Liniile de influenţă turcească în Peninsula Balcanică sunt o nouă realitate geopolitică pe scena mondială. Primul deceniu al secolului XXI a fost cea mai dinamică perioadă de la sfârșitul celui de al doilea război mondial până în prezent: multe schimbări au avut loc la nivel global într-o perioadă relativ scurtă de timp. Nu este nici o exagerare să reiterăm că noul secol și noul mileniu au început din 11 septembrie 2001, din momentul în care rolul Statelor Unite în afacerile internaţionale a suferit leziuni grave, atât din cauza atacurilor teroriste care au lovit două dintre simbolurile sale, cât și prin apariţia unor noi puteri economice și politice pe scena mondială care au contestat status quo-ul în afacerile politice globale. Aceste noi puteri politice și economice, denumite de către acronimul BRIC (Brazilia, Rusia, India și China), bogate în resurse naturale, datorită creșterii puternice a economiei lor, au obţinut un rol important și o pondere mai mare în contextul geopolitic mondial.
Luând în considerare actuala dinamică și rapida modificare a scenariilor globale, autorii acronimul BRIC au înțeles rapid importanța atragerii altor elemente-tari, identificând urmatoarele economii emergente ce urmeaza grupul BRIC, astfel născându-se termenul MIKT: Mexic, Indonezia, Coreea de Sud și Turcia. MIKT sunt economii emergente cu un potențial de creștere mai mic în comparație cu țările BRIC, dar, dimpotrivă, cu o importanță regională crescândă, în principal din cauza resurselor și a potențialului uman, pe care le posedă. Desigur, ca și în cazul țărilor BRIC, prin dezvoltarea economică a țărilor MIKT se deduce că și acestea vor încerca să obțină, de asemenea, un rol economic important pe plan global, dar și un rol important în politica mondială.
Turcia în Sec. XXI: Turcia, potrivit analiștilor politici, face parte din al doilea val de putere geopolitică. Dar care sunt noile aspirații ale politicii Turciei? Actuala criză economică și financiară care a lovit Uniunea Europeană, cel mai important partner comercial al Turciei, nu a permis Europei să “atenționeze” serios noua “Chină a Europei”.
Turcia este parte din G-20, grupul celor mai dezvoltate economii din lume, are un nivel de invidiat de creștere a PIB, recent a lansat proiectul “Vision 2023″ cu ocazia omagierii a o sută de ani de la nașterea Republicii Turcia. “Vision 2023″ cuprinde obiectivele pe care Turcia le dorește și strategiile de punere în aplicare a acestora în toate sferele vieții publice și economice ale țării, obiective de îndeplinit până în 2023. Dezvoltarea economică excelentă și stabilitatea politică după venirea la putere a partidului islamic moderat AKP, au dus la o schimbare semnificativă în politica externă a Turciei. În acest context, este important de menționat, de asemenea, figura influentă a lui Ahmet Davutoglu, ministrul Afacerilor Externe, fostul consilier al premierului Erdogan. Pentru a defini mai bine noile tendințe ale politicii externe a Turciei, este suficient să avem în vedere discursurile liderilor săi politici. După ce a câștigat alegerile politicile interne pentru a treia oară consecutiv în 2011, prim-ministrul Erdogan a început discursul său politic astfel: “Fraților din Bagdad, Damasc, Beirut, Amman, Cairo, Sarajevo, Baku și Nicosia, astăzi, Orientul Mijlociu, Caucazul și Balcanii au câștigat tot atâtde mult câa câștigar Turcia…”
Având în vedere că discursurile liderilor sunt rezultatul unei planificari strategice, nu ne poate scăpa această izbucnire emoțională, o aliniere clară a noilor ambiții ale Ankarei, ambiții care se pot distinge în trei direcții principale, în funcție de zonele geografice interesate: prima regiune de interes strategic pentru Turcia este Caucazul, împreună cu unele zone din Asia Centrală, a doua este Orientul Mijlociu, iar a treia este reprezentată de peninsula Balcanică. În urmărirea constantă a politicii de extindere a influenței sale, Ankara se bazează în principal pe Islam: religie care unește marea majoritate a etniilor din Balcani, Orientul Mijlociu și Asia Centrală. Un factor important este tocmai faptul că toate națiunile pe care Erdogan le-a menționat în discursul său inaugural ca “frați” sunt de religie predominant musulmană. Multe rapoarte și analize au fost scrise cu privire la relația dintre Turcia și Orientul Mijlociu, cu privire la noua politică diplomatică turcă și, mai presus de toate, relațiile cu Siria, Iran și Israel.
