Acasă Blog Pagina 98

Copii de TIGANI ataca in plina strada un batran din Medias

Sâmbătă seara mai mulţi copii de ţigani au agresat în faţa Catedralei Ortodoxe din Mediaş un bătrân care a avut ghinionul “să fie luat la ochi” de aceştia. Omul a fost lovit în cap fără a avea nici o vină cu partea metalică a tubului folosit la confetti. Nimeni nu a intervenit în ajutorul bărbatului. Copii se aflau în zonă pentru a cerşi bani de la naşul unei nunţi care se desfăşura în apropiere.  

În primă fază, un puradel aleargă după bătrânul care traversa strada şi îl loveşte mişeleşte, din spate, chiar în cap, după care fuge înapoi spre ceilalţi din grup. Bătrânul poate fi văzut cum se întoarce spre ei, dar apoi pleacă descumpănit. Ţiganii nu se lasă şi doi băieţi aleargă din nou după victima care voia să se îndepărteze, lovindu-l pe bărbat de  mai multe ori.

“În timpul unei nunţi, niste pui de (…) că oameni nu pot să-i numesc, au lovit în cap un bătrân cu partea metalica a tubului de la confetiile folosite la nuntă. Partea interesantă este ca nimeni din cei care asistau de pe margine nu a intervenit. Într-un final bătrânelul s-a ales cu capul spart în timp ce ‘plozii’ cereau mai departe bani naşului mare”, a scris pe Facebook persoana care a filmat incidentul.

În realitate cea mai numeroasă minoritate etnică din ţara noastră, ţiganii au ieşit la recensământ doar 619.000, adică 3,2 la sută din populaţia stabilă a României, faţă de 535.000 câți au fost numărați în 2002. Cifra este clar falsă, estimările neoficiale indicând cel puţin 2 sau chiar 3,5 milioane, la care se pot adăuga alte câteva milioane de persoane care provin din familii mixte. Deasemenea în ultimii 10 ani ţiganii au fost singura etnie care a înregistrat o creştere demografică, comparativ cu românii şi restul naţiunilor conlocuitoare. 

Sursa: FrontPress.ro

Radicalii maghiari propun unirea politica a ungurilor din Ardeal

Szasz Jeno, preşedintele Partidului Civic Maghiar, declară că le-a propus liderilor UDMR, Kelemen Hunor, şi Partidului Popular al Maghiarilor din Transilvania (PPMT), Toro T. Tibor, fuziunea celor trei formaţiuni politice, într-o nouă organizaţie, denumită “Uniunea Maghiarilor”.

Potrivit Szasz Jeno a spus, joi, într-o conferinţă de presă, că cele trei formaţiuni politice maghiare din România ar trebui să fuzioneze şi să creeze o nouă organizaţie sau un nou partid, care să fie numit eventual “Uniunea Maghiarilor”.

El a afirmat că a lansat această propunere, într-o scrisoare, liderilor UDMR, Kelemen Hunor, şi Partidului Popular al Maghiarilor din Transilvania (PPMT), Toro T. Tibor.

”Noi, PCM, acum am propus Uniunea Maghiarilor ca o nouă organizaţie juridică, ca să participăm împreună la alegerile parlamentare. Ca să fie ca o naţională, dacă vorbim într-un limbaj sportiv. Să nu trimitem cluburi la alegerile parlamentare, ci o echipă comună, ca şi o naţională, pentru noi toţi, care să ne reprezinte pe toţi. Sperăm că această iniţiativă va avea susţinere şi din partea UDMR şi a PPMT. Am trimis o astfel de scrisoare şi domnului Kelemen Hunor şi domnului Toro T. Tibor”, a spus Szasz Jeno.

Preşedintele PCM a arătat că aceasta este “o ofertă”, care rămâne deschisă, întrucât “se poate discuta şi despre denumire şi simbol”.

”Am putea face noi, cele trei organizaţii existente, un partid care să ne deservească la alegerile parlamentare, în funcţie de proporţiile obţinute la alegerile locale. Aceasta înseamnă că din zece locuri parlamentare, opt trebuie să fie din partea UDMR, iar câte unul din partea PCM ş PPMT. Dacă este adevărat ce a spus UDMR cu ocazia alegerilor locale, că fiecare maghiar contează, atunci chiar că la alegerile parlamentare fiecare maghiar ar trebui să conteze şi, dacă dorim să avem fiecare reprezentanţii noştri în Parlament, aceasta ar fi soluţia cea mai raţională şi mai reală. Un partid de sine stătător, ca să nu ne confruntăm cu schimbarea pragului electoral de la 5% la 8%”, a spus Szasz Jeno.

El a adăugat că, în cadrul noului partid, care nu va avea denumirea de UDMR, “nici simbolul vechi de lalea stilizată”, fiecare dintre formaţiunile politice componente ar urma să funcţioneze ca o platformă politică, cu propria ideologie. 

De Crişan Andreescu – De Ce News

Hiroo Onoda: locotenentul-samurai din junglele filipineze

Relatările despre bravura şi faptele, uneori de-a dreptul incredibile, ale militarilor niponi în timpul ultimului Război Mondial, nu mai sunt demult o noutate. Foarte mulţi dintre aceşti adevăraţi samurai de secol XX, fideli până dincolo de moarte împăratului Ţării Soarelui Răsare, nu au vrut să se predea nici după semnarea actului capitulării Japoniei. Unii dintre ei şi-au continuat lupta singuri, chiar izolaţi de lume, fără să ştie măcar că războiul s-a sfârşit. Nu că asta ar fi contat prea mult pentru nişte moderni războinici niponi, care s-au ridicat deseori la înălţimea iluştrilor lor înaintaşi, celebrii samurai. Hiroo Onoda a fost probabil cel mai redutabil militar din rândurile lor.

