Acasă Blog Pagina 98

Senatul a RESPINS un proiect de lege privind autonomia TINUTULUI SECUIESC

Plenul Senatului a respins, marţi, proiectul legislativ privind statutul de autonomie al Ţinutului Secuiesc, iniţiat încă din 2005 de senatorii UDMR de atunci Sogor Csaba şi Becsek-Garda Dezso.

Proiectul legislativ cu caracter organic a primit 54 de voturi pentru respingere, cinci pentru adoptare şi două abţineri, Senatul fiind forul decizional.

Iniţiativa legislativă a fost respinsă încă din 2005 de Camera Deputaţilor, iar la Senat proiectul a trenat mai mulţi ani, primind în iunie 2009 un raport negativ de la comisiile juridică şi pentru administraţie publică. Din decembrie 2009, proiectul a mai fost introdus de alte zece ori pe ordinea de zi a şedinţelor de plen ale Senatului, însă nu s-a reuşit niciodată votarea lui.

Cei doi iniţiatori susţineau în expunerea de motive că “secuimea, populaţia autohtonă cu identitate naţională maghiară, majoritară în Ţinutul Secuiesc, revendică autonomia teritorială a acestei regiuni în conformitate cu prevederile documentelor internaţionale şi cu practica în acest domeniu din statele Uniunii Europene”.

Ei argumentau propunerea lor legislativă şi prin faptul că raportul Parlamentului European cu privire la cererea de aderare a României la Uniunea Europeană, din 1 aprilie 2005, menţiona că “protecţia monorităţii maghiare necesită măsuri suplimentare, în conformitate cu principiile subsidiarităţii şi ale autoguvernării”.

Raportul celor două comisii subliniază că “niciun grup şi nicio persoană nu poate exercita suveranitatea în nume propriu”, iar organizarea administrativ-teritorială în regiune autonomă, cu ţinut sau scaune, depăşeşte limitele organizării statale a României aşa cum este prevăzută la articolul 3 al Constituţiei, cu comunele, oraşele şi judeţele ca singure unităţi administrative recunoscute.

Cei doi iniţiatori nu mai sunt parlamentari. Sogor Csaba este în prezent deputat european al UDMR. De peMediafax .

Teoria Big Bang in linie cu relatarea Creatiei

Directorul Observatorului Vaticanului afirmă că Biserica este deschisă faţă de teoria ştiinţifică ce susţine că lumea a început cu o explozie cosmică acum miliarde de ani. “Big Bang-ul nu este în contradicţie cu credinţa”, a afirmat pr. Jose Gabriel Funes când a anunţat, la 2 februarie, expoziţia Vaticanului cu fotografii, instrumente de cercetare şi minerale de pe Lună şi de pe Marte.

Expoziţia intitulată “Poveşti dintr-o altă lume: Universul din noi şi din afara noastră” va fi vizitabilă între 10 martie şi 1 iulie în Pisa, localitatea de naştere a lui Galileo, părintele astronomiei moderne. Pr. Funes a declarat pentru CNA că teoria Big Bang-ului este “cea mai bună teorie pe care o avem acum legată de apariţia universului”. Teoria susţine că lumea a apărut acum 14 miliarde de ani, după o explozie colosală prin care au apărut spaţiul, timpul, energia şi materia, iar apoi galaxiile, stelele şi planetele. “Ştim că Dumnezeu este Creatorul”, a adăuga el, “că este un Tată bun ce are un plan providenţial pentru noi, pentru copiii Săi, şi că orice putem afla folosind raţiunea despre originea universului nu este în contradicţie cu mesajul religios al Bibliei.” Pr. Funes afirmă că, în poziţia sa de astronom şi de catolic, agreează această explicaţie despre apariţia universului, în ciuda “unor întrebări încă fără răspuns”.

Faptul că nu există dovezi despre viaţă inteligentă în univers, a continuat el, nu înseamnă că ea trebuie exclusă, din moment ce studiile arată că aproximativ 700 de planete orbitează în jurul unor stele. “Dacă în viitor se va găsi că mai există viaţă inteligentă, fapt care cred că va fi dificil, nu va contrazice mesajul religios despre Creaţie, deoarece şi acelea vor fi tot creaturi ale lui Dumnezeu.” Catolicii “trebuie să vadă cosmosul ca un dar de la Dumnezeu” şi trebuie “să admire frumuseţea care există în univers”. “Această frumuseţe pe care o vedem, trebuie să ne conducă la frumuseţea Creatorului. Şi de asemenea, deoarece Dumnezeu ne-a dat inteligenţă şi raţiune, putem găsi logosul, acea explicaţie raţională care există în univers, ce ne permite să ne implicăm în ştiinţă.”

Interesul oficial al Bisericii faţă de astronomie începe undeva prin secolul al XVI-lea. În 1891, Papa Leon al XIII-lea decidea să creeze oficial Observatorul Vaticanului, pentru a arăta că Biserica nu este împotriva progresului ştiinţific, ci îl promovează chiar. Observatorul Vaticanului îşi are sediul în Castel Gandolfo, dar foloseşte pentru cercetări un telescop situat în Tuscon, Arizona. 

De pe Catholica

De ce este atacat Athosul?

Inca de asta-vara de cand m-am intalnit in vaporul care ne intorcea de la Dafne la Uranopolis cu un spion neamt, nu mi-a mirosit bine treaba. Ce sa caute un securist neamt la Vatopedi? Oare cumva sa vada ce potential turistic are manastirea in perspectiva unei eventuale vanzari a Athosului catre “investitori”? Desi pare socant a gandi asa ceva, si total improbabil privind prin perspectiva situatiei actuale, Athosul poate fi vandut de Grecia catre Germania, ca plata pentru datorii. Vi se pare o gluma exagerata? Dar vanzarea Alaskai de catre rusi americanilor ce a fost? Iar pe de alta parte, daca tot trebuie sa vina apocalipsa, care va veni nu la mult timp dupa intrarea femeilor in Athos, de ce ne-ar mira un astfel de scenariu?

Ca autoritate inavomibila a ortodoxiei, cu incomparabil mai mare aderenta la sufletele ortodocsilor decat Patriarhia Ecumenica, si decat patriarhiile nationale, Athosul este fara indoiala adevarata patriarhie a ortodoxiei, farul calauzitor catre care isi indreapta ochiii toti ortodocsi ravnitori dupa adevar si doritori de autentic si traire neintinata. Numai intelegand cu adevarat locul pe care il ocupa Athosul putem intelege natura fiecarei sageti infipte in trupului lui Hristos de catre luptatorii impotriva ortodoxiei – dracii – si de catre oamenii folositi de ei pentru a-si indeplini diversele scopuri.

Inainte de a incerca insa orice analiza a razboiului, ce se urmareste, cum se duce la cale acest atac, cu ce e diferit de luptele din trecut, trebuie sa fim mereu constienti ca diavolul este un tolerat si prin urmare si actiunile lui sunt tolerate, adica ingaduite de Dumnezeu cu un scop anume care urmareste in primul rand mantuirea oamenilor. Nici nu au trecut cateva zile de la arestarea staretului Efrem si deja am auzit cum ca staretul ii spovedeste pe politai. Aceasta simpla stire, nu doar ca mi-a adus bucurie si linistire vazand felul cum lucreaza Dumnezeu prin sfintii sai si cum ii cheama la mantuire pe toti, chiar si pe (teoretic) calaii staretului, m-a facut sa inteleg ca inca o data tot raul va fi spre bine. Chiar daca intelegem mai mult sau mai putin de ce ingaduie Dumnezeu sa fie luptata Biserica, chiar daca ratiunile pentru care Dumnezeu ingaduie aceasta nu ne sunt noua date a le intelege, gandul ca toate sunt spre mantuire trebuie sa ne dea incredere, nadejde si mai ales sa aprinda si in noi ravna ca cine stie cum ne vom invredinici si noi sa suferim ceva, cat de putin pentru Hristos, asa cum staretul Efrem sufera acum si asa cum toata Biserica Greaca este rastignita zilele acestea.

