Încă de la început dorim să precizăm că acest material nu se dorește o analiză a motivelor (sociale, politice, religioase) care au stat la baza folosirii acestor forme de extragere de informații, tortură sau execuție, întâlnite ca preactici susţinute de cadrul legislativ oficial din antichitate până înainte de zorii modernității. Această expunere a câtorva dintre cele mai cumplite moduri în care și-au pierdut viața zeci, sute de mii sau poate chiar milioane de oameni are rolul de a marca evoluția socială, care a scăpat lumea contemporană de asemenea acte de cruzime legalizată. Mai există încă situații izolate sau regiuni geografice punctuale unde tortura şi execuţiile inumane se mai practică, mai mult sau mai puţin legal. Putem aminti diverse organizaţii criminale sau teroriste, închisorile secrete americane sau cele din Israel, unele state africane sau asiatice, chiar și unele regimuri militare, islamiste sau comuniste. Aceste metode moderne de interogare, tortură și execuție nu vor fi tratate în acest articol, ele putând fi subiectul unui nou material.
Mai trebuie spus că nu am dorit să realizăm un “TOP al celor mai înfricoşătoare metode de execuție”, deoarece considerăm că fiecare variantă descrisă mai jos este de o duritate extremă, atât prin cruzimea față de victimă cât și prin efectul psihologic avut asupra mulțimilor, majoritatea acestor suplicii fiind evenimente publice în trecut. Deasemenea, nefiind istorici de profesie, încurajăm cititorii să completeze sau să corecteze cu argumente și documentat, lista expusă în continuare.
ARDEREA PE RUG
Arderea pe rug era efectuată deobicei în două feluri. Prima metodă implica legarea victimei de un stâlp și ridicarea unui “zid” din paie și lemne uscate în jurul condamnatului, până acesta era acoperit în întregime. A doua metodă presupunea ridicarea unui eşafod din lemn şi a unei movile din surcele și paie în jurul condamnatului, dar doar până la nivelul gleznelor. Erau adăugate regulat legături din lemne uscate pentru întreţinerea focului. În acest fel supliciul dura mai mult, fiind arse întâi gleznele, picioarele, bazinul, antebrațele, abdomenul, pieptul și partea superioară a brațelor iar abia în final capul condamnatului.
Dacă mai multe persoane erau condamnate să fie arse pe rug împreună, legate una de cealaltă, cel mai probabil moartea unora dintre condamnați survenea prin axfisierea cu monoxid de carbon, înainte ca flăcările să ajungă să le atingă corpul.
La arderile pe rug, dacă focul era intenționat menținut la o intensitate mică, moartea mai putea surveni și în urma șocului provocat de durerea intensă, a stopului cardiac sau a hemoragiilor.
În epoca medievală, această pedeapsă era destinată în general ereticilor și vrăjitoarelor.
TAURUL DE ARAMĂ
Această metodă de execuție a fost inventată de Perilaus din Atena, în secolul al VI-lea înainte de Hristos. Noua invenție, care era practic un taur din aramă, gol pe dinăuntru și care dispunea de o ușă laterală care se închidea din exterior, a fost oferită drept cadou lui Phalaris, liderul cetății Agrigentum, Sicilia. În taur se introducea persoana care urma să fie executată, capul fiind plasat în interiorul grumazului, iar apoi se aprindea un foc sub abdomenul acestuia. În botul taurului, Perilaus a amplasat o serie de tuburi care aveau menirea de a amplifica strigătele de durere ale persoanei condamnate și să le facă să sune ca răgetele animalului pe care îl întruchipa această metodă de execuție.
În mod ironic, prima persoană care a fost chinuită în acest fel a fost chiar Perialus. Phalaris a fost atât de îngrozit de monstruozitatea acestei metode de execuție încât l-a convins pe inventatorul ei să intre în taur și să-i demonstreze mecanismul de alterare a strigătelor încât acestea să pară un muget de taur. Ușa a fost închisă în urma lui Perialus și a fost a prins un foc în jurul taurului. Nefericitul inventator a fost scos pârjolit, dar înainte de a muri, pentru a fi aruncat într-o prăpastie.
Această metodă de execuție a devenit una dintre cele mai răspândite în Grecia Antică, fiind preluată mai apoi și de romani.
TÂRÂREA, SPINTECAREA ȘI TĂIEREA ÎN PATRU
Acest mod de execuție era foarte comun în Anglia medievală pentru trădare, cea mai odioasă nelegiurie pe care o persoană o putea săvârşi. Pedeapsa, care se aplica doar bărbaților (femeile condamnate pentru trădare fiind arse pe rug), a fost abolită oficial abia în 1814.
Prima parte a execuției presupunea legarea condamnatului de un cadru din lemn. Astfel era târât de un cal până la locul destinat supliciului. Apoi persoana era spânzurată de mai multe ori, fără a fi ucisă. După aceste chinuri, condamnatul era întins pe o masă și legat, călăul urmând să îl spintece și să îl castreze. Măruntaiele erau arse în fața ochilor bietului om aflat în agonie.
