem că exista o teamă de a pune în discuţie aservirea faţă de Uniunea Sovietică (pseudo-imperialismul) sau caracterul sacrosanct al secretarului general, dar cu toate acestea, se puteau permite discuţii şi dezbateri care ar fi condus în final la decizii mai corecte, precum şi la o încredere mai mare a populaţiei în sistem.
Câteva cazuri mai aparte: declaraţia lui Ceauşescu din 1977 cu privire la desfiinţarea cenzurii nu a însemnat în realitate decât mutarea răspunderii pentru ‘filtrarea’ informaţiilor şi a creaţiilor artistice la nivele inferioare, locale. Republica Democrată Germană a fost singurul stat socialist care nu a beneficiat niciodată de un serviciu de cenzură: ‘filtrarea’ era asigurată de autocenzură şi de aprobarea redactorului-şef, a redactorului ori a responsabilului de număr, etc. Chiar şi aşa, au existat numere din publicaţii, ori cărţi care au fost date la topit ca urmare a unor ’scăpări nesănătoase’.
Cuba a fost întotdeauna un caz deosebit. Acest lucru s-a putut constata încă o dată pe durata primei ‘Perioade Speciale pe Timp de Pace’, începută în 1991, ca urmare a destrămării URSS şi a desfiinţării CAER (Cuba pare a fi intrat azi într-o a doua perioadă specială, ca urmare a crizei economice mondiale). Penuria de alimente a condus la nemulţumire, însă situaţia a fost discutată în mod deschis de Fidel Castro şi de ceilalţi membri ai conducerii de partid şi de stat. Şi astăzi, în Cuba există un grad relativ ridicat al libertăţii de expresie, astfel încât dezbateri libere au loc în colectivele de oameni ai muncii, nimeni nu este arestat doar pentru că a exprimat o opinie critică, iar organele securităţii statului dau dovadă de o flexibilitate deosebită în aprecierea periculozităţii unei manifestări de orice fel.
Fireşte, un anumit grad de cenzură există şi în Cuba de astăzi, chiar dacă nu se pleacă neapărat de la ideea rigidă potrivit căreia ‘cetăţeanul de rând nu are un nivel politic suficient de ridicat pentru a putea interpreta corect această ştire’ (cum se întâmpla în România socialistă: de pildă, în timpul războiului din Vietnam, datele despre situaţia reală de pe front puteau fi citite numai în Buletinele Agerpres ‘de uz intern’). Unele aprecieri critice pot fi suprimate de conducătorul unei publicaţii pentru simplul fapt că se consideră a fi dăunătoare, exagerate, sau pur şi simplu neavenite.
Oricum, limitele bunului-simţ şi ale aspectelor practice care justifică un anumit grad de cenzură au fost depăşite cu mult în socialismul de tip sovietic.
În plus, toate abuzurile existente într-o măsură mai mare sau mai mică în sistemele Ministerului de Interne şi ale Ministerului de Justiţie au fost posibile tocmai datorită lipsei de transparenţă de care s-a făcut vinovată cenzura!
Lipsa libertăţii de circulaţie în afara graniţelor a fost poate cel mai frustrant aspect al vieţii curente în ţările socialismului de tip sovietic, şi aceasta nu pentru că ar fi existat chiar atâţia cetăţeni dornici de turism extern, ci pentru că această restricţie nu îşi găseşte nici o justificare în teoria marxistă!
Fireşte, socialismul de tip sovietic a apărut exact în distonanţă cu previziunea marxistă: el nu a apărut în mod natural în ţările cele mai dezvoltate din punct de vedere economic, ci el a fost impus în ţări sărace, cu o economie subdezvoltată! În aceste condiţii, fireşte că bunăstarea promisă (pentru când se va fi ajuns în comunism) nu putea fi atinsă în doar câţiva ani sau câteva zeci de ani, iar la această situaţie se adăugau erori de decizie, erori de management economic, precum şi abuzuri, ceea ce făcea foarte plauzibil scenariul în care, dacă graniţele ar fi fost complet deschise pe sensul ieşire, un număr îngrijorător de mare de cetăţeni ar fi dat bir cu fugiţii!
