Jordina Sales Carbonell, cercetator la Universitatea din Barcelona, a adus aceasta poveste veche de 1.500 de ani inapoi in prezent, cu o morala. „De la 1 aprilie 2020, anumite asemanari si paralele in comportamentul uman in fata unui virus si a consecintelor acestuia ni se par atat de apropiate si actuale incat, in ciuda tragediei pe care o traim la persoana intai, nu ne putem opri niciodata sa ne minunam cum se repeta istoria” scrie acest arheolog si istoric de la Institutul de Cercetari in Culturi Medievale.
In 541, in timpul domniei bizantinului Iustinian, in Imperiu a izbucnit un focar de ciuma bubonica. „Alarma a aparut in Egipt, de unde infectia s-a raspandit rapid si mortal”. Procopio a reflectat acest lucru in cartea sa Despre razboaie, unde a povestit campaniile militare ale lui Iustinian prin Italia, Africa de Nord, Hispania… si modul in care soldatii raspandeau pandemia prin diferitele porturi in care soseau, in principal din Europa, Africa din Nord, Imperiul Sasanid (Persia) si, de acolo, in China.
Procopius, in calitate de consilier al generalului bizantin Belisarius, pe care l-a urmat in campaniile sale, a devenit astfel un „martor privilegiat” al unei pandemii care a primit numele de ciuma lui Iustinian: „S-a declarat o epidemie care aproape a nimicit intreaga rasa umana din care nu exista nicio modalitate de a da vreo explicatie prin cuvinte, nici macar sa ne gandim la asta, decat referindu-ne la voia lui Dumnezeu”, scria istoricul bizantin. „Aceasta epidemie”, a continuat el, „nu a afectat o parte limitata a Pamantului, nici un anumit grup de oameni, nici nu a fost limitata la un anumit anotimp al anului […], dar s-a raspandit si s-a raspandit peste tot. vieti umane, oricat de diferiti ar fi unii oameni de altii, fara a exclude naturile sau varsta”. Astfel, boala nu a cunoscut limite, „pana la capatul lumii,
La un an dupa ce a fost depistata, ciuma a ajuns in capitala Imperiului, Bizantul (actualul Istanbul), „ravagand-o timp de patru luni”. „Izolarea si izolarea au fost totale”, descrie Sales Carbonell, „pentru ca era mai mult decat obligatorie pentru bolnavi. Dar celorlalti s-a impus si un fel de auto-ilimitare spontana si intuitiv voluntara, in mare masura motivata de circumstantele in sine. De altfel, „nu era deloc usor sa vezi pe cineva in locuri publice, cel putin in Bizant, dar toti cei sanatosi stateau acasa, ingrijind bolnavi sau plangand mortii”, potrivit lui Procopius. Si au facut-o „in orice fel de imbracaminte, ca niste simpli indivizi”, pe care istoricul de la Universitatea din Barcelona il traduce cu un oarecare sarcasm „ca intr-un trening al vremii”.
Economia, intre timp, se prabusea: „Activitatile au incetat si artizanii au abandonat toate locurile de munca si locurile de munca pe care le aveau in mana”. Dar, spre deosebire de astazi, autoritatile nu au putut organiza servicii esentiale. „Parea foarte dificil sa obtii paine sau orice alt aliment, astfel incat pentru unii pacienti rezultatul de la sfarsitul vietii a fost fara indoiala prematur, din cauza lipsei de necesitati de baza”, scria bizantinul in On Wars . „Multi au murit pentru ca nu aveau cine sa aiba grija de ei”, din moment ce persoanele care au intervenit la urgenta „au cazut epuizate de faptul ca nu se pot odihni si sufera constant. Din acest motiv, tuturor le-a parut mai rau de ei decat de bolnavi”.
Supraveghere pe strazi
Iustinian, data fiind situatia disperata, a impartit apoi „plutoane de paznici ai palatului” pe strazi si si-a numit seful de stat-major referendar, care „cu bani de la vistieria imperiala si chiar scotand din propriul buzunar a ingropat trupurile celor pe care le-au avut. nimeni care sa aiba grija de asta.” Imparatul insusi a fost infectat, desi a invins boala si a continuat sa conduca mai bine de un deceniu.
Varfurile mortalitatii au crescut de la 5.000 la 10.000 de victime pe zi si chiar mai mult. In asa fel incat, „desi la inceput fiecare avea grija de mortii din casa lui, prabusirea si haosul au devenit inevitabile si cadavrele au fost aruncate si in mormintele altora, pe ascuns sau cu violenta”. Pana si ilustrul, isi aminteste Procopio, „a ramas neingropat multe zile”, asa ca „trunurile au fost ingramadite in orice fel in turnurile zidurilor”. Nu aveau sa fie procesiuni sau rituri de inmormantare pentru ei.
Cand pandemia a fost in sfarsit depasita, isi aminteste istoricul, a aparut un aspect pozitiv: „Cei care fusesera sustinatori ai diferitelor factiuni politice au abandonat reprosurile reciproce. Chiar si cei care s-au dedat anterior la actiuni joase si rele au lasat, in viata de zi cu zi, tot raul, pentru ca nevoia imperativa i-a facut sa invete ce este cinstea”, in cuvintele lui Procopio, desi dupa un timp au revenit la vechile lor cai. „Acest punct echitabil al poeziei ne face sa intrezarim optimism si speranta ca poate ne vor permite sa mergem inainte si sa nu ne impiedicam din nou de aceeasi piatra”, conchide expertul mai mult cu speranta decat cu certitudine.