Într-un final, pentru a-i curma viața, gâdele îl decapita. Corpul fără cap era apoi tăiat în patru. Aceste bucăți din cadavru erau deobicei expuse la vedere în intersecţiile drumurilor principale sau la porţile cetăţilor, drept avertismente pentru populație.
FELIEREA. LING CHI
Ling Chi, execuție prin tăierea și felierea îndelungată a condamnatului, a fost practicată în China, până în 1904. Această metodă presupune tăierea metodică, cu niște cuțite foarte ascuțite, a persoanei legate de o structură din lemn, la nivelul brațelor, picioarelor și pieptului. Bucăți întregi de carne erau secționate și arătate victimei. Când supliciul ajungea la sfârșit, condamnatul era înjunghiat în inimă sau decapitat. Au existat cazuri când victima era drogată cu opiu, fie din milă (doze mari pentru a anihila măcar parţial durerile), fie pentru a preveni leșinurile cauzate de durerea intensă (în doze mai mici).
Această metodă de execuție a fost intens relatată în cronicile occidentale, bineînţeles și cu exagerările de rigoare (se spunea că o astfel de execuție putea să se extindă pe durata mai multor zile).
Genul acesta de pedeapsă era destinată în special trădătorilor sau ucigaşilor de părinţi.
TRAGEREA PE ROATĂ
Trasul pe roată era o metodă de execuție larg răspândită în Evul Mediu, dar care s-a aplicat uzual și în secolul al XVIII-lea, un exemplu fiind execuția publică a capilor răscoalei din 1784, Horia și Cloșca (Crișan se spânzurase în temniţă).
Această metodă de execuție presupunea întinderea condamnatului pe o roată mare de car, cu mâinile și picioarele despărțite de-a lungul spițelor. Roata era învârtită și o bară de metal, sau un ciocan masiv, lovea anumite părți ale corpului, sfărmând oasele și cauzând o durere cumplită persoanei supuse acestei cazne (sfărmarea oaselor fiind mult mai dureroasă decât amputările, şi ele des utilizate ca metodă de tortură sau execuţie).
În cazul în care condamnatului i se oferise o moarte “ușoară”, după ce un număr mare de oase i-au fost sfărmate, călăul îi aplica o lovitură fatală pentru a-i curma suferința. Au existat cazuri când persoana era strangulată din milă după numai câteva lovituri. În caz contrar, nefericitul rămânea pe roată până își dădea sufletul din cauza rănilor și deshidratării, uneori chiar și după câteva zile.
Persoana încă în viață (sau bucăți din corpul acesteia dacă a fost ucisă) era ridicată pe niște stâlpi cu tot cu roata de care era legată pentru ca păsările să mănânce din carnea condamnatului.
În spațiul germanic, această pedeaspsă a fost folosită până în secolul al XIX-lea, mai ales pentru crime deosebit de grave (de exemplu uciderea părinților).
FIERBEREA / PRĂJIREA
Condamnatul este dezbrăcat și este pus fie într-un cazan cu lichid în clocot (apă, smoală, plumb sau ulei) fie într-un recipient similar, dar unde lichidul este încălzit treptat și încet, de la rece la punctul de fierbere. În unele cazuri, când lichidul era în clocot, acuzatul în loc să fie scufundat dintr-o dată era coborât cu un scripete încetul cu încetul, pentru a-i prelungi agonia. Pielea și grăsimea ardeau în întregime, fiind dezvelite oasele și musculatura, într-un spectacol grotesc.
În Anglia medievală această pedeapsă era destinată în special, șarlatanilor, falsificatorilor de monede și criminalilor care foloseau otrava pentru a-și ucide victimele. Fierberea sau prăjirea erau des folosite și în Asia, de către mongoli sau japonezi.
JUPUIREA
Prin această metodă de execuție se urmărea îndepărtarea pielii condamnatului cu niște cuțite foarte ascuție, fără a se secționa vasele de sânge principale. Se încerca obținerea pielii jupuite intacte, într-o singură bucată.
Jupuirea a fost practicată încă din antichitate, existând în unele cronici asiriene. A fost întâlnită și în Mexic, aztecii jupuind pieile oamenilor sacrificați zeilor, în general după decesul victimelor.
“BĂRCILE”
Această modalitate de execuție provine din Persia antică și presupune dezbrăcarea victimei și închiderea ei între două bărci, sau într-o scorbură făcută într-un copac cu trunchi gros, capul, mâinile și picioarele rămânând în afara acestui “container” improvizat. Condamnatul era obligat să ingereze lapte și miere până la inducerea unei forme severe de diaree. Deasemenea mai erau unse cu miere membrele și alte părți ale corpului, cu scopul atragerii insectelor. Apoi trupul captiv era lăsat să plutească pe un lac sau expus undeva pe uscat. În interiorul “containerului”, cu timpul se acumulau fecalele care nu se puteau scurge în afară și astfel erau atrase și mai multe insecte care se hrăneau cu carnea victimei și se înmulțeau în rănile create. Moartea survenea după mai multe zile, cel mai probabil în urma unei combinații între deshidratare, înfometare și șoc septic.
