Care este esenta unei persoane si cum este construita

Fiintele umane au caracteristici comune tipice speciei noastre, dar, in acelasi timp, avem si altele singulare care ne identifica ca entitati biologice unice si ne constituie identitatea personala. Trasaturile unei persoane se pot schimba, insa, mai ramane ceva: identitatea sau esenta personala. In acest articol  vom vedea care este esenta unei persoane si cum este construita.

Identitatea sau esenta personala poate fi definita ca: „Ansamblu de trasaturi sau caracteristici ale unei persoane care permit sa o distinga de ceilalti dintr-un grup” .

Din aceasta definitie putem distinge doua tipuri de trasaturi pe care le folosim de obicei pentru a determina identitatea unei persoane:

• Caracteristicile morfologice care ii confera un aspect fizic.
• Trasaturi psihologice, cum ar fi personalitatea, caracterul sau empatia, care sunt exprimate in modul lor de a gandi, in emotiile si in comportamentul lor. Aceste trasaturi modeleaza perceptia individuala pe care o are o persoana despre sine.

Limitarea identitatii la un set de trasaturi pune o problema: trasaturile se pot schimba. Morfologicul poate fi modificat prin modificarea unor organe sau structuri corporale prin transplant (rinichi, inima, brat, mana etc.), sau alterarea aspectului exterior prin interventie chirurgicala, dar in ciuda acestor modificari, percepem ca ramanem la fel.

In mod similar, se arata ca trasaturile psihologice se schimba si in virtutea experientelor, cunostintelor si experientelor noastre zilnice. Odata cu trecerea timpului, gandim, simtim si actionam diferit, dar ne vedem subiectii invariabili ai unor astfel de evenimente.

Cu toate acestea, desi ne schimbam constant din punct de vedere fizic si psihologic, este clar ca in procesul de transformare exista ceva care ramane neschimbat : convingerea ca suntem aceeasi persoana in orice moment.

Aceasta particularitate a naturii fiintei umane, rezumata in sintagma: „totul in mine se schimba, dar raman la fel”, ne obliga sa luam in considerare ideea ca trebuie sa existe ceva care nu se schimba, care este imuabil. Apare atunci intrebarea: care este natura acelui „ceva” in afara de componentele fizico-psihologice care ne identifica ca o persoana unica si ramane neschimbata de-a lungul vietii noastre?

Acel „ceva” este ceea ce definim ca fiind esenta identitatii personale : „ceea ce persista indiferent de schimbarile superficiale prin care trece o persoana”. Atribuirea identitatii unei serii de trasaturi care se manifesta in exterior poate servi, din punct de vedere practic, la individualizarea unei persoane si la deosebirea acesteia de ceilalti, dar ele nu constituie esenta acestora intrucat se pot schimba in timp. Fara a aduce atingere diferitelor abordari posibile de abordare a acestei probleme (psihosociale, filozofice, biologice, antropologice…), o modalitate de a face fata cautarii acelui ceva care poate fi acceptat ca esenta a identitatii persoanei este abordarea psihobiologica. , care contempla fiinta umana ca pe un sistem complex, dinamic, deschis si adaptabil la schimbarile din mediu.

Conform acestei abordari, fiecare fiinta umana are o structura psihobiologica stabila si, pe baza ei, canalizeaza posibilele transformari pe care le suporta de-a lungul vietii. Plecand de la aceasta idee, el isi propune sa se concentreze asupra acestei structuri si sa caute acolo esenta identitatii.

Abordarea psihobiologica considera ca, din structurile biologice care intervin in constructia si functionarea fiecarui sistem uman, reiese, ca proprietate emergenta, simtul unui Sine care transcende astfel de structuri si este constient de sine ca entitate autonoma. Sub acest aspect, filozoful britanic Derek Parfit isi arata perspectiva asupra identitatii intr-un experiment mental care se bazeaza pe teleportare: „Imaginati-va ca intri intr-un „teleporter”, o masinarie care te adoarme, apoi te distruge, dezintegrandu-te in atomi. , copiend informatiile si trimitand-o pe Marte cu viteza luminii. Pe Marte, o alta masina te recreeaza (din surse locale de carbon, hidrogen etc.), fiecare atom in exact aceeasi pozitie relativa, este persoana de pe Marte ” aceeasi persoana “care a intrat in masina de pe Pamant?” Daca raspunsul ar fi afirmativ, atunci cand te trezesti pe Marte te-ai simti ca pe tine insuti, si-ar aminti ca a intrat in teleporter pentru a calatori pe Marte.

Totusi, ceea ce este relevant pentru Parfit este conexiunea psihologica, incluzand elemente precum memoria, personalitatea sau caracterul: „in final, ceea ce conteaza nu este identitatea personala, ci continuitatea mentala si conexiunea”. In acest sens, din punct de vedere psihologic se accepta faptul ca fiinta umana este continua din punct de vedere psihologic, adica mentine o legatura intima intre trecut, prezent si viitor.

