Reprezentanţii comunităţii turco-tătare din România au avertizat în Parlament că, mai ales în Bucureşti, apar lăcaşuri de cult musulmane ilegale, care ar putea promova idei radicale.

Conducătorul cultului musulman din România, muftiul Iusuf Muurat, a reclamat în repetate rânduri că există organizaţii nonguvernamentale finanţate din străinătate care practică principii dogmatice radicale şi vor să dezbine comunitatea musulmană locală. Două fundaţii islamice din România, Semiluna şi Taiba, resping aceste afirmaţii. Muftiatul Cultului Musulman a sesizat Parlamentul prin deputatul Uniunii tătare în legătură cu apariţia unor lăcaşuri de cult islamice ilegale. Despre ce este vorba?

Sunt organizaţii nonguvernamentale cu caracter religios islamic şi cu viziuni radicale. Ele nu au aviz de funcţionare din partea cultului musulman, aşa-zişii emisari cultici străini predicând religia islamică în mod ilegal, în baza dreptului de şedere obţinut în scop de afaceri sau de reîntregire a familiei. Ei nu au studii de pedagogie recunoscute de statul român pentru a se adresa copiilor musulmani din ţara noastră, categoria cea mai vulnerabilă din punct de vedere al îndoctrinării religioase.

ONG-urile sunt constituite de un grup restrâns de persoane interesate mai mult de colectarea de fonduri din străinătate şi de la oamenii de afaceri din România. Aceştia se folosesc de titulatura Muftiatului sau de numele întregii comunităţi musulmane din ţara noastră pentru promovarea unor interese personale şi a unor dogme religioase cu tente radicale comandate de aceşti finanţatori. La prima vedere, scopul lor este unul umanitar, de promovare a principiilor islamice, dar aceşti emisari devin agresivi prin exprimările şi atitudinile luate, în încer­carea de a le inocula unor enoriaşi ideea că numai părerile lor despre învăţăturile Profetului sunt reale, şi nu cele promovate de Muftiat şi de Dyanet – Preşedinţia Cultelor de la Ankara.

Ce legături aveţi cu ţările arabe?

În ultima perioadă, noi, ca instituţie, ne bucurăm de un sprijin aparte din partea ambasadelor ţărilor arabe la Bucureşti. Am primit o invitaţie din Egipt pentru discutarea problemei palestiniene, dar nu s-a mai putut din cauza evenimentelor actuale. Am primit o invitaţie şi din Liban, pentru o întâlnire la nivel înalt cu preşedintele, cu prim-ministrul, domnul Hariri, care între timp a demisionat.

Apelaţi şi la imami din state arabe?

Avem din Egipt, iar alte state nu şi-au manifestat asemenea interese. Imamii din statele arabe vin la invitaţia unor ONG‑uri. De aceea, eu am cerut o colaborare directă cu ambasadele. Mai este o problemă de limbă, pentru că majoritatea musulmanilor din România nu vorbesc araba.

Cum a evoluat comunitatea musulmană din România în ultimii ani?

La nivelul cultului musulman sunt 78 de lăcaşuri de cult înregistrate, construite sau reparate. Problema este că la acestea se adaugă unele geamii care aparţin ONG-urilor şi sunt finanţate din străinătate. ONG-urile care obţin avizul nostru şi conlucrează cu noi nu afectează practica Islamului în România, dar sunt şi unele care practică principii dogmatice radicale şi care nu fac decât să divizeze comunitatea musulmană din România, de 70.000 de musulmani, în mai multe facţiuni religioase, pe lângă cea tradiţională. Acestea sunt un pericol pentru comunitatea musulmană din România pentru că se pierde tradiţionalismul existent de opt secole. Ele nu respectă Legea cultelor şi promovează idei radicale.

Au loc convertiri la Islam în România?

În ceea ce priveşte convertirea la Islam, din punct de vedere psiho-comportamental este foarte greu ca cineva care prin naştere a dobândit o religie să o schimbe. Această situaţie poate produce o stare de confuzie cu privire la scopul şi rolul persoanei care vrea să se convertească la Islam. Aceste convertiri s-au făcut datorită implicării acestor ONG-uri, dar acei convertiţi care nu au împărtăşit dogmele acestor organizaţii au fost îndepărtaţi.

Despre ce organizaţii este vorba?

Sunt organizaţii nonguvernamentale cu caracter religios islamic şi cu viziuni radicale. Nu dau nume pentru a nu se asocia cu o anumită ţară. Vorbesc la modul general, pentru că nu vreau să se creeze iar o stare de disensiune între România şi acele state, cu care ţara are relaţii economice foarte bune.

Replica Fundaţiei Semiluna

Nakechbandi Ahmed Mazhar, preşedintele Fundaţiei Centrul Cultural Islamic Semiluna: „Încă de la fondare, în 1992, avem acordul scris al Muftiatului şi al Secretariatului de Stat pentru Culte. În linia apolitismului fundaţiei noastre, încă de la început avem semnat un protocol de colaborare cu renumita universitate islamică Al-Azhar din Egipt, în baza căruia ne trimite un delegat oficial, care îndeplineşte funcţia de imam. Cheltuielile sale sunt suportate de către statul egiptean, prin ambasada din Bucureşti şi cu înştiinţarea Secretariatului de Stat pentru Culte, a Ministerului Afacerilor Externe.”

“Reprezentanţii Muftiatului cultului musulman din România doresc să sesizeze că în ţara noastră au apărut unele unităţi de cult islamice, nerecunoscute, înfiinţate de anumite fundaţii. ” Aledin Amet, deputat minoritatea  turco-tătară

Replica Fundaţiei Taiba

Abu Al-Ola Al-Ghaithi, preşedintele Fundaţiei Taiba: „Prin această serie de declaraţii pe care dl Muftiu le face de multă vreme deja, el nu caută decât să dezbine comunitatea musulmană, să demonstreze că musulmanii nu sunt toţi la fel, cei care ţin de Muftiat sunt bine călăuziţi, iar toţi ceilalţi sunt radicali. Muftiatul doreşte să impună monopol religios asupra comunităţii.

Muftiatul nu este capabil să plătească imami pentru comunitatea din Dobrogea, nu face proiecte de a ajuta săracii de acolo. Rămâne o enigmă unde se duc fondurile primite de la stat după ce ajung la Muftiat şi tot Muftiul încearcă să discrediteze ceea ce fac alte fundaţii. Nu există niciun pericol islamist în România.

Din contră, aceste fundaţii simt că au o mare datorie faţă de români, şi Fundaţia Taiba a dovedit că a fost alături de poporul român în cazul unor probleme (sinistraţi, implicarea în rezolvarea problemei jurnaliştilor răpiţi, ajutorarea cazurilor sociale – indiferent de religia sau de naţionalitatea celor care vin să ceară ajutor, rezolvarea problemelor femeilor românce care vin să ceară ajutorul fundaţiei. 

Sursa: Matei Dobrovie – Adevarul

Răsturnarea regimurilor politice din ţările fostului spaţiu sovietic (URSS şi Europa Centrală şi de Est) în 1989, impropriu şi simplist numită ‘căderea comunismului’, urmată de trecerea acestor ţări la o formă de capitalism care le-a înapoiat din punct de vedere social, iar pe majoritatea le-a făcut colonii ale Uniunii Europene, a fost văzută de neoliberalii triumfalişti ca pe o ‘dovadă’ a biruinţei inevitabile a capitalismului, cea mai ‘bună’ şi mai ‘dreaptă’ dintre toate cele posibile.