Sa facem insa cateva speculatii la ce ne-am putea astepta in continuare. Dupa parerea mea, in prezent aceasta lucrarea a lui Dumnezeu se intampla mai ales cu poporul grec: dupa criza, saracie si defaimare, poporul grec a ajuns sa fie atacat in inima. Dupa ani si ani in care si-a batut singur joc de inima sa – Biserica Ortodoxa -, poporul grec primeste ceea ce singur a cerut prin netrairea credintei la inaltimea chemarii si prin ruperea de Dumnezeu. Nu zic ca noi romanii am fi altfel, dar noi deja trecand prin prapadul comunismului avem oarece circumstante atenuante. Altfel spus, ca popor, poate ca Dumnezeu nu mai are mari asteptari de la noi, adevaratul popor roman binecredincios s-a rastignit deja in inchisorile comuniste si acum se bucura in cer. Ce a mai ramas, ce s-a semanat dupa Revolutie, mai are putina vreme pana la a trece o noua incercare, inca nu s-a copt indeajuns.

Asadar, eu cred ca prigoana asupra Athosului in special se va inteti. Diavolul nu va pierde “ocazia” ca folosindu-se de criza economica si sociala sa atace in principal “preventiv” Biserica pentru ca nu cumva oamenii sa se trezeasca si sa le vina idei. Ganditi-va ce ar insemna pentru lumea intreaga daca Athosul ar face apel ca Grecia sa iese din UE, partidele sa fie aruncate la gunoi si o noua forma de guvernare in care Biserica sa aiba principalul cuvant de spus sa fie instaurata. Un popor unit poate face minuni si Biserica Ortodoxa din Grecia, ajutata de rugaciunile si autoritatea Athosului ar putea sa renasca Grecia in mai putin de un an. De asta se tem puterile intunericului pentru ca Grecia sa nu dea idei, sa nu creeze un precedent. Pe cat de mica este, pe atat de mare este pericolul pentru “establishment”-ul actual, eventualitatea acestui scenariu. Si nu doar de neplata datoriilor se tem puternicii lumii cat mai ales de un eventual nou model de guvernare care l-ar putea oferi Grecia in momente in care mamaliga sta sa explodeze in lume peste tot, de la Roma, Paris si Londra pana la Beijing si Washington.

Celor carora li se pare deplasata argumentarea mea, le-as spune un singur cuvant: Islanda. In 2008 islandezi au facut “reset”: bancile le-au picat, bancherii au fost dati in urmarire generala dar au scapat refugiindu-se la Londra, clasa politica a fost schimbata, au flituit FMI-ul si acum 73% din islandezi sunt fericiti. Din pacate nu veti auzi prea multe despre Islanda la stiri deoarece ei au trecut peste criza, evenimente tragice nu se intampla, lucrurile merg binisor chiar daca mai sunt dificultati si in plus islandezii sunt fericiti. Iata insa cateva stiri despre Islanda din presa straina:

– Iceland fared better than us by letting its banks fail
– Iceland strongly recovering from bankruptcy
– How Iceland Copes with a Broken Economy

Deci cu putin curaj se poate. Cu siguranta si Grecia ar putea urma calea Islandei, doar daca vreun parinte cu autoritate de la Athos – cum este Efrem – impreuna cu celelalte manastiri si cu toata biserica greceasca ar cere oamenilor sa lupte pentru libertatea lor.

Tocmai pentru ca asta sa nu se intampla, diavolul a atacat in preventiv, pentru a evita aceasta posibilitate sau poate tocmai pentru ca athoniti aveau deja un plan, iar calatoria in Rusia si discutia lui Efrem cu Putin, ne dau de gandit ca presupunerile mele nu sunt departe de adevar – sa nu utiam ca si Islanda a primit ajutorul Rusiei intr-un moment culminant.

La ce sa ne asteptam insa in continuare? Eu cred ca atacul va continua, se va inteti si foarte probabil se va externaliza, adica Athosul va fi atacat in toate tarile prin diverse campanii similare celor care au avut loc in Grecia, tocmai pentru a beneficia de momentum-ul deja acumulat. Cu alte cuvinte, asa cum in razboi cand inamicul razbate pe un culoar, nu se opreste si nu da inapoi ci mai degraba isi concentreaza trupele pe acel culoare pentru a patrunde cat mai adanc in linia inamica. Iar cum anul acesta – dupa cum am aflat chiar de la calugarii atoniti – numarul de romani care au vizitat Athosul a explodat, sa nu ne miram daca in curand vom vedea si la noi o campanie mediatica murdara prin care se va ataca in special Athosul si mai ales se va incerca lupta pe directia nationalismului, vom vedea multi care vor arata cu degetul ultranationalismul grecilor si cum ii marginalizeaza ei pe romani si alte prosti de astea. Tinta va fi nu direct asupra ortodoxiei grecesti sau asupra Athosului deoarece romanii ar rejecta din start o astfel de strategie. Gandul imi spune ca in principal se va merge pe ideea de patriotism si pe victimizarea bietilor romani de catre xenofobii greci care mai si fac afaceri cu pamanturi si au bani in timp ce poporul grec sufera in criza. De la asta pana la a ii rupe total pe oameni de Biserica prin prezentarea catorva “cazuri” nu va fi mult si astfel ortodoxia nu va mai putea salva nici Grecia si nici Romania. Asta bineinteles, este modul de gandire al unora, insa Dumnezeu va ingadui toate dupa credinta noastra. De Gigel Chiazna

4. Încât noi înşine ne lăudăm cu voi, în Bisericile lui Dumnezeu, pentru statornicia şi credinţa voastră, în toate prigonirile voastre şi în strâmtorările pe care le suferiţi.

5. Ele sunt o dovadă a dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, ca să vă învredniciţi de împărăţia lui Dumnezeu, pentru care şi pătimiţi,

6. De vreme ce drept este înaintea lui Dumnezeu să răsplătească cu necaz celor ce vă necăjesc pe voi,

7. Iar vouă celor necăjiţi, să vă dea odihnă, împreună cu noi, la arătarea Domnului Iisus din cer, cu îngerii puterii Sale,

8. În văpaie de foc, osândind pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu şi pe cei ce nu se supun Evangheliei Domnului nostru Iisus.

Cetăţile propagandei wahabite

Radicalismul islamic în ţările balcanice cu populaţie predominant musulmană s-a amplificat – susţin analiştii. Aceştia se tem că wahabiţii, antrenaţi să ucidă în Balcani, ar putea pătrunde în Europa occidentală.

Printre adepţii religiei musulmane, bosniacii trec drept cei mai liberali şi toleranţi. Mai toţi sunt suniţi, iar în Bosnia convieţuirea multiconfesională are o tradiţie seculară. “Aceşti musulmani au găsit un model prin care să-şi conserve credinţa şi cultura. Au descoperit cum să-şi practice religia într-un stat laic” afirmă Mustafa Klanco, imam al credincioşilor bosniaci în Germania.

Astfel, wahabismul – puternic răspândit în Arabia Saudită, nu s-a înrădăcinat în Bosnia.