Războiul unui singuratic din serviciile secrete

Casa sa cea de toate zilele nu a fost să fie vreun apartament din Tokyo, ci jungla impenetrabilă din Insula Lubang. Nu s-a hrănit cu orez sau sushi, ci a supravieţuit cu nuci de cocos şi banane. Principalii săi duşmani nu au fost celebrii puşcaşi marini americani, ci roiurile nesăţioase de ţânţari. Dar nimic din toate acestea nu l-a făcut să dea măcar un pas înapoi, darămite să capituleze. Acesta a fost şi încă este (în prezent are venerabila vârstă de 90 ani) Hiroo Onoda, locotenent în Armata Imperială Japoneză.

Eroul nonagenar, adevărat recordmen al supravieţuirii în condiţii vitrege, s-a născut pe data de 19 martie 1922 în satul Kamekawa, districtul Kaiso, din prefectura Wakayama. Dacă la doar 17 ani lucra deja ca agent comercial în birourile sucursalei din Wuhan, China, ale companiei comerciale Tajima Yoko, la vârsta de 20 ani făcea parte din Armata Imperială Japoneză. De fapt, Onoda era un războinic înnăscut. La scurt timp de la momentul recrutării, superiorii săi au remarcat calităţile native ale tânărului şi au recomandat înscrierea sa la cursurile de comando ale unităţii “Futamata”, din cadrul şcolii militare din Nakano.

Aici a fost instruit în tehnicile şi metodele care ţin de spionajul şi contraspionajul militar, precum şi în tainele războiului de gherilă. Cum Războiul din Pacific era în toi, superiorii săi l-au trimis pe data de 26 decembrie 1944 în îndepărtata insulă Lubang din arhipelagul Filipinelor. Misiunea primită de redutabilul soldat consta în distrugerea pistei de aterizare şi a micului port, ambele obiective fiind construite de Aliaţi. Paradoxal, Onoda şi camarazii săi au primit ordinul expres de a nu se preda sub nicio formă şi mai ales de a nu-şi lua viaţa, ci de a continua să lupte cu orice preţ.

“Îţi este interzis cu desăvârşire să-ţi iei singur viaţa…”, scria clar în încheierea ordinului militar primit de Hiroo Onoda în dimineaţa acelei zile de decembrie. Acest ordin, alături de educaţia şi cultura în care a trăi Onoda, aveau să-i schimbe definitiv viaţa.

Fotografie de epocă cu debarcarea japonezilor în Filipine

Din cauza ofiţerilor superiori din grupul său şi a ordinelor de luptă confuze ale acestora, Onoda nu a reuşit să ajungă în timp util pentru a mina pista de aterizare şi portul din insulă. Prin urmare, în luna februarie a anului următor, forţele americane şi filipineze au reuşit să ocupe fără probleme insula. Majoritatea soldaţilor japonezi au fost ucişi în lupte sau au fost luaţi prizonieri. În schimb, calităţile lui Onoda şi-au spus cuvântul: locotenentul a reuşit să scape alături de alţi trei camarazi (soldatul Yuichi Akatsu, caporalul Shoichi Shimada şi fruntaşul Kinshichi Kozuka). Cei 4 niponi rămaşi liberi în jungla ostilă şi-au găsit un refugiu temporat pe un deal, unde au făcut un popas în timpul căruia au jurat să-şi continue lupta.

În perioada când au rămas ascunşi pe dealul împădurit, Onoda şi camarazii săi şi-au continuat lupta de gherilă ucigând peste 30 de filipinezi şi având câteva episoade de luptă cu poliţia. Insula Lubang are dimensiuni mici, circa 30 kilometri lungime şi doar 9 în lăţime. Cu toate acestea, era o insulă extrem de dificil de străbătut, fiind acoperită cu o vegetaţie tropicală luxuriantă şi impenetrabilă, astfel încât grupul de războinici niponi avea o ascunzătoare excelentă.

Cu toate acestea, războiul se sfârşise, dar soldaţii Maiestăţii sale Imperiale nu aveau de unde să ştie acest lucru.

Au aflat pentru prima dată de capitularea Japoniei în decursul lunii octombrie a anului 1945, când au descoperit un manifest aruncat din avion peste insulă de către americanii care erau conştienţi că în jungla deasă se mai ascundeau militari japonezi care nu ştiau de cursul evenimentelor istorice.

Pe bilet scria clar, în limba japoneză: “Războiul s-a sfârşit pe data de 15 august 1945. Puteţi coborî din munţi în deplină siguranţă.”. Onoda nu credea. Nu putea să creadă. Nu avea permisiunea să creadă! În sinea sa era convins că totul nu era decât propagandă americană menită să-i facă să se predea.

Peste alte câteva luni, Onoda şi oamenii săi au mai găsit întâmplător un alt manifest paraşutat. De data aceasta, era o copie a unui ordin de predare semnat chiar de către Generalul Tomoyuki Yamashita, Comandant al Corpului de Armată 14.

Nici de data aceasta dârzul locotenent nu s-a lăsat convins, deşi ambele mesaje erau cât se poate de adevărate.

Singur în junglă

Onoda şi cei trei supravieţuitori din subordinea sa şi-au continuat rezistenţa mută, fermi şi credincioşi ordinelor şi educaţiei primite. Au mai trecut astfel patru ani de zile, răstimp în care niponii au învăţat să supravieţuiască în condiţiile dificile din junglă. Doar că, la sfârşitul celor patru ani, Yuki Akatsu a decis că nu mai poate rezista. Într-o noapte şi-a abandonat camarazii şi s-a predat autorităţilor filipineze, fiind trimis imediat în Japonia. După ce s-a predat, a anunţat armata filipineză că trei dintre camarazii săi sunt încă în viaţă, nu ştiau că războiul se sfârşise şi hotărâseră să continue lupta.