‘Analişti’ şi alţi ‘atoatecunoscători’ în ale democraţiei şi economiei de piaţă (dintre care unii preaslăveau înainte vreme conducerea de partid şi de stat) au început să cânte prohodul marxismului şi ale consecinţelor sale fireşti (trecerea la comunism printr-o etapă socialistă), amestecând totul: Marx, Engels, Lenin, Stalin, Mao, Pol-Pot, Ceauşescu, gulaguri, susţinând că ceea ce s-a întâmplat în spaţiul ex-sovietic discalifică orice gândire de stânga. Din păcate, majoritatea partidelor socialiste şi comuniste din Occident au căzut în capcana lipsei de judecată, alegând să facă o serie de compromisuri de neiertat cu capitalismul, devenind mai degrabă partide de centru-dreapta cu tentă socială. În ţările foste socialiste, partidele care se declară de stânga sunt în genere găşti ipocrite care nu au nici o intenţie de a transforma radical societatea, în condiţiile în care predică economia de piaţă, îmbogăţirea personală, integrarea euro-atlantică şi alte forme fără fond, iar munca de decenii a popoarelor respective în construirea economiei naţionale s-a distrus în mare parte. Bogăţia este tentantă pentru orice individ, iar gândirea imediată, consumeristă, a întunecat sfârşitul de secol XX şi începutul secolului XXI. De ce nu s-a dorit o analiză lucidă, obiectivă, a istoriei? De ce s-au repezit aceste popoare să-şi pună capul de bunăvoie în jugul capitalismului globalizat, în dispreţul oricărui ideal de etică şi echitate socială? 

Scopul acestui articol nu este acela de a analiza în detaliu istoria de circa 70 de ani (în cazul URSS) sau de 45 de ani (în cazul celorlalte ţări din regiune) a regimurilor politice şi a efectelor pozitive ori negative ale acestora, ci de a puncta doar câteva aspecte esenţiale. Analiza critică este singura în măsură să deschidă căi noi de dezbatere marxistă, capabile în final să ducă la un nou proiect de viitor pentru omenire.

Principalele greşeli ale capitalismului de tip sovietic sunt evidenţiate în diagrama de mai jos, pe care o vom detalia în cele ce urmează:

Caracterul pseudo-imperialist se referă la decizia, în cea mai mare parte imputabilă lui Stalin (dar apoi urmată şi de Hruşciov şi Brejnev), de a impune acest tip de regim politic şi altor ţări aflate în sfera de influenţă a Uniunii Sovietice.

Este adevărat că imperialismul american de după cel de-al doilea război mondial oricum a împărţit lumea în două: ‘partea americană’ şi ‘cealaltă parte’, dar aceasta nu poate justifica din punct de vedere etic forţarea sau trucarea alegerilor din unele ţări (1945-1949), şi nici intervenţia trupelor sovietice în Ungaria (1956) şi Cehoslovacia (1968). Ulterior, Leonid Brejnev a justificat ‘datoria’ Uniunii Sovietice de a interveni prin aşa-numita ‘doctrină a suveranităţii limitate’, enunţată la 13 noiembrie 1969 astfel: ‘Când forţele care sunt ostile socialismului încearcă să direcţioneze dezvoltarea unei ţări socialiste către capitalism, aceasta nu devine numai o problemă a ţării în discuţie, dar şi o problemă şi o preocupare comune a tuturor ţărilor socialiste.’

Spiritul vindicativ s-a manifestat nu doar în excesele de la începuturile regimurilor de democraţie populară, ci chiar de la începuturile puterii sovietelor. Prin ‘vindicativ’ nu ne referim aici la execuţiile după judecăţi sumare, căci acestea sunt până la urmă aspecte inevitabile în orice Revoluţie (vă imaginaţi posibile sute de mii de procese, care ar necesita probabil 20 de ani şi ar consuma resurse pe care nici cele mai dezvoltate ţări nu şi le permit?), ci în inegalităţi inverse celor care sunt combătute.

Astfel, în constituţia sovietică din 1918, deşi prin articolul 3 se statuează ‘anularea completă a diviziunii societăţii în clase’, în aplicarea normelor sale s-a ajuns, printre altele, la următoarea situaţie: soldaţii Armatei Roşii şi partzanii PCUS (bolşevic) primesc o pâine pe zi; lucrătorii şi funcţionarii sovietişti primesc trei sferturi de pâine pe zi; persoanele neprivilegiate primesc jumătate de pâine pe zi; burghezii şi restul persoanelor primesc numai un sfert de pâine pe zi. Considerăm acesta un caz tipic de comportament ‘de răzbunare’.

În spaţiul Europei Centrale şi de Est, caracterul vindicativ s-a putut constata la începutul anilor ‘50 prin interdicţia membrilor familiilor celor consideraţi burghezi sau ‘duşmani ai poporului’ de a urma cursuri universitare sau de a termina liceul (interdicţie ridicată ulterior). Este o realizare deosebită faptul că zeci de mii de tineri proveniţi din familii sărace şi foarte sărace au putut urma gratuit cursurile învăţământului de stat, mulţi devenind ingineri, arhitecţi, medici, profesori, dar acest lucru ar fi trebuit făcut fără a-i pedepsi în mod nemeritat pe alţi tineri a căror unică vină era ‘păcatul’ unui părinte.

Pedepsele exagerat de aspre pentru crime ideologice au inclus, în Uniunea Sovietică din anii ‘30 până în anii ‘60, iar în restul spaţiului socialist din anii ‘50 până în anii ‘60, trimiterea în lagăre de muncă ori la ani de închisoare a celor care făceau afirmaţii defavorabile regimului, sau pur şi simplu spuneau bancuri politice.

Încadrările juridice de genul ‘propagandă împotriva orânduirii de stat’, ‘instigare’, ‘afirmaţii duşmănoase’, ‘defăimarea Uniunii Sovietice’ au fost aplicate cu prea mare uşurinţă şi în genere au condus la pedepse disproporţionat de mari pentru fapte care nu erau altceva decât delicte de opinie, ori cel mult insulte sau atitudini dispreţuitoare.

Este interesant de remarcat că atât critica în presa scrisă, cât şi alte moşteniri leniniste (cum ar fi Noua Politică Economică introdusă în 1921) au fost permise de Stalin până în 1929. Din momentul în care ’s-a strâns şurubul la Kremlin’, atât în Uniunea Sovietică, cât şi ulterior în celelalte ţări socialiste, opiniile considerate critice la adresa regimului sau a reprezentanţilor acestuia au fost considerate delicte extrem de grave.

Unul din defectele majore al regimurilor socialiste de tip sovietic a fost nu numai incapacitatea de a tolera critica, ci şi impulsul de a reprima cu asprime ‘devierile’ considerate duşmănoase. Schimbarea atitudinii faţă de gravitatea delictelor de opinie nu s-a produs imediat după moartea lui Stalin, ci mult mai târziu, spre sfârşitul mandatului lui Hruşciov. Începând cu anii ‘60, în mod practic nu s-a mai făcut puşcărie pentru afirmaţii critice ori bancuri politice.

Sacrosanctizarea funcţiei de secretar general sau de prim-secretar a fost un fenomen generalizat, chiar dacă cele mai nefaste manifestări ale sale au fost cele impersonate de Iosif Vissarionovici Stalin şi Nicolae Ceauşescu. În momentul în care secretarul general era deţinătorul ‘adevărului absolut’, politica partidului şi a statului se subordona toanelor personale ale acestui conducător, chiar şi în perioadele în care o ţară socialistă ori alta deţinea în mod oficial o funcţie de preşedinte ocupată de o altă persoană.

