In orasele miniere intinse pe Valea Jiului din sud-vestul Romaniei, majoritatea oamenilor poarta negru. Cu cateva decenii in urma, cand localnicii sapau carbune si il ardeau pentru a mentine industria socialista in functiune, hainele intunecate obisnuiau sa ascunda funinginea. Acum, ca majoritatea minelor sunt inchise si aerul este mai curat, hainele intunecate sunt doar o reamintire a acelor vremuri si o parte a imprejurimilor posomorate.
Cu toate acestea, nu totul este negru. Culorile stralucitoare si luminile orbitoare ale locurilor de jocuri de noroc, in afaceri in toata valea, contrasteaza puternic cu blocurile comuniste gri de deasupra lor si cu cladirile industriale abandonate din apropiere. Se pare ca ofera promisiunea unui viitor mai luminos.
Industria jocurilor de noroc a inflorit aici in ultimele decenii, la fel ca si in majoritatea zonelor sarace din Romania care au trecut prin tulburari economice si sociale. Un fost miner spune ca in Valea Jiului – unde nostalgia pentru zilele exploatarii carbunelui inca atarna greu – aparatele de jocuri au existat ,,ca mod de viata” de la inceputul anilor ’90.
Industria jocurilor de noroc a inflorit aici in ultimele decenii, la fel ca si in majoritatea zonelor sarace din Romania care au trecut prin tulburari economice si sociale. Un fost miner spune ca in Valea Jiului – unde nostalgia pentru zilele exploatarii carbunelui inca atarna greu – aparatele de jocuri au existat ,,ca mod de viata” de la inceputul anilor ’90.
Andrei, fiul unui fost miner, este unul dintre cei care au cazut prada momelii masinilor. ,,Nu ma voi mai juca, dracu masini!” isi spune el insusi. Dar Andrei (numele sau a fost schimbat la cerere) stie destul despre el insusi pentru a-si da seama ca nu functioneaza asa. Dupa un timp – poate o luna, poate sase – frenezia il va apuca si va incepe sa joace din nou. Pierdut in lumini si sunete, nu va auzi pe nimeni in jurul sau.
Cu aproape doua luni inainte, la barul unde ne-am intalnit, Andrei jucase 8.000 de lei (1.650 euro) – in valoare de aproximativ doua luni de munca – intr-o ora. El joaca doar atunci cand cineva il minte, spune el; il enerveaza si nu isi poate controla emotiile. In acea zi, un coleg de munca il mintise. S-au intalnit mai tarziu in bar si asta l-a declansat. Andrei s-a ridicat de la masa si a inceput sa joace masinile. ,,Nu-mi place sa fiu mintit”.
Andrei are 31 de ani si locuieste in Petrila, un oras din Valea Jiului. A inceput sa joace sloturile intr-o agentie de loterie cand avea 12 ani. Era aproape de scoala si a mers cu alti baieti dupa ore. Doamna de la tejghea nu le-a spus niciodata ca nu se pot juca. ,,Si stii cum este, norocul te loveste la inceput.” Andrei isi aminteste ca prima data cand a jucat a castigat 30 de lei (6 euro).
La varsta de 16 ani, s-a angajat la instalarea usilor apartamentelor. La sfarsitul fiecarei zile lucratoare avea de cheltuit aproximativ 100 de lei (20 de euro). Nici nu s-a deranjat sa mearga acasa sa-si schimbe hainele, ci s-a dus direct la masini si si-a bagat cam 80% din bani; cu restul a cumparat doua beri si un pachet de tigari. Timp de una sau doua zile, Andrei ar castiga si isi va dubla sau tripla banii. Dar, in a treia zi, avea sa-i piarda totul intr-o jumatate de ora – si atat.
L-am intrebat daca s-a gandit vreodata sa caute ajutor. A tacut o clipa, putin surprins. Nu are nicio problema cu jocurile de noroc, mi-a spus, pentru ca nu joaca in fiecare seara, asa cum fac altii; si nu vinde lucruri prin casa pentru a se juca, ca si altii.