În anul 1952, autorităţile filipineze şi nipone au hotărât paraşutarea de mesaje şi fotografii de familie, astfel încât “samuraii” moderni să se convingă, în cele din urmă, că războiul se sfârşise, iar familiile acestora îi aşteptau să se întoarcă cu bine. Onoda a descoperit mesajele, dar din nou era convins că se află în faţa unui truc. A rămas alături de cei doi camarazi, credincios în continuare ordinelor primite. Nu prea mai aveau echipamente, nici provizii, dar supravieţuiau cu ajutorul bananelor şi nucilor de cocos care creşteau din abundenţă pe insulă. Ocazional, reuşeau să fure câte o vită şi atunci se bucurau de un aport binevenit de proteine.

Condiţiile de trai erau însă cu adevărat grele. Temperaturile ridicate şi umiditatea constantă, ploile nesfârşite, asaltul bacteriilor şi, nu în ultimul rând, invaziile şobolanilor, care le atacau bruma de provizii, erau tot mai greu de îndurat. Anii au început să se adune, iar militarii au început să resimtă efectele îmbătrânirii. Cum un rău nu vine niciodată singur, Shoichi Shimada a fost ucis în anul 1954 în urma unui schimb de focuri cu localnicii. Kinshiki Kozuka a avut o soartă asemănătoare, fiind ucis de forţele de poliţie filipineze pe data de 19 octombrie 1972.

Onoda rămăsese complet singur, dar convins în continuare că războiul merita purtat… Nu ştia că trecuseră circa 27 ani de la încheiera păcii între SUA şi Japonia.

Ţărmul Insulei Lubang

În ţara sa natală fusese declarat mort încă din anul 1959; cu toate acestea, existau mulţi japonezi care erau convinşi că dârzul locotenent se afla încă la datorie, undeva, acolo, în adâncul junglei.
Unul dintre aceştia era Norio Suzuki, un student nipon care a început o expediţie pe cont propriu, expediţie-reportaj destinată descoperirii adevărului cu privire la Onoda, devenit deja o legendă în ţara sa.
Expediţia lui Suzuki s-a dovedit a fi încununată de succes. Temerarul student s-a paraşutat în junglă şi, după 4 zile de căutări, l-a întâlnit pe Onoda pe data de 20 februarie 1974. Acesta era ocupat (cu ce altceva?) cu planificarea unor noi raiduri de gherilă şi nu a crezut nicio clipă că războiul se sfârşise cu mulţi ani în urmă, iar Japonia capitulase.

Prin urmare, i-a spus în mod direct lui Suzuki că nu se va preda decât în momentul în care va primi de la un ofiţer superior nipon un ordin în această direcţie. Suzuki s-a întors în Japonia cu fotografii care îl prezentau alături de Hiroo Onoda, iar cazul a explodat instantaneu în mass-media. Autorităţile nipone au reuşit să-l găsească pe comandantul direct al lui Onoda, maiorul Yoshimi Taniguchi, iar acesta s-a urcat de urgenţă la bordul unei aeronave care l-a transportat direct pe Insula Lubang.

Momentul în care Onoda a acceptat să se predea superiorului său ierarhic

Pe data de 9 martie 1974, maiorul Taniguchi l-a întâlnit pe eroul din junglă, căruia i-a confirmat încheierea războiului şi eliberarea sa din ordin.

Onoda şi-a ţinut promisiunea şi nu s-a predat niciodată, ci a aşteptat revocarea ordinului de luptă. I-a predat maiorului puşca de asalt, muniţiile şi grenadele de care mai dispunea. Trist, s-a despărţit inclusiv de sabie şi chiar de pumnalul dat ca amintire de mama sa în anul 1944.

Supravieţuitorul devenit crescător de vite

Trist, dar mândru că nu se predase inamicului, iar armele sale ajunseseră în custodia unui cadru militar superior japonez, Onoda nu se putea împăca cu felul în care istoria îşi urmase cursul. După ce s-a convins că Japonia capitulase, bravul locotenent era deopotrivă uluit şi oripilat.

“Cum adică am pierdut războiul? Şi mai ales, cum de am capitulat? Atât de incapabilă a ajuns armata noastră?”, continua el să se întrebe mecanic, mult timp după ce ajunsese înapoi în Japonia natală.

Cu toate că a ucis cetăţeni filipinezi şi s-a angajat în schimburi de focuri cu autorităţile acestui stat, Hiroo Onoda a beneficiat de circumstanţe atenunate, iar preşedintele de pe atunci al Filipinelor, Ferdinand Marcos, l-a graţiat fără probleme.

Întors în Japonia, a fost primit ca un adevărat erou, dar sobrul războinic nu a agreat niciodată celebritatea şi flash-urile aparatelor de fotografiat. La insistenţele admiratorilor săi, Onoda a acceptat totuşi să-şi scrie autobiografia intitulată “Nu mă predau: Războiul meu de 30 ani”, carte devenită imediat un bestseller în Japonia. Cu toate acestea, Onoda era trist. În opinia sa, Japonia anilor ’70 nu era decât o copie palidă a nobilului imperiu în care crescuse. Era profund afectat să vadă pierderea treptată a valorilor tradiţionale japoneze în faţa post-modernismului şi tăvălugului globalizării.

Dezamăgit, a urmat exemplul fratelui său mai mare, Tadao Onoda, care a plecat în Brazilia, unde devenise crescător de vite.