Desigur, consolidarea exagerată a puterii în mâinile unui secretar general de partid (să nu uităm că pentru prima oară Lenin l-a gratulat cu această funcţie pe Stalin!) a fost posibilă numai şi numai prin slugărnicia unei camarile şi a unei armate de lingăi, care au propagat încetul cu încetul slugărnicia în jos, la nivelurile ierarhice inferioare, până când sistemul de putere s-a transformat într-unul faraonic.

Este mai puţin important faptul că unii prim-secretari nu au abuzat în mod exagerat de puterea astfel dobândită (dimpotrivă, Alexander Dubcek şi Mihail Gorbaciov au folosit-o în scopuri nobile, iar Janos Kadar, deşi responsabil de moartea lui Imre Nagy, este privit retrospectiv ca un lider moderat). Greşeala a fost că aparatul birocratic de partid şi de stat a permis ca acest lucru să se întâmple.

Concentrarea puterii în mâinile unei singure persoane a fost, în fiecare ţară în parte, o urmare a copierii modelului Moscovei. Lenin însuşi a fost nemulţumit de creşterea birocraţiei de partid în condiţiile unei mediocrităţi absolute a majorităţii celor cu funcţii de răspundere, dar nu a avut mintea suficient de limpede pentru a prevedea ascensiunea lui Stalin şi absolutismul acestuia. Troţki în schimb, care a considerat încă din 1924 că birocratizarea Uniunii Sovietice ‘a trădat revoluţia’, a trăit-o pe propria-i piele: demis din funcţiile oficiale în 1925-26, exilat în stepele Asiei în 1928, expulzat în 1929, asasinat în 1940. Lui Troţki i se atribuie următoarea spusă: ‘Metoda lui Lenin duce la următoarele: mai întâi, organizaţia de partid se substituie Partidului ca un întreg; apoi, Comitetul Central se substituie organizaţiei de partid; iar în final, un singur dictator se substituie Comitetului Central: Stalin.’

Mai micii sau mai marii dictatori din ţările socialismului de tip sovietic au urmat aceeaşi cale. Al nostru, deşi considerat iniţial ca fiind ‘mai liberal’ (pentru independenţa faţă de Moscova şi pentru reuşitele pe planul politicii externe), s-a dovedit a fi până la urmă cel mai dăunător din regiune — deşi revista americană TIME îl lăudase în 1966, printre altele, pentru… modestie şi lipsa cultului personalităţii!

Epurările impuse de un singur om duc imediat cu gândul la Marea Teroare stalinistă din 1937-1938, când 680000 de oameni au primit pedeapsa capitală, iar mulţi alţii au fost trimişi în lagăre de muncă. Faimoasele ‘Procese de la Moscova’ din anii 1936-1938 au forţat false confesiuni din partea unor nume de frunte din aparatul de partid şi de stat. Nu este neobişnuit ca o Revoluţie să-şi ‘devoreze revoluţionarii’, dar astfel de epurări, survenite la zeci de ani de la revoluţie, nu sunt altceva decât o măsură a încercării unui lider de partid şi de stat de a-şi consolida poziţia prin eliminarea oricărei critici şi competiţii din sânul aceluiaşi aparat politic. Aceste crime politice au fost denunţate în cazul URSS de Nichita Hruşciov în celebrul discurs secret de la Congresul al XX-lea al PCUS din februarie 1956 (făcut public o lună mai târziu). Reabilitarea unora dintre victime s-a făcut în perioada 1954-1957, dar pentru altele a continuat până spre 1988.

Astfel de procese-mascaradă în care victima, cel mai adesea un membru marcant de partid, îşi mărturisea ‘uneltirile contrarevoluiţionare’ au avut loc mai târziu şi în alte ţări. În România, cel mai cunoscut caz este cel al lui Lucreţiu Pătrăşcanu (arestat în 1948, executat în 1954, reabilitat în 1968), dar cazuri similare s-au petrecut şi în Cehoslovacia (1951-52).

Inconstanţa noţiunilor de bine şi rău a fost una din cauzele pedepselor exagerat de aspre pentru crime ideologice, a epurărilor impuse de un singur om, şi a altor nenorociri survenite ‘pe neaşteptate’. Cum să fii un cetăţean ori un membru de partid model, când ‘limitele binelui’ sunt mişcătoare? Cum să previi o pedeapsă atunci când nu o vezi venind? De ce un fapt, un concept, o idee ori un curent de gândire care ieri erau acceptate astăzi sunt duşmănoase?

Fireşte, s-a întâmplat şi pe dos. Dacă jazz-ul era considerat decadent ori subversiv în Uniunea Sovietică a anilor ‘30, în România anilor ‘50 ori în Cuba lui 1959, mai târziu gândirea îngustă a aparatchik-ilor constipaţi s-a mai relaxat, iar ţările socialiste s-au deschis spre concepte ale culturii occidentale (ca o ironie, jazz-ul a fost în mod tradiţional muzica negrilor oprimaţi, nicidecum a imperialismului capitalist).

Ce trebuia crezut despre Tito: era el un ‘călău imperialist’ sau un conducător al unei republici socialiste prietene? Răspunsul nu putea fi dat fără o consultare prealabilă a calendarului…

Noţiunile de ‘bine’ (‘acceptat’) şi ‘rău’ (‘duşmănos’) au putut suferi schimbări bruşte, radicale, şi imprevizibile datorită altor defecte ale organizării sistemului din socialismul de tip sovietic, inclusiv următorul…

Cenzura, lipsa dezbaterilor neîngrădite a fost unul dintre aspectele excesului de precauţie cu consecinţe antidemocratice semnificative. Ca şi în cazul pedepselor exagerate pentru simple afirmaţii (sau pentru bancuri politice), aparatele de partid din aceste ţări nu au făcut diferenţa între ‘a spune’ şi ‘a face’.

Chiar şi în condiţiile în care socialismul este o lungă etapă tranzitorie între capitalism şi comunism, şi chiar şi în situaţia existenţei unor duşmani externi şi interni, şi chiar şi în condiţiile nefericite ale subordonării faţă de ‘fratele mai mare, Uniunea Sovietică’, atâta vreme cât existau anumite categorii de dezbateri critice în cadrul şedinţelor de partid şi în presă, limitarea acestora a fost excesivă.

Lipsa dezbaterilor neîngrădite în cadrul partidului a fost o greşeală istorică, şi nu avem îndeajuns spaţiu pentru a o comenta. Cu excepţia unor perioade precum Primăvara de la Praga sau Glasnost-ul lui Gorbaciov, sfera de libertate în privinţa democraţiei interne de partid a fost foarte limitată, deşi variabilă de la ţară la ţară şi de la an la an. Atât în cadrul discuţiilor interne în partid, cât şi în mass-media, criticile care să nu poată fi interpretate ca punând la îndoială justeţea politicii oficiale au fost permise în anumite limite, dar aceste limite nu au fost trasate în mod just.

Înţelegem că exista o teamă de a pune în discuţie aservirea faţă de Uniunea Sovietică (pseudo-imperialismul) sau caracterul sacrosanct al secretarului general, dar cu toate acestea, se puteau permite discuţii şi dezbateri care ar fi condus în final la decizii mai corecte, precum şi la o încredere mai mare a populaţiei în sistem.

Câteva cazuri mai aparte: declaraţia lui Ceauşescu din 1977 cu privire la desfiinţarea cenzurii nu a însemnat în realitate decât mutarea răspunderii pentru ‘filtrarea’ informaţiilor şi a creaţiilor artistice la nivele inferioare, locale. Republica Democrată Germană a fost singurul stat socialist care nu a beneficiat niciodată de un serviciu de cenzură: ‘filtrarea’ era asigurată de autocenzură şi de aprobarea redactorului-şef, a redactorului ori a responsabilului de număr, etc. Chiar şi aşa, au existat numere din publicaţii, ori cărţi care au fost date la topit ca urmare a unor ’scăpări nesănătoase’.