O metodă similară de execuție era folosită de amerindieni. Victima era legată de un copac, unsă și lăsată să fie cotropită de furnici.
TĂIATUL ÎN DOUĂ CU FERĂSTRĂUL
Metoda aceasta este cunoscută din antichitate și era răspândită în Europa, Orientul Mijlociu și Asia. Condamnatul, legat cu capul în jos, era secționat încet în două cu un ferăstrău, cu începere din zona organelor genitale. Datorită faptului că persoana este atârnată cu capul în jos, creierul primește suficient sânge, rămânând oxigenat, victima fiind conștientă până la tăierea vaselor principale din abdomen.
În versiunea asiatică, condamnatul stă în picioare, secționarea începând din partea superioară a corpului.
CRUCIFICAREA
Crucificarea nu este doar o metodă de aplicare a pedepsei capitale, ci și o modalitate de umilire a victimei, la fel ca majoritatea execuţiilor prin tortură. Condamnatul, îmbrăcat sumar sau chier dezbrăcat, este legat sau pironit (cuiele fiind bătute în palme sau între oasele antebrațului și uneori în labele piciorului sau glezne) de o cruce din lem (de forme diferite) și lăsat să moară după chinuri care pot dura câteva zile.
În mod frecvent călăul zdrobea oasele picioarelor cu un ciocan sau o bară din metal, pentru a spori chinurile condamnatului. Acest lucru ducea într-un final la grăbirea morții. Cauza morții putea fi deshidratarea, șocul provocat de durerea intensă, infecția rănilor, hemoragia sau chiar sufocarea lentă cauzată de poziția trupului și întinderea toracelui, continuu tras în jos de gravitația pământului.
Împăratul Constantin a interzis această metodă de execuție în Imperiul Roman, din respect pentru sacrificiul lui Hristos, odată cu convertirea sa.
DEZMEMBRAREA
Această metodă de execuție presupunea legarea mâinilor și picioarelor condamnatului de patru animale de tracțiune. Acestea erau mânate în patru direcții diferite pentru a smulge membrele victimei din încheieturi.
Uneori aceste animale erau îndepărtate treptat una de cealaltă pentru ca înainte de smulgerea mâinilor și picioarelor, acestea să fie doar dislocate, prelungind agonia condamnatului. Moartea victimei era cauzată de hemoragia puternică.
TRASUL ÎN ȚEAPĂ
Aceasta era o metodă de execuție foarte sadică și de mare efect asupra populației. Condamnații erau întinși pe spate și străpunși cu țepe prin anus sau vagin în cazul femeilor. Erau în primă fază trași de picioare iar apoi țeapa era bătută ușor cu un ciocan, în timp ce ajutoarele călăului țineau condamnatul pentru a nu se smuci. Țepele ieșeau afară prin piept, iar dacă gâdele avea experiență, prin gâtul sau chiar gura victimelor, care erau ridicate în plan vertical, forța gravitației sporind chinurile acestora. Țepele aveau vârfurile ascuțite sau rotunjite, fiind în general unse cu grăsimi pentru a aluneca mai bine, și erau manevrate cu grijă pentru ca nici un organ vital (sau vas principal de sânge) să nu fie atins, moartea survenind după ore sau chiar zile.
O altă variantă presupunea ca victima să fie străpunsă de țeapă prin abdomen sau spinare, membrele atârnând spre pământ.
LEAGĂNUL LUI IUDA
Victima este legată cu ajutorul unui sistem de scripeţi şi aşezată pe un scaun în formă de piramidă, vârful fiind introdus în anus sau vagin, în cazul femeilor. Picioarele sunt legate unul de celălalt pentru ca ambele să fie mişcate deodată, sporind durerile condamnatului. În unele cazuri, călăii atârnau greutăţi suplimentare de picioarele persoanei, în scopul creşterii în intensitate a durerii şi pentru a grăbi moartea. Deobicei victima era legănată de către călău sau ridicată şi coborâtă de mai multe ori.
Au existat şi cazuri când persoana nu mai era suspendată în scripeţi ci aşăzată direct pe dispozitiv, cu greutăţi legate de corp şi membre.
Dacă execuţia era oprită şi victima nu deceda imediat din cauza hemoragiilor, moartea survenea inevitabil mai târziu din cauza infecţiilor, dispozitvul nefiind spălat aproape niciodată, rămânând impregnat de fecale şi sânge. Sursa: FrontPress.ro
