In saloanele de rezonanta medievala ale Muzeului Cotroceni s-a inaugurat recent o inedita expozitie, veritabil spectacol de balet floral, avand drept protagonisti, acea pleiada a artistilor romani de la sfarsitul sec.XIX, si inceputul sec.XX (cca 1870-2004).
Intitulata Florile in pictura romaneasca, expozitia readuce in memoria publicului,creatia unor artisti precum:Grigorescu, Andreescu, Luchian, Petrascu, Pallady, Sirato, St.Popescu, Tonitza, M.Sterian, J.Al.Steriadi, A.Baesu, G.D.Mirea, L.Grigorescu, Dum.Ghiata, sau R.Schweitzer – Cumpana.Vernisajul a fost gazduit de somptuosul Salon Cerchez, de salile expozitionale adiacente,si de spatiile medievale ale palatului, metamorfozate in fascinante places des jardins, respirand parca acel suav parfum de care se-ndragostise Th.Chardin, pe la mijlocul veacului al XIX-lea, strabatand vechile poteci ale castelului de la Chantilly.
Cele peste 250 de lucrari, provin din aproape 60 de colectii particulare, evenimentul fiind organizat de Societatea Colectionarilor de Arta din Romania (Nimeni nu va mai putea crea florile asa cum le-a creat Dumnezeu; dar s-a inventat interpretarea floarea, care aparent face un subiect usor, nu a facut obiectul picturii internationale, predominand peisajul, portretul si compozitiile; florile n-au fost o pasiune a europenilor, amintea amfitrionul acesteia, Dl.Vasile Parizescu in elocventul sau apercu). Dar florile vor fi fost iubite de pictorii romani, suflete exilate-n absolut, cum ii numea Adrian Maniu, ratacind intre Orient si Occident, stiind a observa natura din vibratia culorilor, din subtilele acorduri cromatice, cand lente cand sacadate, ivite din necesitatea de a varia expresia liniei fie ca era vorba de pictura in ulei sau de acuarela.
Timpul nu ingaduie uneori imaginatei sa mearga dincolo de amintiri; se naste astfel o stranie si andantina elegie a unui spatiu regasit: acela al comuniunii cu vocile naturii, devenind deopotriva subiect si simbol al reflectiei picturale ( nu ai sentimentul unei compuneri a naturii, fortate ci te simti intocmai ca in fata unui fragment de natura, privit printr-o fereastra spunea Walter Cisek prin 1964, despre sensibilitatea unui artist ca Dumitru Ghiata).
Nimic din aceasta expozitie nu poate urmari deliberat, un oarecare soc visual sau ebosa unui efect cautat; tablourile respira armonic ca-ntr-o veritabila curgere luminoasa, restituind privirii un univers calm, temperat de o senina elocinta a formelor. Compozitia cromatica este unitara, fireasca, culorile alaturandu-se cu o siguranta rafinata (precum la Grigorescu, Luchian, Tonitza, Ressu) avand in acelasi timp o uimitoare simplitate a geometriei florale ( v. Ghiata, Lucia.D. Balacescu, Margareta Sterian sau Nina Acontz). Tonalitatea generala este dominata de rosuri inchise, atent modulate, cenusiuri palide si perlate sau verde-brunuri tulburator de onirice. Materia picturala e densa, saturata insa intensitatile ei sunt totusi surdinizate.
Infinitatea de nuante a paletei se destainuie treptat, cu o voluptate pe care contemplarea, oricat de indelunga, nu face decat s-o amplifice transfigurind-o; fragezimea calda, abia soptita ochiului de un buchet de flori de munte, cum apare la Ghiata sau Vanatoru este sugerata cu puterea unei emotii traite direct, needulcorat, in toata poezia ei irepetabila.
Fiindca o atare expozitie nu poate fi doar o simpla formula estetizanta a unui subiect, ci ea impiedica stagnarea si rutina vizuala devenind expresia dezinvolta a unei experiente liber asumate, a unui stil in care luciditatea creatoare s-a aliat definitive, cu transfigurarea realului, si cu exercitiul contemplatiei, ce nu lipseste niciodata, din substanta operelor de arta autentice.