Ce ii determina pe oameni ca Andrei sa continue sa joace sloturile si unde se duc cand pierd totul? Ce resurse are, daca exista, comunitatea pentru a-i ajuta sa se ridice in picioare? Si odata cu venirea pandemiei si inchiderea a ceea ce a mai ramas din slujbele din vale, apare o noua intrebare: ce se va intampla cu acesti oameni a caror viata se invarte in jurul jocurilor de noroc si al sloturilor?
De la erou la zero
In epoca comunista, minerii erau descrisi ca eroi care tineau focurile industriei aprinse. Statui, mozaicuri si basoreliefuri le-au reprezentat cu brate uriase si cu o privire hotarata, ca creaturi mitice gata sa mute muntii. Statul le-a platit salarii bune pentru munca lor grea, subterana, precum si le ofera sarbatori si tratamente in statiunile montane. Au venit oameni din toata Romania pentru a ingrosa randul oamenilor muncii din Valea Jiului si a furniza carbune tarii.
Capitalismul le-a adus un alt tip de recompensa. In primele luni de democratie, o multime de pub-uri au aparut in Valea Jiului. Un artist local, Ion Barbu, a facut un recensamant al locurilor care au aparut brusc pe strada principala care trece prin centrul Petrilei, unul dintre orasele miniere din Valea Jiului. El a venit cu 42. ,,Atunci, am trait inca iluzia ca suntem bogati”, a spus Ina Berar, care este din Petrila si lucreaza ca psiholog la Petrosani.
Valea Jiului a fost locul perfect pentru tanarul om de afaceri Sorin Constantinescu pentru a testa cele patru sloturi pe care le adusese din Iugoslavia dupa ce lucrase acolo ca zilier in constructii. Pe atunci, nu exista o lege care sa reglementeze jocurile de noroc in Romania, astfel incat proprietarii de dispozitive nu trebuiau sa plateasca pentru licente sau permise. Era doar barbatul, sloturile sale si apetitul imens al oamenilor pentru ceva nou si stralucitor.
Constantinescu cauta un loc in Valea Jiului si nu a durat mult sa gaseasca un bar dispus sa gazduiasca masinile. ,,Nu existau computere, asa ca proprietarul barului a luat o foaie de hartie rupta dintr-un caiet pentru copii. Am incheiat contractul, ne-am asezat, am baut o bere, am vorbit. Locul era plin de mineri. In timp ce am fost acolo timp de aproximativ trei ore, costul celor patru dispozitive mele a fost acoperit, mi-am scos banii din ele. “
Sloturile s-au integrat rapid in peisajul local de divertisment. Si cu banii pe care i-a castigat in Valea Jiului, Sorin Constantinescu a continuat sa cumpere mai multe sloturi, raspandindu-si afacerea in toata tara. A castigat multi bani, a condus cazinouri si a devenit unul dintre cei mai renumiti oameni din industria jocurilor de noroc.
Valea Jiului, in schimb, nu s-a descurcat atat de bine. In primul rand, au existat asa-numitele ,, Mineriade “, care au fost represalii guvernamentale impotriva protestelor opozitiei de la Bucuresti la inceputul anilor ’90, folosind muncitori din Valea Jiului ca militie armata. Imaginile minerilor care veneau la Bucuresti in trenuri, cu uniformele si castile lor si bateau oamenii, inlocuiau rapid reprezentarile idealizate ale minerilor din comunism. In urmatorii cativa ani, noile puteri politice au recompensat minerii cu salarii bune si i-au protejat de cele mai grave efecte ale colapsului economic, chiar daca productia de carbune a scazut cu aproape 50% din perioada comunista.
Dar, in 1997, cand un nou guvern s-a dovedit a fi mai dispus sa ia restructurari si disponibilizari, Valea Jiului a cunoscut un soc economic masiv: intre 1997 si 1999, aproape 20.000 de mineri si-au pierdut locurile de munca, dintr-un total de 45.000. Pentru a evita o catastrofa sociala, autoritatile au oferit minerilor intre 12 si 20 de salarii compensatorii, in functie de vechimea lor, si multi au plecat de buna voie.