Cuba a fost întotdeauna un caz deosebit. Acest lucru s-a putut constata încă o dată pe durata primei ‘Perioade Speciale pe Timp de Pace’, începută în 1991, ca urmare a destrămării URSS şi a desfiinţării CAER (Cuba pare a fi intrat azi într-o a doua perioadă specială, ca urmare a crizei economice mondiale). Penuria de alimente a condus la nemulţumire, însă situaţia a fost discutată în mod deschis de Fidel Castro şi de ceilalţi membri ai conducerii de partid şi de stat. Şi astăzi, în Cuba există un grad relativ ridicat al libertăţii de expresie, astfel încât dezbateri libere au loc în colectivele de oameni ai muncii, nimeni nu este arestat doar pentru că a exprimat o opinie critică, iar organele securităţii statului dau dovadă de o flexibilitate deosebită în aprecierea periculozităţii unei manifestări de orice fel.

Fireşte, un anumit grad de cenzură există şi în Cuba de astăzi, chiar dacă nu se pleacă neapărat de la ideea rigidă potrivit căreia ‘cetăţeanul de rând nu are un nivel politic suficient de ridicat pentru a putea interpreta corect această ştire’ (cum se întâmpla în România socialistă: de pildă, în timpul războiului din Vietnam, datele despre situaţia reală de pe front puteau fi citite numai în Buletinele Agerpres ‘de uz intern’). Unele aprecieri critice pot fi suprimate de conducătorul unei publicaţii pentru simplul fapt că se consideră a fi dăunătoare, exagerate, sau pur şi simplu neavenite.

Oricum, limitele bunului-simţ şi ale aspectelor practice care justifică un anumit grad de cenzură au fost depăşite cu mult în socialismul de tip sovietic.

În plus, toate abuzurile existente într-o măsură mai mare sau mai mică în sistemele Ministerului de Interne şi ale Ministerului de Justiţie au fost posibile tocmai datorită lipsei de transparenţă de care s-a făcut vinovată cenzura!

Lipsa libertăţii de circulaţie în afara graniţelor a fost poate cel mai frustrant aspect al vieţii curente în ţările socialismului de tip sovietic, şi aceasta nu pentru că ar fi existat chiar atâţia cetăţeni dornici de turism extern, ci pentru că această restricţie nu îşi găseşte nici o justificare în teoria marxistă!

Fireşte, socialismul de tip sovietic a apărut exact în distonanţă cu previziunea marxistă: el nu a apărut în mod natural în ţările cele mai dezvoltate din punct de vedere economic, ci el a fost impus în ţări sărace, cu o economie subdezvoltată! În aceste condiţii, fireşte că bunăstarea promisă (pentru când se va fi ajuns în comunism) nu putea fi atinsă în doar câţiva ani sau câteva zeci de ani, iar la această situaţie se adăugau erori de decizie, erori de management economic, precum şi abuzuri, ceea ce făcea foarte plauzibil scenariul în care, dacă graniţele ar fi fost complet deschise pe sensul ieşire, un număr îngrijorător de mare de cetăţeni ar fi dat bir cu fugiţii!

De altfel, acest fenomen nedorit se întâmplă chiar acum, în România capitalistă, membră a Uniunii Sovietice Europene cu Sovietul Suprem la Bruxelles. Milioane de români au plecat din ţară ca să muncească în străinătate, astfel încât România au rămas mai mult pensionari şi copii! Cine să creeze avuţia naţională? Din ce bani să fie plătite pensiile unor oameni care au contribuit vreme de zeci de ani la construirea unei ţări astăzi pe jumătate jefuite? Cum să poţi asigura o structură demografică sănătoasă, capabilă de a menţine România în limitele dezvoltării, nu în cele ale agoniei?

Justificările oficiale ale închiderii graniţelor au fost mai degrabă evazive decât reale. Fireşte, în orice stat din lume ai nevoie ca un organ al administraţiei publice de stat să îţi elibereze un paşaport ca să poţi părăsi teritoriul în mod controlat, chiar dacă nu intenţionezi să te mai întorci vreodată. Evident, orice stat îşi ia măsuri de precauţie, evaluează riscul de a nu te mai întoarce, verifică dacă nu ai datorii neonorate, dacă nu eşti căutat de poliţie, ş.a.m.d. Se mai poate obiecta că într-o economie socialistă planificată, nu poţi pur şi simplu să pleci, poate aveai un rol la locul tău de muncă, etc.

Cu toate acestea, în Republica Socialistă Federativă Iugoslavia, a fost posibil. Mulţi cetăţeni iugoslavi plecau, adesea chiar la muncă, în Germania şi Austria… şi se întorceau acasă, în Iugoslavia! ‘Călăul Tito’ a fost un lider inteligent: şi-a dat seama că, în absenţa oricăror represalii, oamenii vor prefera să se întoarcă acasă (cu agoniseala lor, dacă salariile dintr-o ţară occidentală sunt mai mari), iar cei care nu… ducă-se învârtindu-se!

Această libertate în condiţiile unui socialism luminat a permis fostei Iugoslavii să devină cea mai mare putere economică din zonă, spre spaima Germaniei, care a fost nespus de fericită după 1990 să sprijine pe ascuns mişcările naţionaliste din Iugoslavia, contribuind astfel la destrămarea acesteia — Germania a fost primul stat occidental care a recunoscut independenţa Croaţiei şi a Sloveniei (s-au demascat!).

Rămâne ca element de reflecţie numărul de 190 de est-germani împuşcaţi mortal la Zidul Berlinului, la care se adaugă cca. alţi 400 de-a lungul graniţei cu RFG…

O consecinţă combinată a cenzurii şi a închiderii graniţelor, cu manifestări mai vizibile în România şi în URSS decât în alte ţări socialiste, o constituie… dispariţia unor nume, ori chiar rescrierea istoriei! De îndată ce o persoană pleca, ‘defecta’, nu mai era socialistă, automat devenea un caz aparte de trădător: numele îi era şters din cărţi ori dicţionare (cu unele excepţii), lucrările îi dispăreau din biblioteci sau muzee, se făceau eforturi ridicole pentru a nega faptul că acea persoană a existat şi a însemnat ceva pentru acea cultură!

Fără doar şi poate, ar fi fost mult mai simplu şi mai onest să se recurgă la reacţii de genul: ‘Tovarăşul (sau tovarăşa) X a avut contribuţii interesante din punct de vedere literar-artistic, din păcate s-a lăsat ademenit de mirajul occidentului şi a părăsit drumul socialismului. O parte a operelor sale rămâne de relevanţă pentru cultura noastă, în ciuda caracterului moral discutabil al autorului.’ În absenţa unei astfel de reacţii raţionale, se obţine încă o manifestare a inconstanţei binelui şi răului, a caracterului schimbător al ‘adevărului’.

Cu toate cele menţionate anterior, au existat în ţările socialismului de tip sovietic şi o serie de elemente pozitive ale evoluţiei acestora. Vom încerca să enumerăm pe scurt şi câteva reuşite ale socialismului de tip sovietic.

Dezvoltarea pe principiul necesităţii sociale, nu a profitului. Cel mai adesea, se compară dezvoltarea economică mai modestă din ţările socialismului de tip sovietic în 1989 cu situaţia celor mai dezvoltate state capitaliste, dar se uită două aspecte fundamentale: nivelul de sărăcie de la care au plecat ţările socialiste (Rusia se găsea practic în feudalism!), şi faptul că ‘marile puteri’ au fost în majoritatea lor imperii coloniale!