Dar odată cu războiul din Bosnia-Herţegovina, la începutul anilor ´90, lucrurile au luat o altă întorsătură. În Bosnia a început să se contureze un proces de radicalizare a musulmanilor. Concomitent, în ţară au început să-şi facă apariţia organizaţii fundamentaliste străine. În Bosnia au pătruns atunci circa două mii de militanţi, din diverse ţări arabe, inclusiv membri ai reţelei lui Osama Bin Laden.

După semnarea acordului de pace de la Dayton (1995) şi încheierea conflictului, unii dintre aceştia au rămas în Bosnia; ţară care i-a şi încetăţenit.

Aceştia au recrutat tineri, cu ajutorul fundaţiilor saudite au construit moschei şi au început să răspândească wahabismul. Cetăţile propagandei wahabite sunt acum câteva sate din estul Bosniei şi impresionanta moschee “Regele Fahd”, înălţată la Sarajevo cu bani din Arabia Saudită.

Topul triburilor germanice mai puţin cunoscute…

Originari din insulele daneze şi sudul Suediei, herulii s-au împãrţit în douã când au migrat spre sud în Balcani şi Ucraina de azi. Ramura vesticã întreprindea raiduri alãturi de saxoni şi alte triburi cu care intrã în contact. Herulii de estşi-au unit forţele cu goţii la jefuirea zonei Mãrii Negre şi Egee. Au fost capabili sã atace Byzantium şi sã prade Atena. Herulii au fost succesiv subjugaţi de ostrogoţi şi huni, înainte sã se poatã instala undeva anume. Lombarzii le-au distrus apoi regatul şi restul de heruli s-au alãturat lombarzilor în drumul spre Italia. Procopius îşi nota cã practicau pederastia şi cã preferam sã se înjunghie înainte sã fie rãpuşi de boalã. Au servit în armata bizantinã, mai ales în timpul campaniei lui Belisarius pentru refacerea Imperiului Roman de Apus. Cuvintele anglo-saxon “eorlas” (nobil) şi cel din saxona veche “erilaz” (bãrbat), gãsite în inscripţiile runice ca un fel de titluri onorifice, au fost associate lingvistic cu herulii.

Thuringii

Subiectul originii thuringilor încã e de domeniul speculaţiei. Posibil sã fi fost rãmãşite ale unei confederaţii alemane, descendenţi ai unui trib mai timpuriu, ai unei confederaţii de triburi mai mici sau doar un trib minor. Locuiau în munţii Harz din Germania. O parte din trib a traversat Rinul şi a colonizat Kempen, Belgia. Thuringii au fost cuceriţi de huni în 430. Dupã colapsul regatului hun ei şi-au stabilit propriul regat în Thuringia, anexat ulterior de franci şi saxoni. Thuringii erau cunoscuţi pentru arta cãlãritului, datoratã proximitãţii hune, cãsãtoriile interetnice, relaţiile apropiate cu popoarele stepelor. Dovezile arheologice (cranii feminine alungite, practicã bizarã hunã) sugereazã cã ar fi ţinut femeile hune drept sclave sau soţii.

Cheruscii

Unii dintre aliaţii timpurii ai romanilor erau “spadasinii”, cheruscii, aflaţi pe valea Rinului în Hanovra de azi. Au fost supuşi în vremea lui Augustus. Cel mai celebru membru al tribului etse Arminius (Hermann), un prinţ ostatic crescut în civlizaţia romanã, cãreia însã i-a devenit duşman. A unit câteva triburi şi a câştigat bãtãlia împotriva lui Quinctilius Varus. Cu toate acestea, triburile unificate au fost la rândul lor învinse de riposte romanã. În urma acestor evenimente, romanii renunţã la expansiunea de dincolo de Rin. La mult timp dupã aceea, cheruscii se aliazã din nou cu romanii şi sunt absorbiţi de franci, saxoni şi lombarzi. Folosit ca material de propagandã de cãtre naţionalismul german, Arminius se bucurã de un monument gingantic în Pãdurea Teutoburgicã, symbol al independenţei şi libertãţii.

Marcomanii

Numiţi dupã locaţia lor, marcomanii (cei de la graniţã) ocupau frontiera nordicã a Imperiului Roman, adicã Germania, Cehia şi Austria de azi. Regele lor Marboduus a stability un regat în Boemia pentru a scãpa de presiunea romanã. Teritoriul era potrivit pentru schimburi comerciale. Forţaţi de mişcãrile goţilor veniţi din nord, împreunã cu suebii, quazii şi sarmaţii încearcã sã treacã de limesul roman, ceea ce conduce la douã rãzboaie în timpul lui Marcus Aurelius şi Commodus. Sunt înfrânţi, dar armata romanã este şi ea slãbitã. Rãzboaiele marcomanice au stabilizat frontiera de nord pe Dunãre. Tot cu quazii şi suebii, marcomanii trec Rinul îngheţat în 406. Cei rãmaşi au fost subjugaţi de huni. Bavarezii se revendicã de la acest trib.

Alemanii

Unul dintre termenii folosiţi pentru a simplifica triburile germanice este acela de alemani sau alamani, adicã “toţi oamenii”. Alemanii erau o confederaţie de triburi variate de pe valea superioarã a Rinului. Mai târziu devin un trib de sine-stãtãtor, identitãţile triburilor mai mici fiind suprimate. Romanii au avut de-a face cu ei în timpul lui Caracalla, care îşi ia titlul de Alamannicus. De-a lungul anilor încearcã sã traverseze Rinul, dar reuşsesc doar o data. Odatã stabiliţi în Alsacia şi Elveţia de nord, încep sã prade teritoriul. Adesea erau descrişi de autorii ortodocşi ca fiind mai sãlbatici şi brutali decât francii. Dupã cãderea Romei francii au anexat regatul alaman propriului regat. Alamanii au oferit limbilor romanice un nume pentru Germania (Allemande, Alemania etc.), dar este de fapt doar una dintre multele regiuni lingvistice germane, cuprinzând Şvabia bavarezã, Baden-Wűrttemberg, Alsacia, Liechtenstein şi Elveţia.

Suebii

Înainte ca alamanii sã devinã denumirea stereotipicã pentru triburile germanice exista termenul de suebi, care înseamnã “proprii oameni”. Ei originau din coasta balticã, dupã care au au migrat spre sud, valea Elbei, aşezându-se în zona medianã a Elbei. Triburile cu culturã similarã au fost assimilate de suebi, mai précis marcomanii, lombarzii, harii şi semnonii, centrul spiritual. Suebii se diferenţiau prin frizura deosebitã, cocul sueb, semn al libertãţii. Curând romanii şi-I reprezentau pe mai toţi germanicii cu acest stil de coafurã. Suebii au migrat de mai multe ori. Un grup condus de Ariovist a ajuns pânã la Rin, unde a fost rãpus de Iulius Caesar. Un alt grup a ocupat Dunãrea mijlocie, unde s-au aliat cu marcomanii şi quazii. În 406 are loc un ultimo exod în Gallia şi Galicia. Acolo, împreunã cu vandalii şi alanii, au stability un regat care a durat 200 de ani. Suebii care nu au traversat Rinul şi-au fondat propriul regat, care va deveni mai târziu Ducatul de Şvabia. Rãmãşiţele suebilor iniţiali de pe Elba devin cunoscuţi sub numele de Şvabii de nord, din Schwabengau şi Sachsen-Anhalt. Ambele ramuri ale suebilor cad sub stãpânirea francilor. 