Convertit de la statutul de războinic-supravieţuitor la cel de “cowboy” brazilian, Onoda s-a căsătorit în anul 1976 şi a devenit liderul comunităţii nipone din Terenos, în statul brazilian Mato Grosso do Sul.

După ce a citit în presa japoneză despre o adolescentă care şi-a ucis ambii părinţi în anul 1984, vajnicul militar a fost şocat să vadă nivelul la care ajunsese societatea niponă. Prin urmare, s-a întors în ţară, unde a fondat o şcoală de supravieţuire destinată tinerilor. Intitulată Onoda Shizen Juku, şcoala s-a bucurat de succes, astfel încât au fost deschise sucursale în tot arhipelagul japonez.

Fire generoasă, Onoda a revenit în Insula Lubang în anul 1996, pentru a dona suma de 10.000 $ şcolii locale din insulă.

Hiroo Onoda salutând după ce a ajuns în Japonia

În prezent, a împlinit venerabila vârstă de 90 ani şi trăieşte circa trei luni pe an în Brazilia. A primit numeroase distincţii şi decoraţii prestigioase, iar viaţa sa a fost ecranizată în mai multe filme şi seriale TV.

Recent, a declarat că-i rămâne pe veci recunoscător maiorului Taniguchi, fără de care ar fi luptat probabil şi în prezent, acolo, în junglele din Lubang, unde a rămas o bună parte din amintirile sale.

De Nicu Pârlog – Descopera

Franta: Crestini atacati cu pietre de musulmani in timpul slujbei

Vineri seara in orasul Carcassone din Franta crestinii ce participau in biserica Saint-Joseph la slujba tinuta de abatele Roger Barthès, au fost atacati cu pietre de un grup de patru tineri de origine magrebiana. Conform publicatiei Midi Libre, atacatorii erau musulmani si aveau varste cuprinse intre 14 si 18 ani.

Dupa socul initial cativa dintre enoriasi au reusit sa-i puna pe fuga pe magrebieni, care au disparut in directia localitatii La Conte. Din fericire, niciunul dintre cei 150 de francezi ce participau la slujba, majoritatea varstnici, nu a fost ranit.

De retinut ca nu este pentru prima oara cand crestinii sunt atacati de musulmani in Carcassone. In noiembrie 2010 un incident asemanator s-a petrecut in parohia Saint-Jacques din cartierul Viguier, credinciosii fiind si cu acea ocazie atacati cu pietre de magrebieni. 

De pe Nationalist.ro

Capitala Banatului revine la cele patru limbi istorice: Timisoara, Temeswar, Temesvar, Темишвар

Toate intrările în Timișoara au fost împânzite cu indicatoare noi. Orașul folosește, pentru prima dată de la alipirea Banatului la România, cele patru limbi istorice; româna, germana, maghiara și sârbă.

În drumul spre titlul de Capitală Cultural Europeană, Timișoara va juca cartea multiculturalității, orașul fiind binecunoscut pentru numersoasele naționalități care au conviețuit aici de-a lungul istoriei. De scurt timp, cei care vizitează Timișoara, sunt întâmpinați la intrarea în oraș de noile indicatoare, în care numele este trecut în toate cele patru limbi istorice: română, germană, maghiară și sârbă: Timișoara, Temeswar, Temesvár, Темишвар.

Inițiativa municipalității este cu atât mai lăudabilă cu cât legea nu îi obliga la această schimbare. Se știe că în România, doar localitățile unde populația minoritară depășește 20 la sută, este obligatoriu afișajul bilingv. În cazul Timișoarei, lucrurile s-au schimbat radical în ultimul secol. Dacă în 1910, din cei 74.003 locuitori, 32.963 erau germani, 28.645 maghiari, 7.593 români și 3.490 de sârbi, astăzi, din cei peste 300.000 de locuitori, în proporție de peste 85 la sută sunt români.

“Timișoara a fost și este un oraș european. Dar mai cu seamă, este un oraș regional. Iar acest spirit trebuie să persiste aici. E absolut normal ca la intrări, numele orașului să apară cele patru limbi istorice. Până la urmă este locul prin care intră foarte mulți turiști străini. Multiculturalitatea orașului este una din cărțile de vizită cu care vrem să devenim Capitală Culturală Europeană”, a declarat Adrian Orza, viceprimarul Timișoarei.

Paradis etnic în capitala Banatului

Chiar dacă de-a lungul anilor au avut loc numeroase modificări demografice, la Timișoara, numeroasele etni au trăit în liniște și pace. Peste 20 de etni: printre care români, germani, maghiari, sârbi, evrei, bulgari, ucrainieni, slovaci, țigani, croați, turci, tătari, armeni, francezi sau mai nou italieni și arabi, au creat un mic Eldorado, iar capitala Banatului dorește să rămână un model de conviețuire pentru întreaga Europă.

“A existat o politică națională, prin care totul trebuia românizat. S-a ajuns acolo încât nici măcar în ziare nu se putea folosi denumirile localităților în alte limbi. A funcționat bine în anii 30, iar apoi a venit perioada lui Ceaușescu. E îmbucurător că Timișoara vrea să își respectă trecutul, cunoscut mereu pentru toleranță”, a declarat istoricul Ioan Szekernyes, președintele Uniunii Artiștilor Plastici din Timișoara.

De remarcat că este pentru prima dată prima dată de la alipirea Banatului la România, când denumirea Timișoarei apare și în altă limbă decât cea română. 