De altfel, acest fenomen nedorit se întâmplă chiar acum, în România capitalistă, membră a Uniunii Sovietice Europene cu Sovietul Suprem la Bruxelles. Milioane de români au plecat din ţară ca să muncească în străinătate, astfel încât România au rămas mai mult pensionari şi copii! Cine să creeze avuţia naţională? Din ce bani să fie plătite pensiile unor oameni care au contribuit vreme de zeci de ani la construirea unei ţări astăzi pe jumătate jefuite? Cum să poţi asigura o structură demografică sănătoasă, capabilă de a menţine România în limitele dezvoltării, nu în cele ale agoniei?
Justificările oficiale ale închiderii graniţelor au fost mai degrabă evazive decât reale. Fireşte, în orice stat din lume ai nevoie ca un organ al administraţiei publice de stat să îţi elibereze un paşaport ca să poţi părăsi teritoriul în mod controlat, chiar dacă nu intenţionezi să te mai întorci vreodată. Evident, orice stat îşi ia măsuri de precauţie, evaluează riscul de a nu te mai întoarce, verifică dacă nu ai datorii neonorate, dacă nu eşti căutat de poliţie, ş.a.m.d. Se mai poate obiecta că într-o economie socialistă planificată, nu poţi pur şi simplu să pleci, poate aveai un rol la locul tău de muncă, etc.
Cu toate acestea, în Republica Socialistă Federativă Iugoslavia, a fost posibil. Mulţi cetăţeni iugoslavi plecau, adesea chiar la muncă, în Germania şi Austria… şi se întorceau acasă, în Iugoslavia! ‘Călăul Tito’ a fost un lider inteligent: şi-a dat seama că, în absenţa oricăror represalii, oamenii vor prefera să se întoarcă acasă (cu agoniseala lor, dacă salariile dintr-o ţară occidentală sunt mai mari), iar cei care nu… ducă-se învârtindu-se!
Această libertate în condiţiile unui socialism luminat a permis fostei Iugoslavii să devină cea mai mare putere economică din zonă, spre spaima Germaniei, care a fost nespus de fericită după 1990 să sprijine pe ascuns mişcările naţionaliste din Iugoslavia, contribuind astfel la destrămarea acesteia — Germania a fost primul stat occidental care a recunoscut independenţa Croaţiei şi a Sloveniei (s-au demascat!).
Rămâne ca element de reflecţie numărul de 190 de est-germani împuşcaţi mortal la Zidul Berlinului, la care se adaugă cca. alţi 400 de-a lungul graniţei cu RFG…
O consecinţă combinată a cenzurii şi a închiderii graniţelor, cu manifestări mai vizibile în România şi în URSS decât în alte ţări socialiste, o constituie… dispariţia unor nume, ori chiar rescrierea istoriei! De îndată ce o persoană pleca, ‘defecta’, nu mai era socialistă, automat devenea un caz aparte de trădător: numele îi era şters din cărţi ori dicţionare (cu unele excepţii), lucrările îi dispăreau din biblioteci sau muzee, se făceau eforturi ridicole pentru a nega faptul că acea persoană a existat şi a însemnat ceva pentru acea cultură!
Fără doar şi poate, ar fi fost mult mai simplu şi mai onest să se recurgă la reacţii de genul: ‘Tovarăşul (sau tovarăşa) X a avut contribuţii interesante din punct de vedere literar-artistic, din păcate s-a lăsat ademenit de mirajul occidentului şi a părăsit drumul socialismului. O parte a operelor sale rămâne de relevanţă pentru cultura noastă, în ciuda caracterului moral discutabil al autorului.’ În absenţa unei astfel de reacţii raţionale, se obţine încă o manifestare a inconstanţei binelui şi răului, a caracterului schimbător al ‘adevărului’.
Cu toate cele menţionate anterior, au existat în ţările socialismului de tip sovietic şi o serie de elemente pozitive ale evoluţiei acestora. Vom încerca să enumerăm pe scurt şi câteva reuşite ale socialismului de tip sovietic.