Managementul centralizat a fost departe de a fi perfect, dar cu toate acestea, dezvoltarea socială şi economică a ţărilor socialiste a fost, vreme de decenii, extraordinară, chiar dacă unii nu vor să recunoască acest lucru. Chiar şi în Uniunea Sovietică, deceniul 1917-1926 a însemnat un imens salt înainte, anul 1926 fiind unul de referinţă şi pentru mai târziu — în 1954, deşi industria se dezvoltase foarte mult, zootehnia se afla sub nivelul celei din 1926, iar în 1963 URSS a fost nevoită să importe cereale din Canada, SUA şi România.

În România, în anii 1960 se puteau deja constata schimbări radicale: dezvoltare industrială pe toate planurile (de la industria uşoară la cea grea, trecând prin fabrici de medicamente), electrificare accelerată (baraje, hidrocentrale, termocentrale), construirea de cartiere întregi de locuinţe (în perioada 1951-1989 s-au construit aproape 3 milioane de apartamente; cartierele Griviţei, Bucureştii Noi, Titan, Balta Albă, Berceni, Floreasca, Drumul Taberei au fost construite practic în anii ‘60, ca şi o serie de cinematografe, teatre, case de cultură, Circul de Stat, Institutul Politehnic Bucureşti, Complexul Expoziţional), creşterea fără precedent a numărului de unităţi de învăţământ şi spitaliceşti (chiar dacă situaţia acestora se va înrăutăţi dramatic în anii ‘80), dezvoltarea reţelei rutiere naţionale (în acei ani s-au construit drumurile naţionale pe care mergem şi astăzi, România fiind la nivelul lui 1969 la nivelul unor ţări ca Franţa şi Italia, cu excepţia lipsei de autostrăzi; de altfel, în 1969 se stabiliseră deja cei 3200 de km de autostrăzi care ar fi urmat să fie construite, păcat că acest lucru nu s-a mai întâmplat), ş.a.m.d. Ulterior, industria României s-a diversificat în multe oraşe ale ţării (prea multe pentru a le mai numi, erau zeci şi zeci de centre industriale; astăzi, majoritatea lor sunt oraşe moarte), şi au apărut platforme industriale bucureştene high-tech precum Pipera şi Băneasa (astăzi, cele 3 fabrici de componente electronice, fabrica de calculatoare electronice care fabricase minicalculatoarele CORAL mai performante decât PDP-urile originale americane, şi altele asemenea au fost falimentate), dar şi o serie de combinate siderurgice, fabrici de ciment care au umplut de ciment tot Orientul Mijlociu (astăzi, cumpărate de francezi şi nemţi, ca să producă sub nume străin un ciment mult mai scump), etc. etc.

Să nu uităm agricultura. În ciuda exceselor din perioada colectivizării forţate, modernizarea agriculturii a fost indiscutabilă: mecanizare, sisteme de irigaţii, metode moderne în zootehnie, etc. etc.

Dezvoltarea staţiunilor balneo-climaterice şi a litoralului românesc merită de asemenea menţionată. Din anii ‘60 până în anii ‘80, staţiuni precum Neptun-Olimp şi Mamaia au fost destinaţii preferate ale turiştilor occidentali, şi în acelaşi timp, sute de mii de români îşi petreceau anual concediul ‘la mare’.

Toate acestea au fost posibile într-un timp mult mai scurt decât în situaţia în care deciziile ar fi fost lăsate ‘libere’ în mâinile capitalului. Puteţi vedea cum astăzi, când România este o colonie de rang doi a Uniunii Europene (‘ni s-au’ şi ‘ne-am’ falimentat mai toate fabricile, iar acum vin Occidentalii să ne înveţe să facem cuie şi ligheane de plastic, de parcă am fi urangutani căzuţi ieri din bananier!), cum suntem agresaţi de reclame cu privire la ‘excepţionalitatea’ unui detergent faţă de altul (toţi fiind la fel de proşti), şi ni se predică ‘genialitatea’ unor înălbitori pe bază de hipoclorit de sodiu, de potasiu sau de calciu (altminteri, în fabricaţie curentă în Franţa anilor 1900 ca ‘eau de Javel’), la care se adaugă cireaşa de pe tort, cei pe bază de peroxid — asta când nu ni se dă de înţeles că o oarecare napolitană sau gumă de mestecat ar fi la fel de revoluţionare ca primii paşi ai omului pe Lună!

Cum ar fi fost România în 1989 dacă am fi rămas debuşeul Europei Occidentale în toată această perioadă? Vi se pare că Grecia capitalistă are vreun nivel de dezvoltare notabil? Fără milioanele de turişti care vin să admire vestigii milenare, grecii ar face foamea la greu!

Românii care n-au apucat să trăiască anii de dinainte de 1980 nu sunt conştienţi de dezvoltarea economică avută, şi de nivelul de trai care a crescut în mod constant până la un punct.

Nu-i mai puţin adevărat că anii 1970 au dus la o anumită stagnare economică în ţările blocului sovietic, în parte datorită şocului petrolier din 1973-74, în parte datorită creşterii datoriei externe (industrializarea accelerată a costat), şi mai apoi şi ca urmare a unor decizii economice eronate — la noi, încăpăţânarea lui Ceauşescu de a ne plăti integral datoria externă în anii ‘80 a fost suprema tâmpenie.

Totuşi, majoritatea cetăţenilor dispuneau în 1980 de electrocasnice şi electronice la un nivel comparabil cu ţările dezvoltate, iar prin schimburi economice frăţeşti, produse ale industriilor poloneză (Unitra), cehoslovacă (Tesla), sovietică (VEF şi multe alte mărci), germană (RFT, Ziphona) au venit să completeze oferta naţională. Până la reducerea nebunească a timpului de emisie a TVR, timpul însumat de emisie zilnică al celor 2 programe ale acesteia era, prin 1978, egal cu timpul de emisie însumat al celor 2 canale de televiziune pe care le avea Franţa în 1968!

Fireşte, anii ‘80 au fost dificili pentru majoritatea românilor, dar aceasta este o altă discuţie — penuria de alimente, piaţa neagră, întreruperile de electricitate, lipsa de căldură…

Eliminarea inutilului, frivolului şi dăunătorului din prim-planul vieţii sociale.Singurul element pozitiv al cenzurii a fost că s-au eliminat jegurile care astăzi se pot vedea la orice chioşc de ziare: sute de publicaţii cu ţâţe pe copertă şi cu ‘povestiri cutremurătoare din viaţa vedetelor’ în interior. În anii ‘60-’70 s-au tipărit sute de mii de titluri de carte, în tiraje de până la 100000 de exemplare pe titlu şi pe ediţie (foarte multe traduceri din literatura occidentală!), iar acele cărţi chiar se vindeau, erau căutate, se citeau. Reviste precum ‘Ştiinţă şi Tehnică’, ‘Tehnium’ sau ‘Cinema’ se publicau pentru că umpleau o nevoie a cetăţenilor, nu pentru că jumătate din pagini ar fi fost pline cu reclame la te miri ce produse care să susţină costurile de producţie şi distribuţie — da, în acea vreme cei câţiva lei plătiţi pe un exemplar chiar acopereau costurile!

Tineretul acelor vremuri putea găsi o sumedenie de lecturi interesante şi motivante, elemente care să-i trezească interesul şi să-l direcţioneze spre viitor. Astăzi, în această lipsă totală de busolă, probabil că mai toţi doresc să lucreze în publicitate ori să devină oameni de afaceri.