Platile de despagubire pareau ,,bani gratuite”, iar multi nu stiau ce sa faca cu sumele mari, isi aminteste primarul din Vulcan, Gheorghe Ile. O parte din bani, inevitabil, s-au revarsat in masinile de jocuri de noroc, psihologul Ina Berar isi aminteste: ,,Au existat [salarii compensatorii] care au disparut astfel”.
Apoi minele au inceput sa se inchida. Din cele 14 care au produs carbune in Valea Jiului in 1990, doar patru functioneaza astazi, dar acestea sunt si in curs de lichidare. Potrivit unui proiect de Hotarare de Guvern pus in dezbatere publica in urma cu cateva luni, mina Lonea, situata in Petrila, ar trebui sa se inchida pana la sfarsitul acestui an. Cel din Lupeni – un alt oras din Valea Jiului – se va inchide la mijlocul anului 2021.
Salutul traditional al minerilor de ,,Noroc”, care se scria la intrarea in aproape fiecare mina, se potriveste acum la fel de bine peste intrarile in noile locuri de jocuri de noroc.
Fara reinnoire, doar nostalgie
Nostalgia mineritului infecteaza Valea Jiului; acest lucru este de inteles, avand in vedere ca localnicii au trait din minerit in ultimii 200 de ani fara niciun plan de rezerva. In cele mai importante orase din zona – Petrosani, Vulcan, Lupeni, Petrila, Uricani si Aninoasa – acum traiesc aproximativ 130.000 de oameni. Din 1992 – cand industria miniera era inca puternica – aceste localitati si-au pierdut aproximativ 20% din populatie, multi dintre fostii mineri si familiile lor plecand sa locuiasca si sa lucreze in alte regiuni ale Romaniei sau in alte parti ale Europei. Sperantele multora dintre cei care au ramas in urma au devenit la fel de plictisitori precum griul peisajului post-industrial.
In urmatorii ani, Valea Jiului si provincia Oltenia sunt in linie de a primi 757 milioane de euro in fonduri europene nerambursabile, pentru a ajuta la redresarea economica a regiunilor dupa inchiderea ultimelor mine. Cu toate acestea, acesti bani sunt conditionati de existenta proiectelor de dezvoltare in zona, iar experienta din ultimii 30 de ani arata ca astfel de proiecte sunt dificil de dezvoltat si pus in practica.
Alex Kelemen este coordonator de programe la Caritas Petrosani, un ONG care ofera consiliere si indrumare educationala pentru tinerii din Valea Jiului. Kelemen estimeaza ca vor dura aproximativ doua generatii pentru ca oamenii sa treaca de acest moment si sa inceapa sa-si modeleze viitorul in alte directii.
Orasele din Valea Jiului se aliniaza de-a lungul golului format de apa intre patru masive montane, iar contururile lor impunatoare formeaza fundalul pentru turnurile in descompunere si echipamentul minelor sau ramasitele acestora. Primarii locali mentioneaza intotdeauna turismul ca o oportunitate pentru zona, dar o fac fara prea multa convingere.
Mina Petrila, care s-a inchis in 2015 dupa 156 de ani de functionare, a lasat in urma cladiri si echipamente vechi deteriorandu-se la periferia orasului. Ion Barbu, artistul local si un grup pe care l-a adunat in jurul sau au incercat sa salveze mostenirea industriala a minei prin proiecte culturale, dar actiunile lor au fost tarate de birocratia inabusitoare, indiferenta si furtul.
,,Ma gandeam la soarta Petrilei”, a spus Barbu pentru BIRN. ,,Este un loc in care nu se intampla nimic si fiecare zi arata ca alta. Nu ai cinematograf, nu ai teatru. Autoritatile au transformat stadionul intr-un parc care acum este plin de buruieni. Practic, intreaga industrie a timpului liber nu exista. Deci ce sa fac?”
Intreaga viata a Petrilei pare sa fie concentrata pe drumul principal. Exista doua randuri de blocuri de caramida cu magazine second-hand, farmacii, produse de patiserie, numeroase baruri si, desigur, locatii pentru sloturi la nivelul solului. Pe un perete dintr-un bloc, cineva a scris: ,,Banii vorbeste si mentin vise meschine”.