Dezvoltarea pe principiul necesităţii sociale, nu a profitului. Cel mai adesea, se compară dezvoltarea economică mai modestă din ţările socialismului de tip sovietic în 1989 cu situaţia celor mai dezvoltate state capitaliste, dar se uită două aspecte fundamentale: nivelul de sărăcie de la care au plecat ţările socialiste (Rusia se găsea practic în feudalism!), şi faptul că ‘marile puteri’ au fost în majoritatea lor imperii coloniale!
Managementul centralizat a fost departe de a fi perfect, dar cu toate acestea, dezvoltarea socială şi economică a ţărilor socialiste a fost, vreme de decenii, extraordinară, chiar dacă unii nu vor să recunoască acest lucru. Chiar şi în Uniunea Sovietică, deceniul 1917-1926 a însemnat un imens salt înainte, anul 1926 fiind unul de referinţă şi pentru mai târziu — în 1954, deşi industria se dezvoltase foarte mult, zootehnia se afla sub nivelul celei din 1926, iar în 1963 URSS a fost nevoită să importe cereale din Canada, SUA şi România.
În România, în anii 1960 se puteau deja constata schimbări radicale: dezvoltare industrială pe toate planurile (de la industria uşoară la cea grea, trecând prin fabrici de medicamente), electrificare accelerată (baraje, hidrocentrale, termocentrale), construirea de cartiere întregi de locuinţe (în perioada 1951-1989 s-au construit aproape 3 milioane de apartamente; cartierele Griviţei, Bucureştii Noi, Titan, Balta Albă, Berceni, Floreasca, Drumul Taberei au fost construite practic în anii ‘60, ca şi o serie de cinematografe, teatre, case de cultură, Circul de Stat, Institutul Politehnic Bucureşti, Complexul Expoziţional), creşterea fără precedent a numărului de unităţi de învăţământ şi spitaliceşti (chiar dacă situaţia acestora se va înrăutăţi dramatic în anii ‘80), dezvoltarea reţelei rutiere naţionale (în acei ani s-au construit drumurile naţionale pe care mergem şi astăzi, România fiind la nivelul lui 1969 la nivelul unor ţări ca Franţa şi Italia, cu excepţia lipsei de autostrăzi; de altfel, în 1969 se stabiliseră deja cei 3200 de km de autostrăzi care ar fi urmat să fie construite, păcat că acest lucru nu s-a mai întâmplat), ş.a.m.d. Ulterior, industria României s-a diversificat în multe oraşe ale ţării (prea multe pentru a le mai numi, erau zeci şi zeci de centre industriale; astăzi, majoritatea lor sunt oraşe moarte), şi au apărut platforme industriale bucureştene high-tech precum Pipera şi Băneasa (astăzi, cele 3 fabrici de componente electronice, fabrica de calculatoare electronice care fabricase minicalculatoarele CORAL mai performante decât PDP-urile originale americane, şi altele asemenea au fost falimentate), dar şi o serie de combinate siderurgice, fabrici de ciment care au umplut de ciment tot Orientul Mijlociu (astăzi, cumpărate de francezi şi nemţi, ca să producă sub nume străin un ciment mult mai scump), etc. etc.
Să nu uităm agricultura. În ciuda exceselor din perioada colectivizării forţate, modernizarea agriculturii a fost indiscutabilă: mecanizare, sisteme de irigaţii, metode moderne în zootehnie, etc. etc.
Dezvoltarea staţiunilor balneo-climaterice şi a litoralului românesc merită de asemenea menţionată. Din anii ‘60 până în anii ‘80, staţiuni precum Neptun-Olimp şi Mamaia au fost destinaţii preferate ale turiştilor occidentali, şi în acelaşi timp, sute de mii de români îşi petreceau anual concediul ‘la mare’.