De Irina-Maria Manea – Historia

Istoriografia comunistă: de la glorificarea slavilor la dacomanie

Odată cu instaurarea regimului comunist după abdicarea forțată a Regelui Mihai, schimbări radicale au apărut pe toate planurile, nu doar politic și economic, ci și social și cultural. Unul din aspectele demne de urmărit este cel al istoriografiei comuniste: lucrările de istorie scrise în perioada de după ’47 și până în 1989 diferă cu mult de cele din perioada anterioară. Unele teorii prezentate în cărți sunt chiar de-a dreptul absurde, dar ele nu trebuie considerate ca fiind teorii științifice: sunt doar o altă față a propagandei regimului care dicta ce istorie trebuie prezentată poporului.

Istoriografia din deceniile comuniste nu este una compactă. Schimbările de la centru se reflectă și în lucrările de istorie. Astfel, identificăm trei perioade diferite: una a istoriografiei de tip stalinist, internaționalistă – specifică anilor ’50; o alta – de recuperare a valorilor naționale – din anii ’60; și cea de-a treia – ceaușistă, național-comunistă, de după 1971.

Istoriografia stalinistă: glorificarea slavilor și a Uniunii Sovietice

Prima perioadă, a istoriei de tip stalinist, stă sub semnul a trei istorici: Mihail Roller (1908-1958), de departe liderul istoriografiei românești în anii ’50; Petre Constantinescu-Iași (1892-1977) și Miron Constantinescu (1917-1974), activist important al Partidului și unul din responsabili cu propaganda din sfera științelor sociale.

Ne oprim aici asupra unor lucrări semnate de Mihail Roller deoarece acestea au avut cea mai mare influență. Istoricul publică în 1947 lucrarea Probleme de istorie, în care susține că istoriografia românească de până atunci nu fusese una științifcă deoarece nu cunoscuse ideologia marxistă. Astfel, toate lucrările anterioare nu aveau nicio valoare pentru că nu se bazau pe operele lui Marx, Engels, Lenin și Stalin, iar adevărata istorie nu se poate baza – cum altfel?! – decât pe marxism, ”singura concepție științifică despre istorie și viață”. În același an, apare Istoria României (republicată ulterior sub titlul de Istoria RPR), care devine lucrarea istoriografică oficială a perioadei internaționaliste. Tezele susținute în această carte par astăzi nefondate, absurde. Roller susține că teritoriul României a beneficiat de influența pozitivă a ”sciților”, care au creat civilizația fierului, adusă și dacilor. Cucerirea romană este, evident, prezentată ca fiind ceva nefast în istoria noastră; romanii ar fi robit Dacia, iar retragerea aureliană din secolul al III-lea a fost o eliberare de sub ”jugul roman”.

Mihail Roller

Slavii sunt prezentați într-o lumină favorabilă. După Roller, ei erau o populație pașnică, agricolă și sedentară, care i-a influențat în bine pe strămoșii noștri. Și – foarte important – ei nu erau barbari! Din aceeași lucrare aflăm că rușii kieveni și alte cnezate ruseși au stăpânit teritoriul românesc și i-au apărat pe români. Apoi, în secolul al XI-lea, bulgarii conduși de țarul Boris i-au creștinat pe români.

Aceste două cărți au fost printre primele de opere de factură marxistă apărute în mediul istoriografic românesc. Schimbarea radicală a venit odată cu anul 1948. În iunie-august ’48 sunt desființate toate institutele de cercetare a istoriei și înlocuite cu Institutul de Istorie al RPR, având patru secții: istorie românească, universală, slavă și bizantină. Toate revistele de profil dispar și, în locul lor, apare revista Studii, aflată sub controlul partidului și al cenzurii. Prin reforma învățământului din luna august corpul didactic este epurat; toți istorici considerați ”nesiguri” din punct de vedere ideologic sunt eliminați. Mulți din profesorii universitari ajung în închisoare, iar cei ce scapă de arestare nu mai au voie să publice. Tot atunci e înființată Facultatea de Istorie de sine stătătoare (până atunci istoria fiind studiată la Litere). În iunie 1948 e desființată vechea Academie pentru a face loc Academiei RPR, iar academicienii sunt arestați. La secția de istorie a noii academii sunt numiți de guvern (și nu aleși, cum ar fi fost normal) Petre Constantinescu-Iași și Bogdan Lăzăreanu. Aceștia îl ”aleg” pe Roller pentru a deveni membru al academiei, iar David Prodan și Emil Condurachi devin membri corespondenți.

În anii 1947-1950 discursul politic românesc se axa pe sublinierea rolului esențial al Uniunii Sovietice în dezvoltarea României. În lucrările de istorie asta se traspune prin evidențierea rolului jucat de slavi în formarea poporului român. În 1953 are loc o reformă a ortografiei pentru ”eliminarea exceselor latiniste” și pentru aducerea limbii române mai aproape de fondul slav. Au existat chiar, în acea vreme, istorici și lingviști care susțineau că limba română ar fi de fapt o limbă slavă. Pentru a promova bunele relații cu Uniunea Sovietică, în România apar mai multe instituții de genul editurii ”Cartea rusă”, Analele româno-sovietice, Institutul de Studii româno-sovietice sau Muzeul Româno-Rus. În momentul schimbării de direcție a Centrului, aceste instituții au fost desființate. Urmează perioada detașării de Moscova.

Destinderea în istoriografie – nuanțarea teoriilor

La începutul anilor ’60, guvernul comunist, la inițiativa lui Dej, începe distanțarea de Moscova. Acest fapt s-a reflectat rapid și în istoriografie. Tezele internaționaliste sunt abandonate, și unele teze din perioada interbelică – cele cu conținut național – încep să fie reluate. Unii dintre istoricii închiși după 1948 sunt eliberați din închisoare, și operele unor istorici de secol XIX încep să fie republicate. În 1959 este celebrat centenarul Unirii, sărbătoare cu caracter național care până atunci fusese strict interzisă. În 1963 e reînființat Institutul de Studii Sud-Est Europene (înființat în 1913 de Iorga și Pârvan) sub conducerea lui Mihail Berza, iar în Academie au fost admiși istorici profesioniști precum Andrei Oțetea, M. Berza, Ioan Nestor și D.M. Pippidi.

Opera cea mai importantă a acestei perioade de destindere este Tratatul de Istorie a României,cu patru volume publicate între 1960 și 1964. Față de scrierile din perioada precedentă, lucrarea vine cu unele schimbări (oarecum în bine, am putea spune). Cucerirea romană este prezentată favorabil, e admis faptul că limba română este de origine latină – deși lexicul slav a jucat un rol important în formarea limbii române. Conform lucrării, poporul român s-a format în secolele VII-V, procesul definitivându-se abia după venirea slavilor. Epoca medievală este prezentată fără a se pune prea mare accent pe rolul rușilor. Adevărata surpriză vine cu volumul al III-lea, în care este menționată problema Basarabiei. Se arată faptul că prin tratatul de la Luțk, Petru I promitea retrocedarea către Moldova a teritoriilor ce urmau să fie cucerite de la turci, adică Bugeacul. Volumul al IV-lea se oprește asupra secolului al XIX-lea și aduce unele critici Rusiei, mai ales prin prisma Regulamentelor Organice. Un al cincilea volum, dedicat epocii domniei lui Carol, trebuia să apară, dar nu a mai fost difuzat din motive politice.

În 1964 a fost publicată o carte-surpriză: Karl Marx. Însemnări despre români. Publicarea acestei lucrări a provocat o adevărată criză în relațiile româno-sovietice, dar de partea cealaltă a fost un deliciu pentru opinia publică internă. E cunoscut faptul că Marx nu era deloc un admirator al Rusiei, ba din contră; în această lucrare el prezintă relațiile dintre ruși și români într-o modalitate nu tocmai favorabilă rușilor: vorbește de răpirea Basarabiei în 1812, de planurile de anexare a Principatelor, de reprimarea revoluției de la 1848 și de împotrivirea față de Unire.