Eradicarea analfabetismului şi răspândirea educaţiei în rândul maselor. Programul de alfabetizare a fost o reuşită certă a acelor ani, o dovadă a faptului că acolo unde există voinţă politică şi o direcţionare a eforturilor şi a resurselor în acest scop, chiar se poate. S-au adăugat la eforturile propriu-zise măruri precum turnee teatrale la sate, înfiinţarea de biblioteci comunale şi cămine culturale, ‘Cartea prin poştă’, bibliobuze.

Gratuitate în sănătate şi educaţie. Acesta a fost încă unul din pilonii dezvoltării socialiste. Învăţământul universal şi gratuit a permis multora să-şi depăşească condiţia din care cel mai probabil că n-ar fi ieşit altfel. Asistenţa medicală şi sănătatea s-au îmbunătăţit simţitor în anii ‘60-’70, mai puţin însă după interzicerea avortului la cerere (mijloacele contraceptive s-au făcut tot mai rare după aceea).

Problema, în cazul României, a fost oprirea investiţiilor în sănătate în a doua jumătate a anilor ‘70, cu efecte deosebit de negative. România a fost de altfel singura ţară din blocul sovietic în care s-a decis, într-un mod absolut de neînţeles (să ne spună doctorul Oprescu: oare cum de nu s-a găsit absolut nimeni care să lupte pentru o decizie raţională?), înlocuirea ambulanţelor de tip dubă (‘TV’-urile atât de populare în anii ‘60) cu coşciugele umblătoare în care nu se putea acorda asistenţă medicală, acele ‘Dacia break’, singurele ‘Salvări’ ale anilor ‘80!

Egalitatea în drepturi între sexe, etnii şi naţionalităţi. Adevărata egalitate între sexe s-a născut în ţările socialiste, nu cred că mai trebuie demonstrat acest lucru. Ştiaţi de pildă că, într-o ţară precum Franţa, până la legea din 13 iulie 1965, femeile aveau nevoie de acordul soţului (sau al tatălui, dacă erau nemăritate) pentru a-şi alege o profesiune sau pentru a deschide un cont bancar?

O relativă echitate socială şi etică a veniturilor — bazate pe cantitatea, calitatea şi importanţa socială a muncii prestate. Alt principiu de bază al socialismului. Nivelul salariului nominal varia la un moment dat într-o plajă de la 1x la 12x, nu ca în capitalism, unde unii indivizi pot câştiga milioane şi milioane pe lună sau chiar pe zi, eventual nefăcând nimic util, dar beneficiind de privilegiul de a deţine (sau a fi moştenit) mijloace de producţie sau valori imobiliare.

Ocuparea integrală a forţei de muncă, asigurarea unui loc de muncă. Un aspect deosebit de important, şi un drept fundamental al omului: acela de a putea munci în vederea asigurării celor necesare unui trai decent.

Posibilitatea cetăţeanului de a-şi planifica viitorul. Aceasta este legată de siguranţa faptului de a şti că şi mâine vei fi util societăţii, că vei avea un loc de muncă şi un venit pe care să te poţi baza, că îţi poţi întemeia o familie fără teama că te poţi trezi şomer şi în stradă. Majoritatea cetăţenilor erau chiriaşi ‘la stat’ pe sume simbolice (aceasta este valabil şi astăzi în Cuba, unde nimeni nu poate deţine o locuinţă, ci o poate numai folosi sau schimba cu alta, dar se poate lăsa moştenire ‘repartiţia’, acolo unde se justifică), dar s-au construit şi locuinţe care s-au vândut populaţiei (la sfârşitul anilor ‘60 şi apoi în anii ‘80). Creditele se puteau face la aşa-numitele Case de Ajutor Reciproc, cu dobândă practic nulă.

Spaţiul nu permite detalierea aspectelor menţionate. Cititorii în vârstă de cel puţin 40 de ani ar trebui să poată avea şi amintiri plăcute, nu doar pe cele ale anilor ‘80. Nedispunând de imagini de arhivă cu realităţile româneşti, vom prezenta câteva colecţii de fotografii referitoare la ‘vecinul de la Răsărit’: URSS în anii ‘50 – URSS în anii ‘60 – Moscova în 1967 – URSS în anii ‘70, partea I – URSS în anii ‘70, partea a II-a – URSS în anii ‘70, partea a III-a – Moscova în anii ‘80 – URSS la sfârşitul anilor ‘80 (deja mai puţin romantic).

Senatorul PSD Sergiu Nicolaescu face o dezvaluire extrem de interesanta in ceea ce-l priveste pe tatal lui Traian Basescu, a carui biografie este extrem de putin cunoscuta.

Regizorul afirma ca a fost coleg cu Dumitru Basescu la Scoala de Ofiteri de Marina, unde acesta din urma fusese admis gratie Partidului Comunist, relateaza inpolitics.ro.  

Sergiu Nicolaescu a povestit ca tatal actualului presedinte a facut parte din randul muncitorilor pe care puterea comunista i-a bagat la Scoala de Ofiteri, pe baza de dosar. “Tatal meu a fost inchis pe 5 ianuarie 1948. Eu eram atunci la Scoala de Ofiteri de Marina. Am dat examen la Sibiu. Atunci toate scolile dadeau examen la Sibiu. Iar la urma, la Sibiu, din septembrie pana in decembrie, am facut un curs comun de politica. Faceam instructii si politica. Acolo am fost coleg cu mai multi, printre care generalul Victor Stanculescu, generalul Vasile Milea si tatal lui Basescu”, a povestit regizorul, in varsta de 77 de ani, intr-un interviu pentru inpolitics.ro.

“Eu intrasem cu media 10 si eram primul pe lista. Unii nu aveau nici macar liceul, iar altii facusera vreo patru clase, dar au iesit ofiteri. Ei ma cunosc, dar eu nu-i cunosc pe toti. Erau unii cu care faceam cursuri noi, dupa-amiaza si seara. Facusera cateva clase si au iesit ofiteri. Partidul a vrut sa bage cat mai multi muncitori. Erau si elevi foarte buni, dar au bagat multa muncitorime. Tatal lui Basescu era unul dintre ei”, si-a amintit Sergiu Nicolescu. 

Sursa: Ziua

Un grup de soldati care au participat la campania militara a Israelului in Gaza sustine ca armata israeliana a comis abuzuri grave impotriva civililor pe care soldatii i-au folosit si ca scuturi umane.

‘Breaking the Silence’ este un grup de campanie al militarilor israelieni care pana acum a strans 54 de povestiri de la 26 de militari care au facut dezvaluirile sub protectia anonimatului.  

Raportul grupului scoate la iveala regulile foarte permisive impuse armatei israeliene in timpul razboiului din Gaza. Acestia spun, de exemplu, ca li se cerea sa traga asupra oricarei cladiri sau persoane care li s-ar fi parut suspicioase si ca palestinienii erau folositi cateodata drept scuturi umane, informeaza BBC.

Israelul, acuzat inca din timpul conflictului ca a avut o politica de ‘shoot first’ in lupta cu organizatia islamista Hamas, continua sa nege ca ar fi incalcat legile razboiului si califica afirmatiile din raport drept ‘vorbe in vant’, informeaza Haaretz.

Raportul sustine ca marturiile stranse demonstreaza ca ‘lovitura masiva si fara precedent data infrastructurii si populatiei civile’ este un efect al politicilor militare israeliene, articulate prin regulile de angajare in situatii de lupta care au inoculat soldatilor ideea ca ‘realitatea razboiului le cere sa deschida focul si sa nu puna intrebari’.

