Originari din insulele daneze şi sudul Suediei, herulii s-au împãrţit în douã când au migrat spre sud în Balcani şi Ucraina de azi. Ramura vesticã întreprindea raiduri alãturi de saxoni şi alte triburi cu care intrã în contact. Herulii de estşi-au unit forţele cu goţii la jefuirea zonei Mãrii Negre şi Egee. Au fost capabili sã atace Byzantium şi sã prade Atena. Herulii au fost succesiv subjugaţi de ostrogoţi şi huni, înainte sã se poatã instala undeva anume. Lombarzii le-au distrus apoi regatul şi restul de heruli s-au alãturat lombarzilor în drumul spre Italia. Procopius îşi nota cã practicau pederastia şi cã preferam sã se înjunghie înainte sã fie rãpuşi de boalã. Au servit în armata bizantinã, mai ales în timpul campaniei lui Belisarius pentru refacerea Imperiului Roman de Apus. Cuvintele anglo-saxon “eorlas” (nobil) şi cel din saxona veche “erilaz” (bãrbat), gãsite în inscripţiile runice ca un fel de titluri onorifice, au fost associate lingvistic cu herulii.
Thuringii
Subiectul originii thuringilor încã e de domeniul speculaţiei. Posibil sã fi fost rãmãşite ale unei confederaţii alemane, descendenţi ai unui trib mai timpuriu, ai unei confederaţii de triburi mai mici sau doar un trib minor. Locuiau în munţii Harz din Germania. O parte din trib a traversat Rinul şi a colonizat Kempen, Belgia. Thuringii au fost cuceriţi de huni în 430. Dupã colapsul regatului hun ei şi-au stabilit propriul regat în Thuringia, anexat ulterior de franci şi saxoni. Thuringii erau cunoscuţi pentru arta cãlãritului, datoratã proximitãţii hune, cãsãtoriile interetnice, relaţiile apropiate cu popoarele stepelor. Dovezile arheologice (cranii feminine alungite, practicã bizarã hunã) sugereazã cã ar fi ţinut femeile hune drept sclave sau soţii.
Cheruscii
Unii dintre aliaţii timpurii ai romanilor erau “spadasinii”, cheruscii, aflaţi pe valea Rinului în Hanovra de azi. Au fost supuşi în vremea lui Augustus. Cel mai celebru membru al tribului etse Arminius (Hermann), un prinţ ostatic crescut în civlizaţia romanã, cãreia însã i-a devenit duşman. A unit câteva triburi şi a câştigat bãtãlia împotriva lui Quinctilius Varus. Cu toate acestea, triburile unificate au fost la rândul lor învinse de riposte romanã. În urma acestor evenimente, romanii renunţã la expansiunea de dincolo de Rin. La mult timp dupã aceea, cheruscii se aliazã din nou cu romanii şi sunt absorbiţi de franci, saxoni şi lombarzi. Folosit ca material de propagandã de cãtre naţionalismul german, Arminius se bucurã de un monument gingantic în Pãdurea Teutoburgicã, symbol al independenţei şi libertãţii.
Marcomanii
Numiţi dupã locaţia lor, marcomanii (cei de la graniţã) ocupau frontiera nordicã a Imperiului Roman, adicã Germania, Cehia şi Austria de azi. Regele lor Marboduus a stability un regat în Boemia pentru a scãpa de presiunea romanã. Teritoriul era potrivit pentru schimburi comerciale. Forţaţi de mişcãrile goţilor veniţi din nord, împreunã cu suebii, quazii şi sarmaţii încearcã sã treacã de limesul roman, ceea ce conduce la douã rãzboaie în timpul lui Marcus Aurelius şi Commodus. Sunt înfrânţi, dar armata romanã este şi ea slãbitã. Rãzboaiele marcomanice au stabilizat frontiera de nord pe Dunãre. Tot cu quazii şi suebii, marcomanii trec Rinul îngheţat în 406. Cei rãmaşi au fost subjugaţi de huni. Bavarezii se revendicã de la acest trib.
Alemanii
Unul dintre termenii folosiţi pentru a simplifica triburile germanice este acela de alemani sau alamani, adicã “toţi oamenii”. Alemanii erau o confederaţie de triburi variate de pe valea superioarã a Rinului. Mai târziu devin un trib de sine-stãtãtor, identitãţile triburilor mai mici fiind suprimate. Romanii au avut de-a face cu ei în timpul lui Caracalla, care îşi ia titlul de Alamannicus. De-a lungul anilor încearcã sã traverseze Rinul, dar reuşsesc doar o data. Odatã stabiliţi în Alsacia şi Elveţia de nord, încep sã prade teritoriul. Adesea erau descrişi de autorii ortodocşi ca fiind mai sãlbatici şi brutali decât francii. Dupã cãderea Romei francii au anexat regatul alaman propriului regat. Alamanii au oferit limbilor romanice un nume pentru Germania (Allemande, Alemania etc.), dar este de fapt doar una dintre multele regiuni lingvistice germane, cuprinzând Şvabia bavarezã, Baden-Wűrttemberg, Alsacia, Liechtenstein şi Elveţia.
Suebii
Înainte ca alamanii sã devinã denumirea stereotipicã pentru triburile germanice exista termenul de suebi, care înseamnã “proprii oameni”. Ei originau din coasta balticã, dupã care au au migrat spre sud, valea Elbei, aşezându-se în zona medianã a Elbei. Triburile cu culturã similarã au fost assimilate de suebi, mai précis marcomanii, lombarzii, harii şi semnonii, centrul spiritual. Suebii se diferenţiau prin frizura deosebitã, cocul sueb, semn al libertãţii. Curând romanii şi-I reprezentau pe mai toţi germanicii cu acest stil de coafurã. Suebii au migrat de mai multe ori. Un grup condus de Ariovist a ajuns pânã la Rin, unde a fost rãpus de Iulius Caesar. Un alt grup a ocupat Dunãrea mijlocie, unde s-au aliat cu marcomanii şi quazii. În 406 are loc un ultimo exod în Gallia şi Galicia. Acolo, împreunã cu vandalii şi alanii, au stability un regat care a durat 200 de ani. Suebii care nu au traversat Rinul şi-au fondat propriul regat, care va deveni mai târziu Ducatul de Şvabia. Rãmãşiţele suebilor iniţiali de pe Elba devin cunoscuţi sub numele de Şvabii de nord, din Schwabengau şi Sachsen-Anhalt. Ambele ramuri ale suebilor cad sub stãpânirea francilor.
De Irina-Maria Manea – Historia