Toate acestea au fost posibile într-un timp mult mai scurt decât în situaţia în care deciziile ar fi fost lăsate ‘libere’ în mâinile capitalului. Puteţi vedea cum astăzi, când România este o colonie de rang doi a Uniunii Europene (‘ni s-au’ şi ‘ne-am’ falimentat mai toate fabricile, iar acum vin Occidentalii să ne înveţe să facem cuie şi ligheane de plastic, de parcă am fi urangutani căzuţi ieri din bananier!), cum suntem agresaţi de reclame cu privire la ‘excepţionalitatea’ unui detergent faţă de altul (toţi fiind la fel de proşti), şi ni se predică ‘genialitatea’ unor înălbitori pe bază de hipoclorit de sodiu, de potasiu sau de calciu (altminteri, în fabricaţie curentă în Franţa anilor 1900 ca ‘eau de Javel’), la care se adaugă cireaşa de pe tort, cei pe bază de peroxid — asta când nu ni se dă de înţeles că o oarecare napolitană sau gumă de mestecat ar fi la fel de revoluţionare ca primii paşi ai omului pe Lună!
Cum ar fi fost România în 1989 dacă am fi rămas debuşeul Europei Occidentale în toată această perioadă? Vi se pare că Grecia capitalistă are vreun nivel de dezvoltare notabil? Fără milioanele de turişti care vin să admire vestigii milenare, grecii ar face foamea la greu!
Românii care n-au apucat să trăiască anii de dinainte de 1980 nu sunt conştienţi de dezvoltarea economică avută, şi de nivelul de trai care a crescut în mod constant până la un punct.
Nu-i mai puţin adevărat că anii 1970 au dus la o anumită stagnare economică în ţările blocului sovietic, în parte datorită şocului petrolier din 1973-74, în parte datorită creşterii datoriei externe (industrializarea accelerată a costat), şi mai apoi şi ca urmare a unor decizii economice eronate — la noi, încăpăţânarea lui Ceauşescu de a ne plăti integral datoria externă în anii ‘80 a fost suprema tâmpenie.
Totuşi, majoritatea cetăţenilor dispuneau în 1980 de electrocasnice şi electronice la un nivel comparabil cu ţările dezvoltate, iar prin schimburi economice frăţeşti, produse ale industriilor poloneză (Unitra), cehoslovacă (Tesla), sovietică (VEF şi multe alte mărci), germană (RFT, Ziphona) au venit să completeze oferta naţională. Până la reducerea nebunească a timpului de emisie a TVR, timpul însumat de emisie zilnică al celor 2 programe ale acesteia era, prin 1978, egal cu timpul de emisie însumat al celor 2 canale de televiziune pe care le avea Franţa în 1968!
Fireşte, anii ‘80 au fost dificili pentru majoritatea românilor, dar aceasta este o altă discuţie — penuria de alimente, piaţa neagră, întreruperile de electricitate, lipsa de căldură…
Eliminarea inutilului, frivolului şi dăunătorului din prim-planul vieţii sociale.Singurul element pozitiv al cenzurii a fost că s-au eliminat jegurile care astăzi se pot vedea la orice chioşc de ziare: sute de publicaţii cu ţâţe pe copertă şi cu ‘povestiri cutremurătoare din viaţa vedetelor’ în interior. În anii ‘60-’70 s-au tipărit sute de mii de titluri de carte, în tiraje de până la 100000 de exemplare pe titlu şi pe ediţie (foarte multe traduceri din literatura occidentală!), iar acele cărţi chiar se vindeau, erau căutate, se citeau. Reviste precum ‘Ştiinţă şi Tehnică’, ‘Tehnium’ sau ‘Cinema’ se publicau pentru că umpleau o nevoie a cetăţenilor, nu pentru că jumătate din pagini ar fi fost pline cu reclame la te miri ce produse care să susţină costurile de producţie şi distribuţie — da, în acea vreme cei câţiva lei plătiţi pe un exemplar chiar acopereau costurile!
Tineretul acelor vremuri putea găsi o sumedenie de lecturi interesante şi motivante, elemente care să-i trezească interesul şi să-l direcţioneze spre viitor. Astăzi, în această lipsă totală de busolă, probabil că mai toţi doresc să lucreze în publicitate ori să devină oameni de afaceri.