In acelasi sens, neurologul A. Damasio afirma ca fundamentul biologic al simtului Sinelui se gaseste in mecanismele creierului care reprezinta, moment de clipa, continuitatea aceluiasi organism. Aceasta ipoteza sugereaza ca creierul isi foloseste structurile de reprezentare a organismului si a obiectelor externe pentru a crea o noua reprezentare care ne spune ca organismul, cartografiat in creier, este implicat in interactiunea cu un obiect, cartografiat si in creier, creand astfel sentimentul unui eu in actul cunoasterii care caracterizeaza mintea constienta.

In virtutea tuturor acestor premise, putem distinge doua proprietati care sunt necesare pentru a defini esenta identitatii personale: imuabilitatea si continuitatea. Cu toate acestea, trebuie remarcat faptul ca un numar mare de autori din diverse discipline neaga imuabilitatea identitatii si subliniaza ca nu putem avea decat identitati temporare in care unele aspecte se schimba, iar altele raman neschimbate.

Din aceasta perspectiva, este clar ca trasaturile fizice si psihologice nu sunt imuabile sau persistente, ele sunt supuse modificarilor induse de sistemul biologic uman insusi in dezvoltarea sa si de mediul in care isi desfasoara activitatea, deci nu pot fi considerate ca parte a esenta identitatii.

Chiar si perceptia individuala pe care o are o persoana despre sine, pe care am definit-o ca o caracteristica a identitatii personale, poate varia sau disparea si, cu toate acestea, identitatea sa se mentine, ceea ce arata ca aceasta nu depinde de constientizarea personala a propriei persoane. O persoana isi poate pierde constiinta de sine, asa cum se intampla cu pacientii cu Alzheimer, si asta nu o impiedica sa fie ceea ce este si, in plus, continua sa fie recunoscuta de alte persoane (daca persoana a fost singura pe o insula si si-a pierdut cunostinta, ar ramane la fel, este ceva care nu depinde de el).

Avand in vedere acest lucru, daca trasaturile care ne identifica si ne genereaza perceptia de sine nu indeplinesc conditiile de imuabilitate si continuitate, merita sa ne intrebam: unde rezida esenta identitatii in sistemul uman? Cheia, conform acestui demers, consta in informatiile continute in anumite structuri ale sistemului uman ale caror elemente sunt organizate si ordonate intr-un mod specific in fiecare persoana, ceea ce ii confera o identitate unica.

Pentru a construi orice mecanism, este necesar sa existe informatiile necesare despre structura acestuia si cateva instructiuni care sa faciliteze constructia acestuia, astfel incat sa poata indeplini functia pentru care este destinat. In acelasi mod, pentru a construi un sistem uman sunt de asemenea necesari ambii factori.

In sistemul uman, aceste informatii sunt continute in doua structuri capabile sa stocheze informatii legate de identitate: moleculele de ADN care alcatuiesc genomul si retelele neuronale ale creierului care alcatuiesc conectomul.

• Genomul este prima veriga care formeaza individualitatea noastra . Tipul si ordinea in care sunt dispuse nucleotidele in lantul ADN este specific fiecarei persoane (doar gemenii identici il impart).
• Conectomul este reteaua complexa de neuroni interconectati care stocheaza informatii despre cunostinte, experiente si experiente personale (asa-numita memorie biografica) .

Ambele structuri formeaza cele doua dimensiuni ale persoanei implicate in identitatea lor: biologia si biografia, intrucat se demonstreaza clar ca acestea doua sunt unice pentru fiecare persoana si indeplinesc cele doua proprietati cerute: imuabilitatea si continuitatea. Informatiile obtinute din aceste structuri la o persoana data ar trebui sa ne permita, daca am avea mijloacele si tehnologia necesare, sa construim un sistem biologic care sa fie identic cu cel al persoanei initiale (ca in experimentul lui Parfit).

In prezent, doar structura ADN-ului este folosita pentru a identifica o persoana, dar nu putem reduce o persoana la un set de molecule de ADN care sunt capabile sa creeze un anumit corp uman. Persoana este un sistem biologic care gandeste, simte si actioneaza; care sufera si se bucura in relatiile sale cu mediul, prin urmare, atat dimensiunea biologica, cat si cea psihologica se completeaza reciproc . Pot exista doi oameni cu acelasi genom, asa cum se intampla la gemenii identici, dar nu pot exista doi oameni care au aceleasi cunostinte, aceleasi experiente si experiente, prin urmare, identitatea rezida in cele doua structuri care actioneaza impreuna.

Se poate spune ca dimensiunea biologica creeaza un corp uman, iar cea psihologica il identifica ca fiind al sau, adica il recunoaste si il „insuseste”. Astfel, fiecare fiinta umana isi creeaza „propria”, o instanta psihica functionala care contine informatii despre sine si care da sens actiunilor si existentei sale in lume si cu care se vede ca o persoana incorporata in trecut si in viitor, atasat mediului in care se raporteaza.