Peninsula Balcanică, prin poziția sa geografică strategică, drept o răscruce de drumuri, a fost întotdeauna un punct de contact între Europa de Vest și cea de Est. De fapt, deși din punct de vedere geografic a fost întotdeauna parte a Europei până la sfârșitul secolului al XIX-lea o mare parte din peninsulă a aparținut Imperiului Otoman, o situație politică care a avut un enorm impact asupra dezvoltării țărilor din regiune. În ciuda realităților geopolitice care s-au schimbat considerabil pe parcursul secolului al XX-lea, având în vedere dispariția Imperiului Otoman și apariția națiunilor balcanice în calitate de state independente, Turcia nu a încetat să aiba un interes asupra fostelor teritorii proprii. Și, deși în timpul Războiului Rece realitățile geopolitice erau complet diferite de cele de astăzi, concentrate în principal în diviziunea între Est și Vest, atunci când Turcia nu avea nici capacitatea și nici resursele necesare pentru a pune în aplicare în mod eficient o politică externă activă față de Balcani, Turcia nu a încetat niciodată cultivarea interese puternice în Balcani. În primul rând, pentru că peninsula este, atât politic, cât și geografic, “poarta spre Europa”. În al doilea rând, pentru că dominația otomană a lăsat urme culturale, etnice și istorice care încurajează Turcia în relațiile sale cu țările din Peninsula Balcanică. Printre acestea, cea mai puternică carte pe care Ankara p poate juca în acest context geopolitic este religia comună dintre Turcia și multe grupuri etnice din Balcani: Islam.
Creșterea influenței Turciei în Balcani, o regiune în care, timp de secole, multe interese și puteri s-au ciocnit și se ciocnesc, se datorează diverților factori, dar cel mai important este vidul unei puteri politice în regiune. Unul dintre motive este procesul lung și dificil de integrare în Uniunea Europeană a Turciei și lipsa unei metode bine definite a politicii europeane în Peninsula Balcanică. În schimb, cu toate acestea, politica turcească se bazează în mare parte pe creșterea influenței asupra țărilor în care există o prezență puternică de grupuri etnice care împărtășesc religia islamică. Turcia cooperează cu aceste state folosind metode moderate, păstrând o distanță de siguranță de Islam-ul religios.
Ajutor financiar, mediere în conflictele, investiții, sprijin la nivel politico-diplomatic, instruire… sunt metodele utilizate de către Ankara pentru extinderea influenței în regiune. Spre deosebire de Uniunea Europeană, Turcia, în acțiunea sa politică pe termen lung, este avantajată de stabilitatea politică internă. Partidul moderat islamic al lui Erdogan a câștigat alegerile generale pentru al treilea mandat consecutiv.
Un element de excelență și de supremație în această nouă politică a Turciei este reprezentat de ideile generate de figura influentă a ministrului de externe Davutoglu, în esență bazată pe două strategii: prima este “zero probleme cu vecinii”; cea de a doua, care are tendința de a intra în conflict cu prima, se bazează pe filozofia Neo Otomanismului (o ideologie ce promovează un angajament mul mai strâns cu zone care au fost anterior sub Imperiul Otoman), acesta din urmă strategie fiind cea care îngrijorează statele vecine din Balcani și Uniunea Europeană. Confirmarea că filozofia Neo-Otomanismului a început să domine politica turcă pentru Balcani se bazează în primul rând pe discursurile provocatoare utilizate de către liderii turci. Un exemplu, printre acestea, este discursul ministrului turc de externe în Bosnia și Herțegovina, unde el a declarat: “Secolele otomane au fost un succes. Acum trebuie să reinventăm acest lucru. Turcia s-a întors.” Deși la prima vedere aceste două strategii se ciocnesc una cu cealalta, ele trebuie să învețe lecția coexistenței, evitând declanșarea reacțiilor puternice în țările caracterizate prin prezența (cel putin dominantă) a comunității creștine.