Eradicarea analfabetismului şi răspândirea educaţiei în rândul maselor. Programul de alfabetizare a fost o reuşită certă a acelor ani, o dovadă a faptului că acolo unde există voinţă politică şi o direcţionare a eforturilor şi a resurselor în acest scop, chiar se poate. S-au adăugat la eforturile propriu-zise măruri precum turnee teatrale la sate, înfiinţarea de biblioteci comunale şi cămine culturale, ‘Cartea prin poştă’, bibliobuze.
Gratuitate în sănătate şi educaţie. Acesta a fost încă unul din pilonii dezvoltării socialiste. Învăţământul universal şi gratuit a permis multora să-şi depăşească condiţia din care cel mai probabil că n-ar fi ieşit altfel. Asistenţa medicală şi sănătatea s-au îmbunătăţit simţitor în anii ‘60-’70, mai puţin însă după interzicerea avortului la cerere (mijloacele contraceptive s-au făcut tot mai rare după aceea).
Problema, în cazul României, a fost oprirea investiţiilor în sănătate în a doua jumătate a anilor ‘70, cu efecte deosebit de negative. România a fost de altfel singura ţară din blocul sovietic în care s-a decis, într-un mod absolut de neînţeles (să ne spună doctorul Oprescu: oare cum de nu s-a găsit absolut nimeni care să lupte pentru o decizie raţională?), înlocuirea ambulanţelor de tip dubă (‘TV’-urile atât de populare în anii ‘60) cu coşciugele umblătoare în care nu se putea acorda asistenţă medicală, acele ‘Dacia break’, singurele ‘Salvări’ ale anilor ‘80!
Egalitatea în drepturi între sexe, etnii şi naţionalităţi. Adevărata egalitate între sexe s-a născut în ţările socialiste, nu cred că mai trebuie demonstrat acest lucru. Ştiaţi de pildă că, într-o ţară precum Franţa, până la legea din 13 iulie 1965, femeile aveau nevoie de acordul soţului (sau al tatălui, dacă erau nemăritate) pentru a-şi alege o profesiune sau pentru a deschide un cont bancar?
O relativă echitate socială şi etică a veniturilor — bazate pe cantitatea, calitatea şi importanţa socială a muncii prestate. Alt principiu de bază al socialismului. Nivelul salariului nominal varia la un moment dat într-o plajă de la 1x la 12x, nu ca în capitalism, unde unii indivizi pot câştiga milioane şi milioane pe lună sau chiar pe zi, eventual nefăcând nimic util, dar beneficiind de privilegiul de a deţine (sau a fi moştenit) mijloace de producţie sau valori imobiliare.
Ocuparea integrală a forţei de muncă, asigurarea unui loc de muncă. Un aspect deosebit de important, şi un drept fundamental al omului: acela de a putea munci în vederea asigurării celor necesare unui trai decent.
Posibilitatea cetăţeanului de a-şi planifica viitorul. Aceasta este legată de siguranţa faptului de a şti că şi mâine vei fi util societăţii, că vei avea un loc de muncă şi un venit pe care să te poţi baza, că îţi poţi întemeia o familie fără teama că te poţi trezi şomer şi în stradă. Majoritatea cetăţenilor erau chiriaşi ‘la stat’ pe sume simbolice (aceasta este valabil şi astăzi în Cuba, unde nimeni nu poate deţine o locuinţă, ci o poate numai folosi sau schimba cu alta, dar se poate lăsa moştenire ‘repartiţia’, acolo unde se justifică), dar s-au construit şi locuinţe care s-au vândut populaţiei (la sfârşitul anilor ‘60 şi apoi în anii ‘80). Creditele se puteau face la aşa-numitele Case de Ajutor Reciproc, cu dobândă practic nulă.
Spaţiul nu permite detalierea aspectelor menţionate. Cititorii în vârstă de cel puţin 40 de ani ar trebui să poată avea şi amintiri plăcute, nu doar pe cele ale anilor ‘80. Nedispunând de imagini de arhivă cu realităţile româneşti, vom prezenta câteva colecţii de fotografii referitoare la ‘vecinul de la Răsărit’: URSS în anii ‘50 – URSS în anii ‘60 – Moscova în 1967 – URSS în anii ‘70, partea I – URSS în anii ‘70, partea a II-a – URSS în anii ‘70, partea a III-a – Moscova în anii ‘80 – URSS la sfârşitul anilor ‘80 (deja mai puţin romantic).