Dar in timp, aceste structuri pot suferi modificari, atat in ​​componentele lor, cat si in ordinea in care sunt organizate. Astfel, lanturile ADN se pot modifica daca apar mutatii sau alterari datorate factorilor epigenetici. La fel, A. Damasio subliniaza ca mintea se rearanjeaza in timp, memoria autobiografica se modifica si evenimentele stocate capata in timp noi conotatii emotionale. In acest fel, pe masura ce anii trec, propria noastra istorie este subtil rescrisa.

Cu toate acestea, aceste schimbari nu sunt atat de drastice incat sa denatureze esenta identitatii personale, deoarece s-a dovedit ca aceasta poate fi mentinuta in ciuda unor modificari structurale ale genomului si conectomului care pot aparea in timpul vietii. Dar ele ne fac sa credem ca nu toate informatiile continute in aceste doua structuri la un moment dat sunt necesare pentru a constitui esenta identitatii, ci ca exista o fractiune din informatiile care le stau la baza (genele si memoria autobiografica) care persista imuabil de-a lungul timpului si ar fi in el unde ar rezida esenta.

Problema consta deci in a determina care este informatia minima care constituie identitatea unica a persoanei astfel incat, daca aceasta se schimba, sa inceteze sa mai fie acea persoana si sa fie una diferita. Aceasta intrebare vine sa fie o actualizare a paradoxului pe care filosoful stoic grec Zenon (300 i.Hr.) l-a expus discipolilor sai:

Daca avem o gramada de boabe de nisip care formeaza o gramada si le scoatem graunte cu bob din el, cand va inceta sa mai fie o gramada? Ce graunte de nisip transforma gramada intr-un non-gramada?

Informatiile pe care genomul si conectomul ni le ofera despre identitatea unica depind de modul in care sunt organizate elementele sale componente (nucleotidele si conexiunile neuronale). Dupa cum subliniaza Damasio: „Organizatia este invariantul dinamicii sistemelor biologice, complexul unitar de relatii care constituie identitatea oricarei fiinte vii”.

Organizarea este raspunsul la intrebari precum: de ce o trasatura specifica necesita exprimarea unor gene specifice inrudite si nu a altora? De ce memoria unei experiente este stocata prin contactul unor neuroni specifici care formeaza o retea neuronala concreta si nu in altii ? S-a demonstrat ca genele sunt exprimate intr-o anumita ordine , iar transmisiile neuronale in sinapse au loc si intre neuroni specifici si nu aleatoriu. Este evident ca aceasta organizare eficienta a structurilor genetice si

Celulele neuronale necesita, ca orice sistem activ, instructiunile necesare pentru a-si indeplini functia. Unele instructiuni care organizeaza si ordoneaza structurile in asa fel incat informatia care reiese din ele constituie esenta identitatii. Intrebarea care se pune atunci este: unde se afla aceste instructiuni? Oare apar ele din organizarea structurilor in sine ca proprietati emergente?

Biologul H. Maturana indica faptul ca: „fiintele vii sunt sisteme autopoietice, adica fiecare fiinta vie se gaseste in cadrul unui sistem inchis care creste si se creeaza in mod constant. Este o organizare care ramane in timp pe baza componentelor care fac Ne producem pe noi insine, iar realizarea acestei productii a noastra ca sisteme moleculare constituie viata”.

Instructiunile pentru formarea si exprimarea moleculelor de ADN sunt incorporate in structura insasi, care se auto-organizeaza pentru a-si indeplini functia secventele de ADN (“necodificatoare” sau “reglatoare” determina cum, cand si unde pornesc si dezactiveaza genele). , oferind optiunea ca acelasi set de piese genetice de puzzle sa se potriveasca impreuna in mii de configuratii diferite).

La randul ei, organizarea informatiei in retele neuronale se realizeaza prin operatori cognitivi care detaliaza, ordoneaza, cuantifica si evalueaza perceptiile, dand coerenta acumularii de informatii pe care le primeste (dupa E. d’Aquilli acesti operatori sunt: ​​holistici, reductionistul, abstractivul, cantitativul, cauzalul, binarul, existentialul si emotionalul). In plus, se stie ca creierul in actiune este un sistem neliniar care se organizeaza singur si in care nu exista o relatie evidenta intre cauzele si consecintele unei anumite stari: modificarile subtile ale unui stimul pot genera modele corticale radical diferite.

Toate acestea ne conduc la concluzia ca cunoasterea esentei identitatii unei persoane este o sarcina complexa si, desi descifrarea informatiilor genomului este acum accesibila, structura conectomului in care este stocata biografia noastra nu este si ambele sunt strans legate. Singurul lucru la care se poate aspira este sa se decida ce portiune din aceste informatii care se manifesta in strainatate, adica care poate fi detectata si masurata (cum ar fi caracteristicile fizice si psihologice) este valabila pentru a stabili o identitate si permite deosebirea unei persoane de alta exclusiv pentru functii de natura organizatorica in cadrul grupului social.