Aceasta nouă politică a Turciei, la fel ca orice proiect ambițios, ascunde multe riscuri. Primul este acela că Balcanii sunt o regiune în care mai multe puteri mondiale, cum ar fi Statele Unite, Rusia și Uniunea Europeană, au interesele lor geopolitice. Prin urmare, pentru a realiza strategia sa politică regională, Ankara trebuie să țină seama de acești concurenți influenți. Spre deosebire de alți concurenți, Turcia poate folosi în beneficiul său patrimoniul cultural și istoric comun cu statele din Balcani, religia musulmană, pe care o împarte cu majoritatea populațiilor acestor țări și prezența în cele mai multe dintre aceste națiuni ale minorităților etnice din Turcia.
Acest lucru explică de ce Turcia vizează extinderea influenței economice și politice în Bulgaria, Macedonia, Albania, Bosnia și Herțegovina și nu, de exemplu, în țări precum Grecia și România, cu aceasta din urmă având afinitate scăzută din punct de vedere istoric, religios și cultural. O altă problemă critică ce are de-a face cu ambițioasa politică turcească în Balcani este opoziția comunităților locale creștine și, deși, în mai mică măsură, a grupurilor de concurență și a organizațiilor religioase arabe din regiune, care și ele încearcă să influențeze politica peninsulei. În plus, o mare parte a societății albaneze, bosniace și din Kosovo nu este dornică să vadă această ambiție “imperialista” în Ankara. Mai mult, dar nu în ultimul rând, o problemă care trebuie luată serios în considerare cu privire la politica externă a Turciei, este faptul că își indreaptă tot mai mult influența în alte zone ale planetei, în special, în lumea arabă și Asia. Aceste obiective strategice necesită o mulțime de resurse financiare pe care nu este sigur că Ankara le are. Un risc considerabil dat de această importantă și costisitoare politică externă a Turciei implică utilizarea de resurse financiare care ar trebui alocate pentru dezvoltarea internă a țării, în special în ceea ce privește regiunile sărace din Anatolia. În acest sens, Turcia ar putea risca să devină, așa cum a fost definit de către un post de televiziune american, “prezumția de a fi un Rolls Royce, dar cu potențial de un Rover.”
Turcia are multe probleme interne care nu au fost încă rezolvate. Deși țara este transformată într-o putere mondială în curs de dezvoltare, problemele interne sunt încă nenumărate. Se pare că toate avantajele țării ascund un număr considerabil de dezavantaje. Actuala creștere economică a Turciei depinde în principal de investiții străine, care pot fi retrase la aceeași viteză cu care acestea sunt acordate. Turcia are un rol important în numeroase sectoare industriale, cum ar fi construcțiile, producția, îmbrăcămintea etc., dar încă nu reușește să pătrundă în sectoare cheie, cum ar fi noile tehnologii, invențiile. Aceasta, în ultimii ani, a avut o creștere constantă a PIB-ului, dar în fața acestui lucru nu s-a schimbat nivelul de trai al majorității cetățenilor, având în vedere că o mare parte din populația Turciei trăiește în sărăcie. Orașe fascinante precum Istanbul și Ankara, simboluri de modernizare a țării, nu sunt suficiente pentru a ascunde sărăcia extremă în pe care se află multe regiuni rurale din sud-estul țării, atât din punct de vedere economic, cât și cultural.
Numai viitorul ne va spune dacă ambițiile guvernului AKP din Ankara în Balcani vor aduce beneficiile dorite. Dar un lucru este sigur: într-un singur deceniu, Turcia și-a mărit considerabil influența în Peninsula Balcanică, transformându-se într-o superputere regională cu ambiții în continuă creștere.
De Bianca Stan – Ziarul Natiunea