De Ștefan Both – Adevarul

Senatul a RESPINS un proiect de lege privind autonomia TINUTULUI SECUIESC

Plenul Senatului a respins, marţi, proiectul legislativ privind statutul de autonomie al Ţinutului Secuiesc, iniţiat încă din 2005 de senatorii UDMR de atunci Sogor Csaba şi Becsek-Garda Dezso.

Proiectul legislativ cu caracter organic a primit 54 de voturi pentru respingere, cinci pentru adoptare şi două abţineri, Senatul fiind forul decizional.

Iniţiativa legislativă a fost respinsă încă din 2005 de Camera Deputaţilor, iar la Senat proiectul a trenat mai mulţi ani, primind în iunie 2009 un raport negativ de la comisiile juridică şi pentru administraţie publică. Din decembrie 2009, proiectul a mai fost introdus de alte zece ori pe ordinea de zi a şedinţelor de plen ale Senatului, însă nu s-a reuşit niciodată votarea lui.

Cei doi iniţiatori susţineau în expunerea de motive că “secuimea, populaţia autohtonă cu identitate naţională maghiară, majoritară în Ţinutul Secuiesc, revendică autonomia teritorială a acestei regiuni în conformitate cu prevederile documentelor internaţionale şi cu practica în acest domeniu din statele Uniunii Europene”.

Ei argumentau propunerea lor legislativă şi prin faptul că raportul Parlamentului European cu privire la cererea de aderare a României la Uniunea Europeană, din 1 aprilie 2005, menţiona că “protecţia monorităţii maghiare necesită măsuri suplimentare, în conformitate cu principiile subsidiarităţii şi ale autoguvernării”.

Raportul celor două comisii subliniază că “niciun grup şi nicio persoană nu poate exercita suveranitatea în nume propriu”, iar organizarea administrativ-teritorială în regiune autonomă, cu ţinut sau scaune, depăşeşte limitele organizării statale a României aşa cum este prevăzută la articolul 3 al Constituţiei, cu comunele, oraşele şi judeţele ca singure unităţi administrative recunoscute.

Cei doi iniţiatori nu mai sunt parlamentari. Sogor Csaba este în prezent deputat european al UDMR. De peMediafax .

Teoria Big Bang in linie cu relatarea Creatiei

Directorul Observatorului Vaticanului afirmă că Biserica este deschisă faţă de teoria ştiinţifică ce susţine că lumea a început cu o explozie cosmică acum miliarde de ani. “Big Bang-ul nu este în contradicţie cu credinţa”, a afirmat pr. Jose Gabriel Funes când a anunţat, la 2 februarie, expoziţia Vaticanului cu fotografii, instrumente de cercetare şi minerale de pe Lună şi de pe Marte.

Expoziţia intitulată “Poveşti dintr-o altă lume: Universul din noi şi din afara noastră” va fi vizitabilă între 10 martie şi 1 iulie în Pisa, localitatea de naştere a lui Galileo, părintele astronomiei moderne. Pr. Funes a declarat pentru CNA că teoria Big Bang-ului este “cea mai bună teorie pe care o avem acum legată de apariţia universului”. Teoria susţine că lumea a apărut acum 14 miliarde de ani, după o explozie colosală prin care au apărut spaţiul, timpul, energia şi materia, iar apoi galaxiile, stelele şi planetele. “Ştim că Dumnezeu este Creatorul”, a adăuga el, “că este un Tată bun ce are un plan providenţial pentru noi, pentru copiii Săi, şi că orice putem afla folosind raţiunea despre originea universului nu este în contradicţie cu mesajul religios al Bibliei.” Pr. Funes afirmă că, în poziţia sa de astronom şi de catolic, agreează această explicaţie despre apariţia universului, în ciuda “unor întrebări încă fără răspuns”.

Faptul că nu există dovezi despre viaţă inteligentă în univers, a continuat el, nu înseamnă că ea trebuie exclusă, din moment ce studiile arată că aproximativ 700 de planete orbitează în jurul unor stele. “Dacă în viitor se va găsi că mai există viaţă inteligentă, fapt care cred că va fi dificil, nu va contrazice mesajul religios despre Creaţie, deoarece şi acelea vor fi tot creaturi ale lui Dumnezeu.” Catolicii “trebuie să vadă cosmosul ca un dar de la Dumnezeu” şi trebuie “să admire frumuseţea care există în univers”. “Această frumuseţe pe care o vedem, trebuie să ne conducă la frumuseţea Creatorului. Şi de asemenea, deoarece Dumnezeu ne-a dat inteligenţă şi raţiune, putem găsi logosul, acea explicaţie raţională care există în univers, ce ne permite să ne implicăm în ştiinţă.”

Interesul oficial al Bisericii faţă de astronomie începe undeva prin secolul al XVI-lea. În 1891, Papa Leon al XIII-lea decidea să creeze oficial Observatorul Vaticanului, pentru a arăta că Biserica nu este împotriva progresului ştiinţific, ci îl promovează chiar. Observatorul Vaticanului îşi are sediul în Castel Gandolfo, dar foloseşte pentru cercetări un telescop situat în Tuscon, Arizona. 

De pe Catholica

De ce este atacat Athosul?

Inca de asta-vara de cand m-am intalnit in vaporul care ne intorcea de la Dafne la Uranopolis cu un spion neamt, nu mi-a mirosit bine treaba. Ce sa caute un securist neamt la Vatopedi? Oare cumva sa vada ce potential turistic are manastirea in perspectiva unei eventuale vanzari a Athosului catre “investitori”? Desi pare socant a gandi asa ceva, si total improbabil privind prin perspectiva situatiei actuale, Athosul poate fi vandut de Grecia catre Germania, ca plata pentru datorii. Vi se pare o gluma exagerata? Dar vanzarea Alaskai de catre rusi americanilor ce a fost? Iar pe de alta parte, daca tot trebuie sa vina apocalipsa, care va veni nu la mult timp dupa intrarea femeilor in Athos, de ce ne-ar mira un astfel de scenariu?