Senatorul PSD Sergiu Nicolaescu face o dezvaluire extrem de interesanta in ceea ce-l priveste pe tatal lui Traian Basescu, a carui biografie este extrem de putin cunoscuta.
Regizorul afirma ca a fost coleg cu Dumitru Basescu la Scoala de Ofiteri de Marina, unde acesta din urma fusese admis gratie Partidului Comunist, relateaza inpolitics.ro.
Sergiu Nicolaescu a povestit ca tatal actualului presedinte a facut parte din randul muncitorilor pe care puterea comunista i-a bagat la Scoala de Ofiteri, pe baza de dosar. “Tatal meu a fost inchis pe 5 ianuarie 1948. Eu eram atunci la Scoala de Ofiteri de Marina. Am dat examen la Sibiu. Atunci toate scolile dadeau examen la Sibiu. Iar la urma, la Sibiu, din septembrie pana in decembrie, am facut un curs comun de politica. Faceam instructii si politica. Acolo am fost coleg cu mai multi, printre care generalul Victor Stanculescu, generalul Vasile Milea si tatal lui Basescu”, a povestit regizorul, in varsta de 77 de ani, intr-un interviu pentru inpolitics.ro.
“Eu intrasem cu media 10 si eram primul pe lista. Unii nu aveau nici macar liceul, iar altii facusera vreo patru clase, dar au iesit ofiteri. Ei ma cunosc, dar eu nu-i cunosc pe toti. Erau unii cu care faceam cursuri noi, dupa-amiaza si seara. Facusera cateva clase si au iesit ofiteri. Partidul a vrut sa bage cat mai multi muncitori. Erau si elevi foarte buni, dar au bagat multa muncitorime. Tatal lui Basescu era unul dintre ei”, si-a amintit Sergiu Nicolescu.
“Monumentului Rezistentei Anticomuniste din zona Vladeasa a Muntilor Apuseni”a fost inaugurat, duminica, la Huedin in prezenta autoritatilor locale, a reprezentantilor bisericilor ortodoxe, greco-catolice si calvine, a mediului academic clujean si a conducerii Asociatiei Fostilor Detinuti Politici.
Monumentul a fost ridicat in centrul orasului, vizavi de cladirea fostei unitati militare de vinatori de munte. Acesta este realizat din marmura pe care sint gravate numele a 20 de luptatori anticomunisti din zona de nord-vest a muntilor Apuseni. Numarul victimelor Securitatii este insa mult mai mare, iar locurile unde au fost ingropate nu sint cunoscute toate.
Ridicarea monumentului a fost sponsorizata de Gavril Dejeu, fost ministru al Internelor, al carui frate, dr. Alexandru Dejeu, a fost executat in anul 1958, alaturi de medicul Iosif Gheorghe Capota, lider taranist, pe cind se aflau in Penitenciarul Gherla.
In contextul festivitatii de dezvelire a monumentului, Gavril Dejeu a subliniat rolul pe care membrii grupurilor de rezistenta din zona Huedinului l-au avut in lupta impotriva regimului comunist.
“Rezistenta lor, fie si simbolica, intretinea speranta de schimbare a regimului opresor’’, a spus Dejeu. El si-a exprimat insa regretul ca la manifestare nu au luat parte mai multi tineri, precizind ca evenimentul dedicat memoriei luptatorilro anticomunisti “se adreseaza tinerilor care sint datori sa cunoasca istoria recenta a poporului roman’’.
In zona Huedinului au activat trei grupuri de rezistenta si anume: Capota-Dejeu; “Cruce si Spada”sau “Potra-Gheorghiu”, si Grupul “Åžusman’’. Desi aveau acelasi dusman si activau cam in aceeasi zona geografica centrata in zona Huedinului, aceste grupuri au avut orientari diferite precum si un mod de actiune/manifestare deosebit. “Aceste grupari au aparut in contextul comunizarii Romaniei in spatiul geografic depresionar si premontan din jurul Huedinului ai carui locuitori au trecut prin clipe grele in urma cedarii Ardealului de Nord in anul 1940. Zona in cauza a fost practic rupta in doua, fapt ce a generat o solidaritate fireasca de o parte si de alta a granitei nedrepte. S-a format asadar o predispozitie la rezistenta care s-a intarit pe fondul incercarii comunistilor de a controla total zona. De mentionat este faptul ca zona era de fapt un spatiu majoritar romanesc, insa din punct de vedere religios, dominau greco-catolicii, astfel ca putem surprinde si o latura religioasa a acestei rezistente’’, spune istoricul Horea Matis.