‘Soldatii au fost facuti sa inteleaga ca vietile lor erau cele mai importante si ca nu avea nici un rost ca oamenii nostri sa se lase ucisi acordandu-le civililor prezumtia de nevinovatie’ sunt vorbele unui soldat, citat in raport.

Altul spune: ‘Soldatilor nu li s-a cerut sa traga in orice misca, dar li s-a spus ca de la o anumita distanta, cand se apropie de o casa, sa impuste pe oricine, chiar si daca e vorba de o batrana’. ‘Te simti ca un copil mic si prost cu o lupa in mana, uitandu-se la furnici. Un copil de 20 de ani nu ar trebui sa faca astfel de lucruri altor oameni’, povesteste un alt soldat israelian.

Ehud Barack, ministrul Apararii al Israelului, respinge acuzatiile aduse armatei. ‘Criticile aduse Fortelor Israeliene de Aparare (IDF-n.red.) de o organizatie sau alta sunt nepotrivite. IDF este una dintre cele mai eroice armate din lume si actioneaza in concordanta cu cel mai inalt cod moral’, a declarat Barack, citat de ‘The Guardian’.

Multe dintre aceste marturii se potrivesc cu afirmatiile facute de organizatiile pentru drepturile omului care sustin ca actiunile israeliene in Gaza au fost disproportionate si ca soldatii au tras in cine au apucat, fara sa faca vreo diferenta.

Amnesty International a acuzat atat Israelul, cat si Hamasul, grupul militant aflat la putere in Gaza, ca au comis crime de razboi in timpul celor 22 de zile de conflict care s-au incheiat pe 18 ianuarie. Oficialii israelieni insista ca trupele israeliene au facut tot posibilul sa protejeze viata civililor si ca Hamasul, in schimb, a pus oamenii nevinovati in pericol, folosind zonele civile drept adaposturi.

Militantii palestinieni sustin ca 1.400 de oameni au murit in conflict, iar Israelul a dat cifra de 1.116 morti, dintre care 295 civili. 10 soldati si 5 civili israelieni si-au pierdut viata in cele 22 de zile de razboi. 

Sursa: Cotidianul

Grupurile cele mai cunoscute, conform documentelor din arhiva securitatii sunt:

In Banat: col. Ion Uta, Spiru Blanaru, comandor Petru Domasneanu, Nicolae Popovici (Gheorghe Ionescu), Petru Ambrus, Ion Tanase, Dumitru Isfanut (Sfarlogea), Vernichescu, Nicolae Doran, Liviu Vuc;  

In Muntii Apuseni (Alba): Dr. Iosif Capota, Teodor Åžusman, col. Nicolae Dabija, fratii Macavei, Åžtefan Popa, Maxim Sandu, fratii Spaniol;

In Hunedoara: Lazar Caragea, Petru Vitan;

In Rodna: Leonida Bodiu (organizatia Cruce si Spada)

In Valcea: Gheorghe Pele, Åžerban Secu, Ion Jijie;

In Craiova: generalul Ion Carlaont, Marin Dumitrascu;

In Gorj: cpt. Mihai Brancusi;

In Dobrogea: Gheorghe Fudulea, Gogu Puiu, Nicolae Ciolacu, Nicolae Trocan, fratii Croitoru;

In Crisul Alb: Gligor Cantemir, Ion Lulusa, Adrian Mihut;

In Maramures: Vasile Popsa, Ilie Zubascu, Gavrila Mihali-Åžtrifunda, Ion Ilban, Nicolae Pop, Vasile Dunca, “banda” de preoti greco-catolici;

In Vrancea: fratii Paragina, Victor Lupsa;

In Barlad: Constantin Dan;

In Bacau: Vasile Corduneanu;

In Cluj: Gheorghe Pasca, Alexandru Podea, Pop, maior Emil Oniga, Cornel Deac;

In Suceava: Silvestru Hazmei;

In Muntii Fagaras:
la sud: colonel Gheorghe Arsenescu, fratii Petru si Toma Arnautoiu, Apostol;
la nord: Dumitriu (Gheorghe Ionele), Faina, Ion Candea si Grupul Carpatin Fagarasan.

Intr-un raport al Securitatii a fost data cifra de 1300 de astfel de grupari. In arhiva Securitatii nu se gasesc date despre grupurile legionare parasutate de puterile vestice in Romania, decat ceea ce a aparut in presa cu prilejul procesului din noiembrie 1953, necunoscandu-li-se numarul.

Intre grupurile de rezistenta din munti, se numara si grupul fagarasan, la inceput sub numele de banda Hasu, banda Hasu-Gavrila, banda Gavrila. Ei s-au numit Grupul Carpatin Fagarasan.

Spre sfarsitul secolului al XIX-lea lumea araba se afla sub presiunea colonialismului occidental si a vastului Imperiu otoman. In aceste conditii, cultura araba incepea sa simta nevoia definirii in raport cu influentele externe care ajnsesera sa-i modeleze intr-un mod dramatic destinul. Constientizarea propriei identitati si specificitati culturale impunea un drum propriu al arabilor si al culturii lor comune, insa felul in care aceasta cale avea sa-si cristalizeze directia ramanea inca sa fie dezbatut.

Timp de sute de ani cea mai mare parte a teritoriilor locuite de catre arabi facusera parte din Imperiul otoman. Structura cosmopolita si relativ toleranta a imperiului a reusit sa ii integreze pe arabi in sistemul sau administrativ si valoric. Un important factor in usurarea integrarii arabilor in imperiu a fost religia musulmana cu care se idenificau atat marea majoritate a arabilor cat si statalitatea otomana. Credinta in profetul Mohamed ii lega pe arabi de populatiile etnice diferite ale imperiului, Coranul le dadea un sens comun si o structura spirituala in mare parte asemanatoare. Imperiul Otoman a reusit o lunga bucata de timp sa se foloseasca de aceasta traditie comuna spre a-si solidifica stabilitatea interna menita sa-i asigure putere pe plan extern.

In secolul XIX Imperiul Otoman incepuse sa devina tot mai slabit, puterea si maretia sa se risipeau pas cu pas. Pe acest fond de regres al institutiilor statului otoman apar si fisurile intre arabi si imperiu. In conditiile in care marile puteri europene presau tot mai mult Imperiul otoman prin actiuni directe ori prin sprijinirea nationalismului in statele crestine aflate in imperiu, calea reformarii parea inevitabila. Proasta organizare si implementare a noilor reforme de tip european au facut ca stabilitatea in vastul imperiu multietnic sa devina tot mai slabita.

La inceputul secolului XX turcii intra in contact cu ideile nationalismului romantic, in conditiile in care acest curent se raspandise rapid in tarile balcanice incorporate de Inalta Poarta. Turcii au inceput sa-si construiasca o noua identitate pe baza specificitatii etnice si a limbii, dorind sa creeze un stat de tip national dupa model european. Autoritatile otomane doreau sa impuna tot mai mult folosirea limbii turce in stat in defavoarea celorlate limbi ale imperiului, incepand astfel un amplu proces de turcificare.  

In acest context cultural, araba simte nevoia sa-si reafirme propriile valori si sa creeze modalitati de aparare, in conditiile in care supravietuirea sa era acum pusa in pericol. Comunitatile crestine vorbitoare de limba araba, influentate de cultura europeana, incearca sa dea culturii un nou sens incercand sa o adapteze marilor curente europene. Literatura araba cunoaste acum o adevarata renastere. Se fundamentau astfel principiile unei culturi seculare. In acest mediu se pun bazele nationalismului arab, a ideologiei sale.