Ca autoritate inavomibila a ortodoxiei, cu incomparabil mai mare aderenta la sufletele ortodocsilor decat Patriarhia Ecumenica, si decat patriarhiile nationale, Athosul este fara indoiala adevarata patriarhie a ortodoxiei, farul calauzitor catre care isi indreapta ochiii toti ortodocsi ravnitori dupa adevar si doritori de autentic si traire neintinata. Numai intelegand cu adevarat locul pe care il ocupa Athosul putem intelege natura fiecarei sageti infipte in trupului lui Hristos de catre luptatorii impotriva ortodoxiei – dracii – si de catre oamenii folositi de ei pentru a-si indeplini diversele scopuri.

Inainte de a incerca insa orice analiza a razboiului, ce se urmareste, cum se duce la cale acest atac, cu ce e diferit de luptele din trecut, trebuie sa fim mereu constienti ca diavolul este un tolerat si prin urmare si actiunile lui sunt tolerate, adica ingaduite de Dumnezeu cu un scop anume care urmareste in primul rand mantuirea oamenilor. Nici nu au trecut cateva zile de la arestarea staretului Efrem si deja am auzit cum ca staretul ii spovedeste pe politai. Aceasta simpla stire, nu doar ca mi-a adus bucurie si linistire vazand felul cum lucreaza Dumnezeu prin sfintii sai si cum ii cheama la mantuire pe toti, chiar si pe (teoretic) calaii staretului, m-a facut sa inteleg ca inca o data tot raul va fi spre bine. Chiar daca intelegem mai mult sau mai putin de ce ingaduie Dumnezeu sa fie luptata Biserica, chiar daca ratiunile pentru care Dumnezeu ingaduie aceasta nu ne sunt noua date a le intelege, gandul ca toate sunt spre mantuire trebuie sa ne dea incredere, nadejde si mai ales sa aprinda si in noi ravna ca cine stie cum ne vom invredinici si noi sa suferim ceva, cat de putin pentru Hristos, asa cum staretul Efrem sufera acum si asa cum toata Biserica Greaca este rastignita zilele acestea.

Sa facem insa cateva speculatii la ce ne-am putea astepta in continuare. Dupa parerea mea, in prezent aceasta lucrarea a lui Dumnezeu se intampla mai ales cu poporul grec: dupa criza, saracie si defaimare, poporul grec a ajuns sa fie atacat in inima. Dupa ani si ani in care si-a batut singur joc de inima sa – Biserica Ortodoxa -, poporul grec primeste ceea ce singur a cerut prin netrairea credintei la inaltimea chemarii si prin ruperea de Dumnezeu. Nu zic ca noi romanii am fi altfel, dar noi deja trecand prin prapadul comunismului avem oarece circumstante atenuante. Altfel spus, ca popor, poate ca Dumnezeu nu mai are mari asteptari de la noi, adevaratul popor roman binecredincios s-a rastignit deja in inchisorile comuniste si acum se bucura in cer. Ce a mai ramas, ce s-a semanat dupa Revolutie, mai are putina vreme pana la a trece o noua incercare, inca nu s-a copt indeajuns.

Asadar, eu cred ca prigoana asupra Athosului in special se va inteti. Diavolul nu va pierde “ocazia” ca folosindu-se de criza economica si sociala sa atace in principal “preventiv” Biserica pentru ca nu cumva oamenii sa se trezeasca si sa le vina idei. Ganditi-va ce ar insemna pentru lumea intreaga daca Athosul ar face apel ca Grecia sa iese din UE, partidele sa fie aruncate la gunoi si o noua forma de guvernare in care Biserica sa aiba principalul cuvant de spus sa fie instaurata. Un popor unit poate face minuni si Biserica Ortodoxa din Grecia, ajutata de rugaciunile si autoritatea Athosului ar putea sa renasca Grecia in mai putin de un an. De asta se tem puterile intunericului pentru ca Grecia sa nu dea idei, sa nu creeze un precedent. Pe cat de mica este, pe atat de mare este pericolul pentru “establishment”-ul actual, eventualitatea acestui scenariu. Si nu doar de neplata datoriilor se tem puternicii lumii cat mai ales de un eventual nou model de guvernare care l-ar putea oferi Grecia in momente in care mamaliga sta sa explodeze in lume peste tot, de la Roma, Paris si Londra pana la Beijing si Washington.

Celor carora li se pare deplasata argumentarea mea, le-as spune un singur cuvant: Islanda. In 2008 islandezi au facut “reset”: bancile le-au picat, bancherii au fost dati in urmarire generala dar au scapat refugiindu-se la Londra, clasa politica a fost schimbata, au flituit FMI-ul si acum 73% din islandezi sunt fericiti. Din pacate nu veti auzi prea multe despre Islanda la stiri deoarece ei au trecut peste criza, evenimente tragice nu se intampla, lucrurile merg binisor chiar daca mai sunt dificultati si in plus islandezii sunt fericiti. Iata insa cateva stiri despre Islanda din presa straina:

– Iceland fared better than us by letting its banks fail
– Iceland strongly recovering from bankruptcy
– How Iceland Copes with a Broken Economy

Deci cu putin curaj se poate. Cu siguranta si Grecia ar putea urma calea Islandei, doar daca vreun parinte cu autoritate de la Athos – cum este Efrem – impreuna cu celelalte manastiri si cu toata biserica greceasca ar cere oamenilor sa lupte pentru libertatea lor.