Venirea lui Ceaușescu la putere n-a adus prea multe schimbări în planul istoriografiei. În primii ani, interesul liderului pentru istoria generală a României era redus. În discursurile sale, el vorbea doar de istoria mișcării muncitorești. Istoricii au avut atunci o perioadă favorabilă: puteau călători în Occident la congresele internaționale de istorie, la conferințe și colocvii. În plus, se renunță la practica de a susține o singură teorie istoriografică: sunt permise dezbaterile și confruntările de idei cu privire la istorie. În 1965, Iorga este reabilitat și lucrările sale sunt republicate, iar institutul de istorie primește numele său, pe care-l păstrează și azi. Unul din cei mai importanți istorici închiși și denigrați de fostul regim, Constantin C. Giurescu, este readus la Universitatea București.

Lucrările reprezentative pentru această perioadă sunt Istoria poporului român, semnată de Andrei Oțetea și Ion Popescu Puțuri (care diminuează rolul slavilor în etnogeneză) și Istoria României a lui Miron Constantinescu și Constantin Daicoviciu. Aceștia prezintă rezervat civilizația dacică, admit rolul slavilor în formarea poporului român, admit stăpânirea bulgară de la Nordul Dunării și influența bisericii bulgare.

Tezele din iulie și ultranaționalismul

În discursul politic și istoriografic ceaușist momentul de cotitură a fost anul 1971, când Ceaușescu trasează o nouă linie politică și ideologică în vederea respingerii și denunțării influențelor străine. În același timp, e afirmată necesitatea controlării de către partid și de stat a istoricilor. Perioada de după 1971, cunoscută ca și perioada național-comunismului, va fi caracterizată pe planul istoriografiei de un discurs ultranaționalist.

La 9 iulie 1971, Nicolae Ceaușescu rostește un discurs numit Expunere la consfătuirea cu activul de partid din domeniul ideologiei, prin care critică ”ploconirea față de ceea ce este străin și mai cu seamă față de ceea ce este produs în Occident”. Cere să se pună capăt ”concepțiilor liberaliste, mic-burgheze, anarhice”, și declară că istoria și filosofia nu sunt o meserie de specialitate, ci o activitate ideologică pură pe care trebuie să o practice doar oamenii recrutați prin partid. Astfel, scrierea istoriei devine apanajul partidului – numai el are dreptul de a decide ce se scrie. Și nicio altă concepție nu poate exista cu privire la istoria țării în afara celei oficiale.

După 1971, Ceaușescu s-a folosit de istorie pentru propaganda politică. Tezele principale erau că românii aveau o istorie glorioasă care a condus inevitabil către gloria prezentului, cea mai strălucită epocă din istoria poporului român. Liderul cere istoricilor să scrie ”marea epopee națională”, cu accent pe unitatae națională, lupta pentru independență (ca luptă împotriva străinilor) și vechimea națiunii (obsesia dacismului). Cum Ceaușescu se considera un lider mondial, și poporul român devine unul de excepție, unul din cele mai vechi din Europa. O bună parte a opiniei publice a căzut în această capcană, sedusă fiind de discursul laudativ cu privire la gloria nemuritoare a poporului român.

Schimbarea direcției în istoriografie cerea și o remodelare a panteonului național. Eroii clasei muncitoare au fost înlocuiți de marile figuri ale istoriei naționale: în primul rând regii daci, apoi voievozii din evul mediu. Din epoca modernă, e foarte apreciată personalitatea lui Cuza. Iar Ceaușescu e prezentat, bineînțeles, ca un continuator al acestora, cel care le desăvârșește opera.

O caracteristică a acestei istoriografii național-comuniste este faptul că pune accent pe vechimea românilor, deseori prin sărbătorirea întemeierii unor orașe, în realitate doar date fictive fără bază științifică: în 1975 Craiova sărbătorește 1750 de existență, Alba-Iulia 2000 de ani, iar Buzăul 1600. Apoi, în 1976 se decide ”reconstituirea” curților voievodale de la Târgoviște și Suceava. Iar apogeul e atins în 1980 cu faimoasa celebrare a 2050 de ani de la întemeierea statului dac.

Istoria națională, decisă la Congresul al XI-lea al Partidului

În cadrul acestui congres din 1974, partidul adoptă un nou program politic care începea cu un rezumat în 18 pagini al istoriei naționale. Partidul stabilește astfel tezele oficiale definitive, orice altă interpretare fiind interzisă. Istoria începe cu tracii, oficializând tracomania: tracii sunt prezentați ca una din marile civilizații ale antichității, la egalitate cu grecii și romanii. Aflăm că după retragerea aureliană a continuat să existe pe teritoriul românesc ”un stat neorganizat”. În mileniul ce urmează retragerii romanilor a existat aici o înflorire a civilizației materiale și spirituale pe care a înflorit ulterior feudalismul românesc. Rămânerea în urmă față de Europa din perioada medievală și modernă se datorează migratorilor și ”imperiilor dușmănoase” – otoman, austriac și, atenție, rus! Războiul de independență e prezentat fără a menționa rolul jucat de Rusia, iar formarea României Mari e privită favorabil (însă Basarabia nu e menționată). Actul de la 23 august este prezentat ca opera unică a partidului comunist, fără niciun rol atribuit Uniunii Sovietice și fără menționarea lui Pătrășcanu sau a Regelui Mihai.

Pe lângă aceste directive, Ceaușescu a insistat personal asupra introducerii în programa facultăților de istorie a marxismului, socialismului științific și economiei politice, evident în detrimentul unor materii de specialitate.

”Să lichidăm cu desăvârșire mentalitatea anarhică, mic burgheză, că problemele istoriei, ale diferitelor științe sociale, sunt doar probleme de specialitate. Acestea sunt probleme ale teoriei și ideologiei comuniste.” În lumina acestui scop, Ceaușescu critică ”subaprecierea” gândirii românești și ”atitudinea de ploconire față de tot ceea ce aparține străinătății”, și trasează sarcina de a se realiza o istorie a României în 10 volume (proiect ce nu s-a materializat). Istoriografia va trece treptat sub controlul exclusiv al partidului, institutele de cercetare sunt scoase din subordinea Academiei și trecude în subordinea Academiei de Științe Sociale și Politice (creată în 1970). În perioada 1974-1975, istoricii formați înainte de război sunt pensionați forțat și alungați din universități și institute: A. Oțetea, Daicoviciu, D.M. Pippidi, M. Berza, Constantin C. Giurescu și D. Prodan. Plecările istoricilor în străinătate se restrâng, iar intrarea în facultățile de istorie devine mai dificilă. Din 1976, ”Istoria patriei” devine curs obligatoriu la toate facultățile pentru anul I, iar profesorii proveneau exclusiv din rândurile celor de la Academia de Partid. 

De Andreea Lupşor – Historia

Cele mai groaznice metode de execuţie din istorie. ATENȚIE, conţinut şocant!

Încă de la început dorim să precizăm că acest material nu se dorește o analiză a motivelor (sociale, politice, religioase) care au stat la baza folosirii acestor forme de extragere de informații, tortură sau execuție, întâlnite ca preactici susţinute de cadrul legislativ oficial din antichitate până înainte de zorii modernității. Această expunere a câtorva dintre cele mai cumplite moduri în care și-au pierdut viața zeci, sute de mii sau poate chiar milioane de oameni are rolul de a marca evoluția socială, care a scăpat lumea contemporană de asemenea acte de cruzime legalizată. Mai există încă situații izolate sau regiuni geografice punctuale unde tortura şi execuţiile inumane se mai practică, mai mult sau mai puţin legal. Putem aminti diverse organizaţii criminale sau teroriste, închisorile secrete americane sau cele din Israel, unele state africane sau asiatice, chiar și unele regimuri militare, islamiste sau comuniste. Aceste metode moderne de interogare, tortură și execuție nu vor fi tratate în acest articol, ele putând fi subiectul unui nou material.