In zona Huedin s-a inregistrat, pe linga aceasta rezistenta anticomunista armata, si o revolta a motilor in iunie 1951 si care este strins legata de luarea unor drepturi privind exploatarea si comercializarea materialului lemnos.
Istoricul Horea Matis sustine ca Grupul “Capota-Dejeu” nu a fost un grup in adevaratul sens al cuvintului, desi erau implicate mai multe persoane in jurul lui Iosif Capota si al lui Alexandru Dejeu. Acest “grup” a activat intre anii 1947-1957. “Vectorii grupului erau bine cunoscuti in zona Huedinului si se bucurau de notorietate intrucit erau medici (in general e folosit termenul de “doctori”). Iosif Capota era medic veterinar, iar Alexandru Dejeu era medic uman’’, sustine Matis.
Iosif Capota a facut parte din Partidul National Å¢aranesc (I. Maniu) din partea caruia a si candidat la alegerile din noiembrie 1946. Apartenenta politica a doctorului Capota si influenta pe care acesta o avea in zona Huedinului l-a adus in conflict cu autoritatile comuniste, astfel ca, dupa alegeri, a fost nevoit sa paraseasca Huedinul pentru a nu fi arestat. Iosif Capota a devenit astfel “fugar”, iar parintii lui, Gheorghe si Susana Capota, sotia Elena si fiicele Adriana si Marioara au fost cu totii deportati in Baragan (1952-1956), iar proprietatile lor nationalizate. In perioada cind a fost fugar, Iosif Capota (1946-1957) a avut legaturi cu mai multe persoane printre care si Alexandru Dejeu.
Alexandru Dejeu era originar din Poieni. Dupa terminarea studiilor de medicina a fost repartizat ca medic de circumscriptie in Calatele, iar apoi in Margau, Silivasu de Cimpie (judetul Mures) si Dragu (judetul Salaj). Ca si Iosif Capota, si Alexandru Dejeu a fost membru activ al P.N.Å¢. (Maniu) in campania electorala din noiembrie 1946. Spre deosebire de Iosif Capota, Alexandru Dejeu nu a fugit, fiind mai putin in vizorul autoritatilor comuniste. El a avut legatura permanenta cu Alexandru Dejeu.
Grupul “Capota-Dejeu” s-a caracterizat prin actiuni discrete, fiind format de fapt din doua subgrupuri ce activau in jurul lui Iosif Capota la Braisor si Hodis si in jurul lui Alexandru Dejeu in Dragu. Grupul a redactat si difuzat mai multe materiale si manifeste anticomuniste atacind astfel atit sistemul cit si actele acestuia, cum ar fi desfiintarea Bisericii Romane Unite cu Roma, colectivizarea si nationalizarile. Aceste materiale au fost redactate cu precadere de Iosif Capota cu ajutorul unei masini de scris, iar materialul astfel obtinut era difuzat de cei care formau grupul si care nu stateau ascunsi intrucit autoritatile nu ii cunosteau. Desi erau inarmati, membrii acestui grup au avut o atitudine non-violenta, astfel ca nu putem incadra grupul in rindul celor paramilitare.
Dupa mai bine de 10 ani de activitate clandestina, in luna decembrie 1957, doctorul Iosif Capota a fost arestat de catre autoritati datorita complicitatii unor localnici.
Arestarea lui Iosif Capota a avut loc in noaptea de 6)7 decembrie 1957 in casa lui Ioan Bortig din Braisor. In seara zilei de 7 decembrie 1957 a fost arestat si Alexandru Dejeu de la domiciliul sau din Cluj. Au urmat arestari in rindul localnicilor care erau considerati colaboratori ai celor doi doctori, exercitindu-se astfel si o presiune asupra populatiei locale de a se inscrie in C.A.P.