Tocmai pentru ca asta sa nu se intampla, diavolul a atacat in preventiv, pentru a evita aceasta posibilitate sau poate tocmai pentru ca athoniti aveau deja un plan, iar calatoria in Rusia si discutia lui Efrem cu Putin, ne dau de gandit ca presupunerile mele nu sunt departe de adevar – sa nu utiam ca si Islanda a primit ajutorul Rusiei intr-un moment culminant.

La ce sa ne asteptam insa in continuare? Eu cred ca atacul va continua, se va inteti si foarte probabil se va externaliza, adica Athosul va fi atacat in toate tarile prin diverse campanii similare celor care au avut loc in Grecia, tocmai pentru a beneficia de momentum-ul deja acumulat. Cu alte cuvinte, asa cum in razboi cand inamicul razbate pe un culoar, nu se opreste si nu da inapoi ci mai degraba isi concentreaza trupele pe acel culoare pentru a patrunde cat mai adanc in linia inamica. Iar cum anul acesta – dupa cum am aflat chiar de la calugarii atoniti – numarul de romani care au vizitat Athosul a explodat, sa nu ne miram daca in curand vom vedea si la noi o campanie mediatica murdara prin care se va ataca in special Athosul si mai ales se va incerca lupta pe directia nationalismului, vom vedea multi care vor arata cu degetul ultranationalismul grecilor si cum ii marginalizeaza ei pe romani si alte prosti de astea. Tinta va fi nu direct asupra ortodoxiei grecesti sau asupra Athosului deoarece romanii ar rejecta din start o astfel de strategie. Gandul imi spune ca in principal se va merge pe ideea de patriotism si pe victimizarea bietilor romani de catre xenofobii greci care mai si fac afaceri cu pamanturi si au bani in timp ce poporul grec sufera in criza. De la asta pana la a ii rupe total pe oameni de Biserica prin prezentarea catorva “cazuri” nu va fi mult si astfel ortodoxia nu va mai putea salva nici Grecia si nici Romania. Asta bineinteles, este modul de gandire al unora, insa Dumnezeu va ingadui toate dupa credinta noastra. De Gigel Chiazna

4. Încât noi înşine ne lăudăm cu voi, în Bisericile lui Dumnezeu, pentru statornicia şi credinţa voastră, în toate prigonirile voastre şi în strâmtorările pe care le suferiţi.

5. Ele sunt o dovadă a dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, ca să vă învredniciţi de împărăţia lui Dumnezeu, pentru care şi pătimiţi,

6. De vreme ce drept este înaintea lui Dumnezeu să răsplătească cu necaz celor ce vă necăjesc pe voi,

7. Iar vouă celor necăjiţi, să vă dea odihnă, împreună cu noi, la arătarea Domnului Iisus din cer, cu îngerii puterii Sale,

8. În văpaie de foc, osândind pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu şi pe cei ce nu se supun Evangheliei Domnului nostru Iisus.

Cetăţile propagandei wahabite

Radicalismul islamic în ţările balcanice cu populaţie predominant musulmană s-a amplificat – susţin analiştii. Aceştia se tem că wahabiţii, antrenaţi să ucidă în Balcani, ar putea pătrunde în Europa occidentală.

Printre adepţii religiei musulmane, bosniacii trec drept cei mai liberali şi toleranţi. Mai toţi sunt suniţi, iar în Bosnia convieţuirea multiconfesională are o tradiţie seculară. “Aceşti musulmani au găsit un model prin care să-şi conserve credinţa şi cultura. Au descoperit cum să-şi practice religia într-un stat laic” afirmă Mustafa Klanco, imam al credincioşilor bosniaci în Germania.

Astfel, wahabismul – puternic răspândit în Arabia Saudită, nu s-a înrădăcinat în Bosnia.

Dar odată cu războiul din Bosnia-Herţegovina, la începutul anilor ´90, lucrurile au luat o altă întorsătură. În Bosnia a început să se contureze un proces de radicalizare a musulmanilor. Concomitent, în ţară au început să-şi facă apariţia organizaţii fundamentaliste străine. În Bosnia au pătruns atunci circa două mii de militanţi, din diverse ţări arabe, inclusiv membri ai reţelei lui Osama Bin Laden.

După semnarea acordului de pace de la Dayton (1995) şi încheierea conflictului, unii dintre aceştia au rămas în Bosnia; ţară care i-a şi încetăţenit.

Aceştia au recrutat tineri, cu ajutorul fundaţiilor saudite au construit moschei şi au început să răspândească wahabismul. Cetăţile propagandei wahabite sunt acum câteva sate din estul Bosniei şi impresionanta moschee “Regele Fahd”, înălţată la Sarajevo cu bani din Arabia Saudită.

Topul triburilor germanice mai puţin cunoscute…

Originari din insulele daneze şi sudul Suediei, herulii s-au împãrţit în douã când au migrat spre sud în Balcani şi Ucraina de azi. Ramura vesticã întreprindea raiduri alãturi de saxoni şi alte triburi cu care intrã în contact. Herulii de estşi-au unit forţele cu goţii la jefuirea zonei Mãrii Negre şi Egee. Au fost capabili sã atace Byzantium şi sã prade Atena. Herulii au fost succesiv subjugaţi de ostrogoţi şi huni, înainte sã se poatã instala undeva anume. Lombarzii le-au distrus apoi regatul şi restul de heruli s-au alãturat lombarzilor în drumul spre Italia. Procopius îşi nota cã practicau pederastia şi cã preferam sã se înjunghie înainte sã fie rãpuşi de boalã. Au servit în armata bizantinã, mai ales în timpul campaniei lui Belisarius pentru refacerea Imperiului Roman de Apus. Cuvintele anglo-saxon “eorlas” (nobil) şi cel din saxona veche “erilaz” (bãrbat), gãsite în inscripţiile runice ca un fel de titluri onorifice, au fost associate lingvistic cu herulii.