Mai trebuie spus că nu am dorit să realizăm un “TOP al celor mai înfricoşătoare metode de execuție”, deoarece considerăm că fiecare variantă descrisă mai jos este de o duritate extremă, atât prin cruzimea față de victimă cât și prin efectul psihologic avut asupra mulțimilor, majoritatea acestor suplicii fiind evenimente publice în trecut. Deasemenea, nefiind istorici de profesie, încurajăm cititorii să completeze sau să corecteze cu argumente și documentat, lista expusă în continuare.

ARDEREA PE RUG

Arderea pe rug era efectuată deobicei în două feluri. Prima metodă implica legarea victimei de un stâlp și ridicarea unui “zid” din paie și lemne uscate în jurul condamnatului, până acesta era acoperit în întregime. A doua metodă presupunea ridicarea unui eşafod din lemn şi a unei movile din surcele și paie în jurul condamnatului, dar doar până la nivelul gleznelor. Erau adăugate regulat legături din lemne uscate pentru întreţinerea focului. În acest fel supliciul dura mai mult, fiind arse întâi gleznele, picioarele, bazinul, antebrațele, abdomenul, pieptul și partea superioară a brațelor iar abia în final capul condamnatului.

Dacă mai multe persoane erau condamnate să fie arse pe rug împreună, legate una de cealaltă, cel mai probabil moartea unora dintre condamnați survenea prin axfisierea cu monoxid de carbon, înainte ca flăcările să ajungă să le atingă corpul.

La arderile pe rug, dacă focul era intenționat menținut la o intensitate mică, moartea mai putea surveni și în urma șocului provocat de durerea intensă, a stopului cardiac sau a hemoragiilor.

În epoca medievală, această pedeapsă era destinată în general ereticilor și vrăjitoarelor.

TAURUL DE ARAMĂ

Această metodă de execuție a fost inventată de Perilaus din Atena, în secolul al VI-lea înainte de Hristos. Noua invenție, care era practic un taur din aramă, gol pe dinăuntru și care dispunea de o ușă laterală care se închidea din exterior, a fost oferită drept cadou lui Phalaris, liderul cetății Agrigentum, Sicilia. În taur se introducea persoana care urma să fie executată, capul fiind plasat în interiorul grumazului, iar apoi se aprindea un foc sub abdomenul acestuia. În botul taurului, Perilaus a amplasat o serie de tuburi care aveau menirea de a amplifica strigătele de durere ale persoanei condamnate și să le facă să sune ca răgetele animalului pe care îl întruchipa această metodă de execuție.

În mod ironic, prima persoană care a fost chinuită în acest fel a fost chiar Perialus. Phalaris a fost atât de îngrozit de monstruozitatea acestei metode de execuție încât l-a convins pe inventatorul ei să intre în taur și să-i demonstreze mecanismul de alterare a strigătelor încât acestea să pară un muget de taur. Ușa a fost închisă în urma lui Perialus și a fost a prins un foc în jurul taurului. Nefericitul inventator a fost scos pârjolit, dar înainte de a muri, pentru a fi aruncat într-o prăpastie.

Această metodă de execuție a devenit una dintre cele mai răspândite în Grecia Antică, fiind preluată mai apoi și de romani.

TÂRÂREA, SPINTECAREA ȘI TĂIEREA ÎN PATRU

Acest mod de execuție era foarte comun în Anglia medievală pentru trădare, cea mai odioasă nelegiurie pe care o persoană o putea săvârşi. Pedeapsa, care se aplica doar bărbaților (femeile condamnate pentru trădare fiind arse pe rug), a fost abolită oficial abia în 1814.

Prima parte a execuției presupunea legarea condamnatului de un cadru din lemn. Astfel era târât de un cal până la locul destinat supliciului. Apoi persoana era spânzurată de mai multe ori, fără a fi ucisă. După aceste chinuri, condamnatul era întins pe o masă și legat, călăul urmând să îl spintece și să îl castreze. Măruntaiele erau arse în fața ochilor bietului om aflat în agonie.

Într-un final, pentru a-i curma viața, gâdele îl decapita. Corpul fără cap era apoi tăiat în patru. Aceste bucăți din cadavru erau deobicei expuse la vedere în intersecţiile drumurilor principale sau la porţile cetăţilor, drept avertismente pentru populație.

FELIEREA. LING CHI

Ling Chi, execuție prin tăierea și felierea îndelungată a condamnatului, a fost practicată în China, până în 1904. Această metodă presupune tăierea metodică, cu niște cuțite foarte ascuțite, a persoanei legate de o structură din lemn, la nivelul brațelor, picioarelor și pieptului. Bucăți întregi de carne erau secționate și arătate victimei. Când supliciul ajungea la sfârșit, condamnatul era înjunghiat în inimă sau decapitat. Au existat cazuri când victima era drogată cu opiu, fie din milă (doze mari pentru a anihila măcar parţial durerile), fie pentru a preveni leșinurile cauzate de durerea intensă (în doze mai mici).

Această metodă de execuție a fost intens relatată în cronicile occidentale, bineînţeles și cu exagerările de rigoare (se spunea că o astfel de execuție putea să se extindă pe durata mai multor zile).

Genul acesta de pedeapsă era destinată în special trădătorilor sau ucigaşilor de părinţi.

TRAGEREA PE ROATĂ

Trasul pe roată era o metodă de execuție larg răspândită în Evul Mediu, dar care s-a aplicat uzual și în secolul al XVIII-lea, un exemplu fiind execuția publică a capilor răscoalei din 1784, Horia și Cloșca (Crișan se spânzurase în temniţă).

Această metodă de execuție presupunea întinderea condamnatului pe o roată mare de car, cu mâinile și picioarele despărțite de-a lungul spițelor. Roata era învârtită și o bară de metal, sau un ciocan masiv, lovea anumite părți ale corpului, sfărmând oasele și cauzând o durere cumplită persoanei supuse acestei cazne (sfărmarea oaselor fiind mult mai dureroasă decât amputările, şi ele des utilizate ca metodă de tortură sau execuţie).

În cazul în care condamnatului i se oferise o moarte “ușoară”, după ce un număr mare de oase i-au fost sfărmate, călăul îi aplica o lovitură fatală pentru a-i curma suferința. Au existat cazuri când persoana era strangulată din milă după numai câteva lovituri. În caz contrar, nefericitul rămânea pe roată până își dădea sufletul din cauza rănilor și deshidratării, uneori chiar și după câteva zile.

Persoana încă în viață (sau bucăți din corpul acesteia dacă a fost ucisă) era ridicată pe niște stâlpi cu tot cu roata de care era legată pentru ca păsările să mănânce din carnea condamnatului.

În spațiul germanic, această pedeaspsă a fost folosită până în secolul al XIX-lea, mai ales pentru crime deosebit de grave (de exemplu uciderea părinților).

FIERBEREA / PRĂJIREA

Condamnatul este dezbrăcat și este pus fie într-un cazan cu lichid în clocot (apă, smoală, plumb sau ulei) fie într-un recipient similar, dar unde lichidul este încălzit treptat și încet, de la rece la punctul de fierbere. În unele cazuri, când lichidul era în clocot, acuzatul în loc să fie scufundat dintr-o dată era coborât cu un scripete încetul cu încetul, pentru a-i prelungi agonia. Pielea și grăsimea ardeau în întregime, fiind dezvelite oasele și musculatura, într-un spectacol grotesc.