In lunile mai-iunie 1958, la Tribunalul Militar Cluj s-a desfasurat procesul lotului “Capota-Dejeu”. Iosif Capota si Alexandru Dejeu au fost condamnati la moarte si executati in luna septembrie 1958, la Penitenciarul Gherla.
Al doilea grup, cunoscut sub numele de “Cruce si Spada” sau “Potra-Gheorghiu”, dupa numele conducatorilor, a fost initiat de Gheorghe Gheorghiu Marasesti, care era de orientare legionar si care a incercat sa imprime aceasta orientare intregului grup. Organizatia “Cruce si Spada” a fost infiintata de fapt de Gheorghe Gheorghiu impreuna cu Gavrila Fortu in primavara anului 1948, in zona Muntilor Apuseni, deoarece il cunoscusera in Bucuresti pe geamgiul Traian Mereu, ce era de loc din Sacuieu. Abia in luna septembrie 1948 s-au “stabilit” in Sacuieu Gheorghe Gheorghiu, Ioan Torcea, Gavila Fortu, alaturi de Traian Mereu. Localnicul Aurel Potra avea sa devina unul dintre organizatorii grupului, intrucit a asigurat “cazarea” acestora, dar si a altora care au venit dinspre Bucuresti.
Spre deosebire de grupul “Capota-Dejeu”, acest grup a optat pentru calea unei rezistente violente impotriva a tot ce reprezenta noul sistem. In acest sens trebuie privit atacul grupului din data de 14 octombrie 1948 asupra depozitului de cereale din comuna Zam-Sincrai.
Membrii grupului “Cruce si Spada” au fost anihilati in aprilie 1949. Procesul in cauza “Cruce si Spada” a durat mai bine de sase luni de zile, iar sentintele au fost dure pentru cei “gasiti” vinovati. Important de reliefat este faptul ca sub pretextul reconstituirii actiunii din 14 octombrie 1948 au fost ridicati de Securitatea din Cluj principalii conducatori, si anume: Gheorghe Gheorghiu, Aurel Potra, precum si numitii Pituru si Hossu si dusi la Zam-Sincrai, unde acestia au fost executati, motivindu-se ca au vrut sa fuga de la locul reconstituirii.
Al treilea grup de “fugari” anticomunisti din zona Huedinului a fost numit generic grupul “Åžusman’’, intrucit s-a constituit in jurul lui Teodor Åžusman-senior si al baietilor lui, Teodor Åžusman-junior, Traian Åžusman, Visalon Åžusman, grup din care au mai facut parte Ioan Bortas, Teodor Suciu, Ilie Lazar, Nut Lazar, Gheorghe Mihut, Ioan Popa, Mihai Jurj, Roman Onet si Lucretia Jurj.
Dupa moartea lui Teodor Åžusman-senior in anul 1951 (15 decembrie), rolul dominant in grup l-a avut Teodor Åžusman -junior, insa dupa despartirea grupului in doua in anul 1952, conducatorul grupului desprins a fost Mihai Jurj.
Grupul Åžusman s-a constituit in august 1948 datorita masurilor represive luate de catre autoritati si a activat in jurul mai multor localitati, cum ar fi Rachitele, Giurcuta, Dealu Boti, Margau, Scrind, Calata, Tranis, Braisor, Morlaca, Hodis, dar si dincolo de Vladeasa.
Teodor Åžusman-junior si Visalon Åžusman au murit in 2 februarie 1958 dupa ce sura in care se ascundeau a fost incendiata de membrii Securitatii. Ceilalti membri ai grupului “Åžusman”au fost identificati si condamnati pe parcursul anului 1958.
Cit priveste revolta motilor de la Belis, aceasta, fara a avea vreo legatura cu rezistenta anticomunista armata (grupurile de fugari), a avut un pur caracter economic datorindu-se restrictiilor instituite in anii 1950 si 1951 si care anulau multe din facilitatile obtinute de moti in anii 1925 si 1935.