Thuringii

Subiectul originii thuringilor încã e de domeniul speculaţiei. Posibil sã fi fost rãmãşite ale unei confederaţii alemane, descendenţi ai unui trib mai timpuriu, ai unei confederaţii de triburi mai mici sau doar un trib minor. Locuiau în munţii Harz din Germania. O parte din trib a traversat Rinul şi a colonizat Kempen, Belgia. Thuringii au fost cuceriţi de huni în 430. Dupã colapsul regatului hun ei şi-au stabilit propriul regat în Thuringia, anexat ulterior de franci şi saxoni. Thuringii erau cunoscuţi pentru arta cãlãritului, datoratã proximitãţii hune, cãsãtoriile interetnice, relaţiile apropiate cu popoarele stepelor. Dovezile arheologice (cranii feminine alungite, practicã bizarã hunã) sugereazã cã ar fi ţinut femeile hune drept sclave sau soţii.

Cheruscii

Unii dintre aliaţii timpurii ai romanilor erau “spadasinii”, cheruscii, aflaţi pe valea Rinului în Hanovra de azi. Au fost supuşi în vremea lui Augustus. Cel mai celebru membru al tribului etse Arminius (Hermann), un prinţ ostatic crescut în civlizaţia romanã, cãreia însã i-a devenit duşman. A unit câteva triburi şi a câştigat bãtãlia împotriva lui Quinctilius Varus. Cu toate acestea, triburile unificate au fost la rândul lor învinse de riposte romanã. În urma acestor evenimente, romanii renunţã la expansiunea de dincolo de Rin. La mult timp dupã aceea, cheruscii se aliazã din nou cu romanii şi sunt absorbiţi de franci, saxoni şi lombarzi. Folosit ca material de propagandã de cãtre naţionalismul german, Arminius se bucurã de un monument gingantic în Pãdurea Teutoburgicã, symbol al independenţei şi libertãţii.

Marcomanii

Numiţi dupã locaţia lor, marcomanii (cei de la graniţã) ocupau frontiera nordicã a Imperiului Roman, adicã Germania, Cehia şi Austria de azi. Regele lor Marboduus a stability un regat în Boemia pentru a scãpa de presiunea romanã. Teritoriul era potrivit pentru schimburi comerciale. Forţaţi de mişcãrile goţilor veniţi din nord, împreunã cu suebii, quazii şi sarmaţii încearcã sã treacã de limesul roman, ceea ce conduce la douã rãzboaie în timpul lui Marcus Aurelius şi Commodus. Sunt înfrânţi, dar armata romanã este şi ea slãbitã. Rãzboaiele marcomanice au stabilizat frontiera de nord pe Dunãre. Tot cu quazii şi suebii, marcomanii trec Rinul îngheţat în 406. Cei rãmaşi au fost subjugaţi de huni. Bavarezii se revendicã de la acest trib.

Alemanii

Unul dintre termenii folosiţi pentru a simplifica triburile germanice este acela de alemani sau alamani, adicã “toţi oamenii”. Alemanii erau o confederaţie de triburi variate de pe valea superioarã a Rinului. Mai târziu devin un trib de sine-stãtãtor, identitãţile triburilor mai mici fiind suprimate. Romanii au avut de-a face cu ei în timpul lui Caracalla, care îşi ia titlul de Alamannicus. De-a lungul anilor încearcã sã traverseze Rinul, dar reuşsesc doar o data. Odatã stabiliţi în Alsacia şi Elveţia de nord, încep sã prade teritoriul. Adesea erau descrişi de autorii ortodocşi ca fiind mai sãlbatici şi brutali decât francii. Dupã cãderea Romei francii au anexat regatul alaman propriului regat. Alamanii au oferit limbilor romanice un nume pentru Germania (Allemande, Alemania etc.), dar este de fapt doar una dintre multele regiuni lingvistice germane, cuprinzând Şvabia bavarezã, Baden-Wűrttemberg, Alsacia, Liechtenstein şi Elveţia.

Suebii

Înainte ca alamanii sã devinã denumirea stereotipicã pentru triburile germanice exista termenul de suebi, care înseamnã “proprii oameni”. Ei originau din coasta balticã, dupã care au au migrat spre sud, valea Elbei, aşezându-se în zona medianã a Elbei. Triburile cu culturã similarã au fost assimilate de suebi, mai précis marcomanii, lombarzii, harii şi semnonii, centrul spiritual. Suebii se diferenţiau prin frizura deosebitã, cocul sueb, semn al libertãţii. Curând romanii şi-I reprezentau pe mai toţi germanicii cu acest stil de coafurã. Suebii au migrat de mai multe ori. Un grup condus de Ariovist a ajuns pânã la Rin, unde a fost rãpus de Iulius Caesar. Un alt grup a ocupat Dunãrea mijlocie, unde s-au aliat cu marcomanii şi quazii. În 406 are loc un ultimo exod în Gallia şi Galicia. Acolo, împreunã cu vandalii şi alanii, au stability un regat care a durat 200 de ani. Suebii care nu au traversat Rinul şi-au fondat propriul regat, care va deveni mai târziu Ducatul de Şvabia. Rãmãşiţele suebilor iniţiali de pe Elba devin cunoscuţi sub numele de Şvabii de nord, din Schwabengau şi Sachsen-Anhalt. Ambele ramuri ale suebilor cad sub stãpânirea francilor. 

De Irina-Maria Manea – Historia

RECENTE