În Anglia medievală această pedeapsă era destinată în special, șarlatanilor, falsificatorilor de monede și criminalilor care foloseau otrava pentru a-și ucide victimele. Fierberea sau prăjirea erau des folosite și în Asia, de către mongoli sau japonezi.

JUPUIREA

Prin această metodă de execuție se urmărea îndepărtarea pielii condamnatului cu niște cuțite foarte ascuție, fără a se secționa vasele de sânge principale. Se încerca obținerea pielii jupuite intacte, într-o singură bucată.

Jupuirea a fost practicată încă din antichitate, existând în unele cronici asiriene. A fost întâlnită și în Mexic, aztecii jupuind pieile oamenilor sacrificați zeilor, în general după decesul victimelor.

“BĂRCILE”

Această modalitate de execuție provine din Persia antică și presupune dezbrăcarea victimei și închiderea ei între două bărci, sau într-o scorbură făcută într-un copac cu trunchi gros, capul, mâinile și picioarele rămânând în afara acestui “container” improvizat. Condamnatul era obligat să ingereze lapte și miere până la inducerea unei forme severe de diaree. Deasemenea mai erau unse cu miere membrele și alte părți ale corpului, cu scopul atragerii insectelor. Apoi trupul captiv era lăsat să plutească pe un lac sau expus undeva pe uscat. În interiorul “containerului”, cu timpul se acumulau fecalele care nu se puteau scurge în afară și astfel erau atrase și mai multe insecte care se hrăneau cu carnea victimei și se înmulțeau în rănile create. Moartea survenea după mai multe zile, cel mai probabil în urma unei combinații între deshidratare, înfometare și șoc septic.

O metodă similară de execuție era folosită de amerindieni. Victima era legată de un copac, unsă și lăsată să fie cotropită de furnici.

TĂIATUL ÎN DOUĂ CU FERĂSTRĂUL

Metoda aceasta este cunoscută din antichitate și era răspândită în Europa, Orientul Mijlociu și Asia. Condamnatul, legat cu capul în jos, era secționat încet în două cu un ferăstrău, cu începere din zona organelor genitale. Datorită faptului că persoana este atârnată cu capul în jos, creierul primește suficient sânge, rămânând oxigenat, victima fiind conștientă până la tăierea vaselor principale din abdomen.

În versiunea asiatică, condamnatul stă în picioare, secționarea începând din partea superioară a corpului.

CRUCIFICAREA

Crucificarea nu este doar o metodă de aplicare a pedepsei capitale, ci și o modalitate de umilire a victimei, la fel ca majoritatea execuţiilor prin tortură. Condamnatul, îmbrăcat sumar sau chier dezbrăcat, este legat sau pironit (cuiele fiind bătute în palme sau între oasele antebrațului și uneori în labele piciorului sau glezne) de o cruce din lem (de forme diferite) și lăsat să moară după chinuri care pot dura câteva zile.

În mod frecvent călăul zdrobea oasele picioarelor cu un ciocan sau o bară din metal, pentru a spori chinurile condamnatului. Acest lucru ducea într-un final la grăbirea morții. Cauza morții putea fi deshidratarea, șocul provocat de durerea intensă, infecția rănilor, hemoragia sau chiar sufocarea lentă cauzată de poziția trupului și întinderea toracelui, continuu tras în jos de gravitația pământului.

Împăratul Constantin a interzis această metodă de execuție în Imperiul Roman, din respect pentru sacrificiul lui Hristos, odată cu convertirea sa.

DEZMEMBRAREA

Această metodă de execuție presupunea legarea mâinilor și picioarelor condamnatului de patru animale de tracțiune. Acestea erau mânate în patru direcții diferite pentru a smulge membrele victimei din încheieturi.

Uneori aceste animale erau îndepărtate treptat una de cealaltă pentru ca înainte de smulgerea mâinilor și picioarelor, acestea să fie doar dislocate, prelungind agonia condamnatului. Moartea victimei era cauzată de hemoragia puternică.

TRASUL ÎN ȚEAPĂ

Aceasta era o metodă de execuție foarte sadică și de mare efect asupra populației. Condamnații erau întinși pe spate și străpunși cu țepe prin anus sau vagin în cazul femeilor. Erau în primă fază trași de picioare iar apoi țeapa era bătută ușor cu un ciocan, în timp ce ajutoarele călăului țineau condamnatul pentru a nu se smuci. Țepele ieșeau afară prin piept, iar dacă gâdele avea experiență, prin gâtul sau chiar gura victimelor, care erau ridicate în plan vertical, forța gravitației sporind chinurile acestora. Țepele aveau vârfurile ascuțite sau rotunjite, fiind în general unse cu grăsimi pentru a aluneca mai bine, și erau manevrate cu grijă pentru ca nici un organ vital (sau vas principal de sânge) să nu fie atins, moartea survenind după ore sau chiar zile.

O altă variantă presupunea ca victima să fie străpunsă de țeapă prin abdomen sau spinare, membrele atârnând spre pământ.

LEAGĂNUL LUI IUDA

Victima este legată cu ajutorul unui sistem de scripeţi şi aşezată pe un scaun în formă de piramidă, vârful fiind introdus în anus sau vagin, în cazul femeilor. Picioarele sunt legate unul de celălalt pentru ca ambele să fie mişcate deodată, sporind durerile condamnatului. În unele cazuri, călăii atârnau greutăţi suplimentare de picioarele persoanei, în scopul creşterii în intensitate a durerii şi pentru a grăbi moartea. Deobicei victima era legănată de către călău sau ridicată şi coborâtă de mai multe ori.

Au existat şi cazuri când persoana nu mai era suspendată în scripeţi ci aşăzată direct pe dispozitiv, cu greutăţi legate de corp şi membre.

Dacă execuţia era oprită şi victima nu deceda imediat din cauza hemoragiilor, moartea survenea inevitabil mai târziu din cauza infecţiilor, dispozitvul nefiind spălat aproape niciodată, rămânând impregnat de fecale şi sânge. Sursa: FrontPress.ro

Promotorii homosexualitatii ataca familia: Consiliul Europei vrea excluderea cuvintelor “mama” si “tata”, iar in unele gradinite se impune sodomia

Consiliul Europei planuieste sa excluda din actele oficiale cuvintele “mama” si “tata”. Dupa parerea membrilor Consiliului Europei aceste cuvinte “poarta un caracter discriminatoriu ce injosesc femeile” scrie ziarul german Die Welt.

In rezolutia adunarii parlamentare a Consiliului Europei se spune ca modelul de gospodina este o viziune traditionala care ii este impusa femeii si acest fapt impiedica procesul de instituire a egalitatii totale intre indivizii societatii. Propunerea de a elimina cuvintele “mama” si “tata” a fost inaintata initial de catre Doris Stump, reprezentanta Partidului Socialist din Elvetia. Ziarul german Bild citeaza din adresarea ei catre membrii Consiliului Europei: ”Femeile sa nu fie infatisate ca fiinte pasive si de categoria a doua, mame si obiecte sexuale”. Elvetia in cazul dat este un exemplu in folosirea unui “lexic politic corect”. Functionarii acestui stat evita cuvintele “mama” si “tata“ inlocuindu-le cu “unul din parinti” sau mai rar ”parintele”.