Nationalismul arab este si rezultatul unor lupte interioare ale comunitatii arabe. Elita era divizata in doua tabere, una integrata in sistemul imperiului si o a doua care fie refuzase, fie ii fusese refuzat acest lucru. Cea de a doua tabara a imbratisat arabismul ca modalitate de a se impune in fata rivalilor si de a-si schimba soarta.

Intelectualitatea araba devenea tot mai constienta de propria sa cultura, de necesitatea promovarii identitatii arabe si a nevoii acestei comunitati de autodeterminare. Imperiul Otoman era perceput ca un organism in criza, care nu mai putea sa reprezinte interesele si nevoile arabilor: se impunea o schimbare, iar sansa schimbarii a constituit-o Primul Razboi Mondial. Arabii intrezareau crearea unui stat arab independent sau a unei federatii de state arabe.

Intrarea Imperiului Otoman in primul razboi mondial de partea Puterilor Centrale forteaza Imperiul Britanic sa caute modalitati de destabilizare a otomanilor. Astfel, britanicii au inceput sa ii incite pe arabi la revolta. Ei au reusit sa sustina o revolta araba in cadrul Imperiului Otoman, dar dorinta de autodeterminare a arabilor a ajuns sa se intoarca impotriva lor. Dupa incheierea Primului Razboi Mondial izbucnesc rascoalele din Egipt (1922) si din Irak (1932). Lupta de autodeterminare nu s-a concretizat insa in formarea unui singur stat centralizat si puternic, divizarea fiind destul de puternica si sustinuta de puterile europene, care nu doreau un nou jucator redutabil in zona. Au aparut noi state precum Siria, Liban, Iordania, Palestina si Irak.

Societatile arabe erau puse in postura de a alege intre doua cai diferite de organizare politico-administrativa: pe de-o parte exista ideea pan-arabismului care postula crearea unui singur stat arab, iar pe de alta parte exista ideea statelor nationale independente si suverane. Istoria, cultura, religia si limba comuna puteau oferi arabilor acel fundament pe care sa se cladeasca o institutie statala puternica care sa ii reprezinte pe toti arabii. Aceasta cale comuna parea plauzibila, insa traditia statala si institutionala a unor tari precum Egipt, Tunisia, Maroc, Yemen si Oman facea ca solutia pan-arabista sa fie destul de greu de pus in practica. Un stat comun presupunea angajarea pe calea unor eforturi imenese de cladire a unor institutii noi, viabile, capabile sa reprezinte o populatie si un teritoriu imens. Era nevoie de un efort politic comun si de o sincronizare perfecta pe plan decizional, asa incat trecerea spre statul comun sa fie lina si lipsita de mari rupturi socio-politice.

Pana spre inceputul anilor ‘50 nationalismul arab si-a castigat intaietatea in peisajul ideologic al lumii arabe. O serie de lovituri de stat in Egipt, Siria, Irak sau Yemen au adus conducatori noi, legati profund de viziunile propuse de nationalismul arab care incepea sa-si cristalizeze tot mai clar obiectivele si “metodologia” punerii in practica a viziunilor sale.

Societatile arabe aveau probleme interioare profunde, se simtea din nou nevoia unei reinnoiri si revizuiri a viziunii asupra rolului pe care arabii trebuiau sa-l joace in istorie. Multe dintre monarhiile arabe erau considerate aservite intereselor marilor puteri, tradatoare ale intereselor si aspiratiilor noilor generatii. Daca pana acum marile probleme ale arabismului aveau cauze externe, acum problema se regasea in chiar sanul societatii. Tinerii militari de cariera erau hotarati sa sfideze destinul si sa rastoarne o stare de fapt pe care ei o considerau nedreapta si nedemna pentru arabi. Revolutia era vazuta ca singura cale de urmat. Doreau o reformare din temelii care sa genereze prosperitate si unitate.

In 1952 monarhia pro-britanica din Egipt e eliminata de la putere printr-un puci. Acum iese in evidenta personalitatea ofiterului Gamal Abdel Nasser, considerat azi una dintre cele mai mari personalitati din istoria moderna a arabilor. Influenta lui Nasser asupra nationalismului arab si pan-arabismului e una profunda, ideea revolutiei nationaliste extinzandu-se rapid in majoritatea statelor arabe. Nasser a pus capat prin negocieri pasnice unei perioade de 72 de ani de prezenta britanica in Egipt. Reformele sociale, economice, nationalizarea industriei si a Canalului de Suez, au creat imaginea unui conducator puternic care avea capacitatea necesara sa materializeze obiectivele nationalismului arab si sa lupte impotriva imperialismului occidental.

Un alt curent percutant in randul arabilor a fost Baa’th-ismul, curent pan-arabic care s-a exprimat pe scena politica prin intermediul filialelor Partidului Socialist Baath din Siria si Irak. Baathismul avea o abordare ideologica mult mai accentuata, si asta datorita pregatirii intelectuale a membrilor sai fondatori, intelectuali sirieni cu studii la Sorbona. Baa’th insemna renastere, revolta, iar mijlocul prin care reinnoirea avea sa triumfe era revolutia. Pentru baathisti nu mai exista timp de pierdut, orice intarziere insemna abatere de la telul miscarii. Ei considerau diferentele dintre arabi accidentale si neimportante, iar in virtutea acestui fapt existenta unui stat arab unitar era fireasca si necesara. Baathismul a reusit sa-si atinga telurile prin intermediul cadrelor militare care au ajuns la putere prin lovituri de stat in Siria si in Irak.

Nasserianismul si Baathismul au insemnat apogeul nationalismului arab. In anul 1958 conducerea partidului Baath din Siria si Nasser au creat Republica Araba Unita. Sentimentul pan-arab era puternic in Siria, iar figura carismatica a lui Nasser se bucura de larga popularitate. Pe data de 22 februarie 1958 presedintii Siriei si ai Egiptului au semnat un pact de uniune, dupa ce in prealabil fusese consultata opinia populatiei prin intermediul unui referendum. Nasser era ales presedinte, iar capitala era stabilita la Cairo. Cetatenia siriana si egipteana au fost inlocuite cu cetatenia araba: se incerca crearea unuei identitati comune sub un steag comun.

Uniunea nu a durat mult, diferentele dintre populatiile celor doua tari dovedindu-se a fi mari. Elita economica siriana era nemultumita de subordonarea fara de Egipt, programul de nationalizare initiat de Nasser le periclita perspectivele economice. Planurile de centralizare ale lui Nasser afectau autonomia siriana, iar acest fapt a condus catre o agravare prunda si finalmente letala pentru noua constructie statala. Separarea s-a facut in urma unei lovituri de stat din Siria. Nasser a hotarat sa nu intervina militar si a retras trupele egiptene din Siria.

Azi nationalismul arab pare un experiment esuat, ideile sale s-au dovedit a fi departe de aplicabilitate practica, nasserianismul a subrezit dupa razboiul de 6 zile cu Israelul (soldat cu un rasunator esec pentru Egipt), iar baathismul a sucombat sub presiunea defectelor proprii, dictatura si coruptia.

Caracterul secular al nationalismului arab a atras in special populatia urbana, intelectuala, societatile arabe traditionale avand o viziune diferita asupra propriei identitati, bazata pe familie, clan si Islam. Pentru ei, ideile nationalismului arab erau destul de abstracte. Erau greu de schimbat cutume vechi de secole care, pana la urma, erau definitorii pentru comunitatile arabe. Realitatile locului si mecanismele de functionare a societatilor arabe au facut ca arabismul national sa se dovedeasca a nu fi altceva decat un esec pe termen lung, un construct ideologic lipsit de fundamentare practica, caci bazele curentului isi gasesc originea intr-un model romantic european de secol XIX si nu intr-un set de idei proprii locului.