De luat aminte ca acest nou atac asupra familiei si valorilor traditionale organizat de catre sustinatorii fundamentalismului democratic, are loc pe fondul impunerii sodomiei in toate sferele vietii Occidentului democratic. Homosexualii primesc dreptul de a adopta copii, transformandu-i in semenii lor. Ei nu numai ca devin ministri si presedinti, dar isi declara deschis si isi manifesta in public perversiunile lor sexuale si prin intermediul legislatiei impun peste tot sodomia sub masca tolerantei, democratiei si respectarii drepturilor omului. In paralel, dreptul la o familie normala, omeneasca si relatiile omenesti firesti treptat devin niste “relicve ale trecutului intunecat”. Civilizatia occidentala iarasi ofera un exemplu de degradare morala.

Dupa ce a legalizat adoptia copiilor de catre cuplurile “homosexuale”, Suedia a mers si mai departe. In multe din gradinitele suedeze si-au facut aparitia asa numitii “pedagogi ai gender-ului”. Aceste persoane au misiunea sa ajute educatorii in identificarea copiilor ce se cred a fi baietei sau fetite si sesizeaza deosebirile intre genuri. Acesti copii urmeaza a fi reeducati. In Stockholm a fost deschisa o gradinita, pentru copii cu varsta intre 1 si 6 ani, in 2010, gradinita este finantata din bugetul de stat si poarta numele “Egalia”. Directoarea acestei gradinite nu ascunde ca scopul ei este „cultivarea inclinatiei catre homosexualitate”. In aceasta gradinita nu exista nici fetite nici baietei, educatorii au exclus din limbajul lor pronumele “el” si “ea”. In suedeza “el”- “han”, “ea”- “hon” au fost inlocuite cu termenul “hen”, un cuvant inexistent in suedeza literara insa folosit in jargonul “sodomit”.

Se acorda foarte multa atentie cartilor, jucariilor precum si formelor si culorilor tuturor obiectelor folosite in calitate de material didactic, pentru ca nu cumva ele sa trezeasca ”stereotipurile de gender” adica constientizarea genului. De exemplu sunt strict interzise povestile despre Alba ca Zapada sau Degetica, in schimb toata ziua le sunt citite copiilor povesti ca cea despre doua girafe de gen masculin ce sufereau mult din cauza ca nu erau in stare sa conceapa copii pana in momentul cand au gasit un ou de crocodil abandonat. Marea majoritate a cartilor in aceasta gradinita contin povestioare despre cupluri “sodomite”, parinti solitari si copii orfani. Toate papusile in aceasta gradinita reprezinta niste creaturi al caror gen nu poate fi determinat, insa este cert ca apartin rasei negroide. Tin sa mentionez ca “Suedia” este membra UE din anul 2005 si stat ce a aderat la Spatiul Schengen, 75% din populatia tarii se declara adeptii ai luteranismului. 

De pe Apologeticum

MARELE ZID TIGANESC – Primaria Baia Mare ridica un zid de trei metri in jurul blocului Horea 46B

China a devenit faimoasa in lume cu Marele Zid inclus printre minunile lumii antice, dar Primaria Baia Mare risca sa se faca de minune in tara cu zidul pe care vrea sa il ridice in jurul blocului 46B de pe strada Horea, locuit preponderent de tigani.

Gardul din beton a fost solutia pe care autoriatile locale au gasit-o pentru a pune punct reclamatiilor de la oamenii care locuiesc in apropiere, dar si pentru a ascunde mizeria de ochii celor care trec pe langa bloc. Chiar de maine, 29 iunie, ar putea incepe constructia zidului ce va avea trei metri inaltime si va masura aproape 100 de metri. El va departaja locatarii cu probleme de cei care sunt obisnuiti sa respecte normele de convietuire. 

Circa 30.000 de lei se vor cheltui de la bugetul Serviciului Public de Patrimoniu din cadrul Primariei Baia Mare pentru edificarea constructiei. In circa o saptamana s-ar putea finaliza lucrarea, dupa cum au anuntat autoritatile locale. “Zidul va fi realizat din boltari de beton, cu fundatie si cu centura de beton deasupra, asa ca ca sa nu aiba impresia cineva ca va putea sa il distruga. Vom realiza un acces exclusiv din strada Electrolizei, astfel incat poate se va limita tot ceea ce inseamna debandada”, a declarat primarul Catalin Chereches.

Decizia ridicarii unui zid pe langa blocul Horea 46B i-a impartit pe tigani in doua tabere. Unii considera masura discriminatorie, iar altii spun ca vor fi mai putine accidente.

“Noi nu suntem de acord! Da ce, suntem aici in puscarie? Sa ne condamne, cati ani o sa ne dea? Dar de ce nu fac un gard mai mare, de cinci metri, ca tot acolo suntem”, a aratat Carol Varga, unul dintre locatari. Ceva mai ingaduitoare s-a dovedit Aurica Ghiulai, care a spus ca “o sa fie foarte bine pentru ingrijirea copiilor, ca nu o sa poata merge la drum”.

Vizibil iritati de situatie, o parte dintre chiriasii a inceput sa faca misto de initiativa primariei si chiar sa contribuie cu idei. “Totusi, daca se face gardul asta mare ar fi frumos ca in colturi sa puna cate patru foisoare si patru politisti. E gard inconjurat, puscaria a II-a… Mutam puscaria aici, pe strada Horea… Nu pot sa imi dau seama de ce au luat decizia aceasta. Pur si simplu e discriminare, ca nimeni din blocul 46A nu sta niciun roman. Numa tiganii si ungurii am ramas aici”, a aratat Alexandru Banta, unul dintre chiriasi.

Planurile municipalitatii sunt oarecum apropiate de scenariile romilor, doar ca in loc de foisor in zona se va amenaja un post de politie fix. Aici vor lucra politisti locali, jandarmi, dar si cativa membri ai comunitatii rrome care sa tina sub control ordinea si linistea publica. 

De Anca Popescu – E Maramures

Canada: pedofilia a fost recunoscută drept “orientare sexuală”

Parlamentarii canadieni s-au lăsat convinşi de un grup de experţi în psihologie care insistă că pedofilia „reprezintă o orientare sexuală echivalentă homosexualismului sau heterosexualismului”.

În cadrul acestei sesiuni a fost dezbătut un proiect de lege care vizează crimele cu caracter sexual împotriva copiilor. Doar un singur deputat al legislativului canadian s-a pronunţat împotriva calificării pedofiliei drept „orientare sexuală”. 

Proiectul de lege S-54, care a devenit subiectul dezbaterilor, presupune introducerea unor modificări în Codul Penal în ceea ce priveşte pedeapsa maximă pentru infracţiuni cu caracter sexual împotriva copiilor.

La şedinţa din 14 februarie, Parlamentul a discutat problema pedepsei minime şi despre reacţiile infractorilor la cursul de lecuire care însoţeşte pedeapsa.

„Când vorbim despre terapie sau despre procedurile terapeutice, avem senzaţia că toţi sunt mulţumiţi, dar în cele mai dese cazuri este doar o iluzie. Pedofilii nu sunt pur şi simplu oamenii care săvârşesc uneori mici infracţiuni, ci oameni care luptă pentru recunoaşterea orientării sale sexuale la egalitate cu homosexualismul şi heterosexualismul” , a spus Van Gijseghem, psihologul şi profesor aflat la pensie, care a fost invitat la şedinţa legislativului în calitate de expert.

„Adevăraţii pedofili preferă relaţii sexuale doar cu copiii, iar acest lucru reprezintă o orientare sexuală, care nu poate fi schimbată, a spus Van Gijseghem. 

Sursa: AntiMedia.info

1...979899Pagina 98 din 99

RECENTE

Pe frontpress.ro gasesti tot ce te intereseaza: stiri, divertisment, politica, lifestyle, sanatate, cultura, vedete. Fii la curent cu cele mai noi informatii zi de zi.

POSTURI POPULARE

CATEGORIE POPULARĂ